INTERVIU Gheorghe Nichifor, fost deţinut politic: „Prima soţie, cu care am stat împreună un an şi ceva, mi-a fost dată de Securitate“

INTERVIU Gheorghe Nichifor, fost deţinut politic: „Prima soţie, cu care am stat împreună un an şi ceva, mi-a fost dată de Securitate“

Gheorghe Nichifor - fost deţinut politic

Gheorghe Nichifor (87 de ani), unul dintre tinerii militanţi ai organizaţiei clandestine de rezistenţă anticomunistă Garda Naţională (1948-1949), alcătuită din elevi bucureşteni, cu vârste între 14-18 ani, a cunoscut teroarea şi regimul de exterminare de la Jilava, Poarta Albă şi Văcăreşti, după ce, timp de o vară, pe vremea când avea doar 17 ani, a tipărit şi distribuit mii de manifeste anticomuniste.

 
Într-o ţară ocupată de trupe sovietice, în care comuniştii puseseră mâna pe putere, o ţară bulversată de măsuri radicale ce vizau „curăţarea“ sistemului administrativ şi epurarea armatei, prin înlăturarea cadrelor formate înaintea comunismului, o ţară cu o prezenţă intimidantă în societate a organelor de securitate, ce acţionau prin implementarea unei politici de largă supraveghere, fără control judiciar, se formaseră sute de grupuri clandestine de rezistenţă.

Printre acestea din urmă se numără şi un grup de elevi de liceu, puşti de 14-18 ani, care aveau să se intituleze Garda Naţională şi să bage în sperieţi Securitatea, care suspecta că în spatele adestei denumiri popoase se afla o posibilă forţă militară clandestină. Despre istoria acestui grup, dar şi despre viaţa pe care a dus-o după ieşirea din sistemul penitenciar povesteşte Gheorghe Nichifor într-un interviu acordat pentru „Weekend Adevărul“.
 
„Weekend Adevărul“: Cum şi când aţi luat decizia de a deveni militant într-o organizaţie clandestină anti-comunistă?
 
Gheorghe Nichifor: Se întâmpla în 1949, când aveam 17 ani. Ca să înţelegeţi contextul acelor vremuri, trebuie să ştiţi că tot ce era protipendadă, elită, tot ce era intelect, era, atomat, anihilat de regim. Era o regie care se petrecea... Ocupanţii noştri, ruşii, aveau şi nişte interese economice, pentru că acolo era jale. Şi atunci, tot ce se putea căra de la noi, trimeteau acolo, la ei. Tot ce era în curţile oamenilor era confiscat şi trimis cu primul tren în Rusia. Aici mai  rămăseseră pisicile şi câinii. Mă uitam, din tren, atunci, la începutul vacanţei, în timp ce veneam la Colegiul Militar din Curtea de Argeş, spre Bucureşti, acasă, la gările din localităţile care înainte erau pline de lume, de viaţă, gospodăriile  oamenilor, care înainte îşi etalau roadele pământului. Acum era totul pustiu. Şi mă întrebam, revoltat, de ce nimeni nu ripostează. Mă uitam, aşa, la cei marturi, la oamenii în toată firea din tren: nu spuneau nimic, toţi păreau resemnaţi, deşi lumea era flămândă. Mi-am zis, atunci, în gând, că trebuie făcute nişte manifeste, să se ridice odată lumea. M-am gândit la prietenii mei din Bucureşti, cu speranţa că, împreună, putem face ceva, dar îmi puneam totodată problema că nimeni n-o să dea crezare unor elevi. Era nevoie de o mişcare care să ducă cu gândul la o acţune matură. La scurt timp aveam să-i zicem Garda Naională.  Ajuns acasă, l-am spus prietenilor, care au fost de accord cu ideile mele - să facem manifeste pe care să le difuzăm, astfel încât lumea să riposteze la jaful care se făcea în ţară. I-a plătit securistului biletul de tramvai
 
Eraţi, totuşi, nişte copii, nişte puşti de liceu. Cum aţi reuşit să vă organizaţi ca să  puneţi în aplicare planul realizării şi distribuirii de manifeste, într-o perioadă în care Securitatea era mai mult decât vigilentă cu privire la astfel de mişcări?
 
Trebuia să găsim o soluţie ca să le tipărim. Nu puteam să le scriem de mână. M-am dus cu prietenii la magazinul Lafayette, cel care apoi s-a numit Victoria. Apăruse la vremea aceea „Micul tipograf“, o mulţime de litere de cauciuc şi o ştampilă, o bucată de lemn cu şanuri pe care puteai insera literele, ca să formezi propozţii. Făceam cam 800-900 de manifeste într-o zi. Toată vacanţa mare, trei luni, am făcut asta: am tipărit mii de manifeste. Fiecare avea atribuţiile lui. Eu eram cu tipărirea, alţii cu tăierea şi aranjarea lor, câte o sută de manifeste într-un fişic. Când plecam de-acolo, luam cu noi aceste fişicuri şi le împărţeam pe unde ajungeam. Bucureştiul era plin cu ele, dar au ajuns şi mai încolo de Bucureşti, de exemplu, pe drumul spre Braşov, Predeal, Sinaia şi mai departe, unde mergeau părinţii noştri. Pe tot drumul ăsta erau aruncate manifestele noastre. Au ajuns chiar şi la Târgu Jiu. Am aflat că le-a găsit şi pe-acolo Securitatea. A fost o chestie interesantă: Petrică, prietenul meu, locuia lângă statuia Kogălniceanu, în blocul acela mare cu 7 etaje. Mergând acasă pe jos, că bani de tramvai nu prea erau, punea aceste manifeste în gardul Cişmigiului. Dimineaţa, treceau pe la casele oamenilor acei zarzavagii - olteni care îţi aduceau tot ce-ţi trebuia. S-a întâmplat ca unii dinte ei să ia nişte fişicuri din astea şi să le ducă la Târgu Jiu.
 
Gheorghe Nichifor, fost deţinut politic: „Prima soţie, cu care am stat împreună un an şi ceva, mi-a fost dată de Securitate“
 
Cât a funcţionat gruparea Garda Naţională şi cum a fost destructurată? A fost vorba de o deconspirare?
 
Pur şi simplu se afla. După trei luni, prin metodele lor, ale Securităţii, au reuşit să ne găsescă. Rând pe rând, toţi cei care imprimaserăm miile de manifeste am fost identificaţi şi arestaţi. Pe cei din Bucureşti i-a luat primii. Aresările se făceau noaptea. Pe mine m-au luat pe 27 octombrie 1949,  la Curtea de Argeş, cam la 10 zile de la arestarea celorlalţi. M-au arestat lângă Mânăstire, aproape de gardul catedralei, la ora 3.00 după-amiaza. Au venit la mine directorul şcolii, secretarul şi doi civili, care erau, de fapt, de la Securitate. M–au întrebat cum mă cheamă, cum îi cheamă pe mama şi tata, de unde sunt, toate datele personale. Apoi am mers în dormitor, m-au dezbrăcat, m-au percheziţionat. M-au dus la Securitate, la Curtea de Argeş şi am stat acolo până seara. Curtea era plină de lume arestată din satele din jurul Curţii de Argeş, unde se duseseră lupte cu partizanii. De aici, cu duba, m-au dus la Piteşti. Eram singur în celulă. Am văzut un coleg, cu un an mai mare decât mine, care lucra acolo. „Ce cauti aici?“, m-a întrebat. „Nu ştiu, voi m-aţi adus“. După o jumătate de oră s-a întors şi mi-a spus: „Nu eşti pentru noi, esti pentru Bucureşti“. 
 
V-au predat autorităţilor centrale...
 
Mai degrabă, m-au trimis către autorităţile centrale!  Agentul de securitate care mă preluase era un tânăr din province care n-ajunsese niciodată în Bucureşti. Ne-am urcat împreună  în tren, iar când am ajuns în Gara de Nord, el s-a uitat la mine şi a zis:  „Unde mergem?“. Asta voiam să întreb şi eu. Mi-a spus: „Eşti chemat la Ministerul de Interne“. El nu ştia însă cum să ajungă la minister. Am plecat către minister cu tramvaiul, iar eu am plătit biletele. Era ironică situaţia… În fine, am ajuns: „Uite, aici e!“, i-am zis. Am intat pe culoar unde era plin cu arestaţi. Erau acolo câţiva soldaţi care s-au învârtit în jurul meu. Unuia i s-a făcut milă de mine şi a adus o gamelă plină cu arpacaş, ca să mănânc. Securistul m-a lăsat acolo, la Ministerul de Interne, şi a plecat.
 
Ce aţi simţit în acele momente? Realizaţi cât de gravă era situaţia?
 
În mintea mea era un singur lucru: să ajung mai repede la Securitatea Capitalei, ca să se clarifice lucrurile. Să ştie că eu sunt cel căutat şi să nu se îndrepte către familia mea. Pentru că eu am fost ultimul arestat, anchetatorul mi-a arătat declaraţiile celorlaţi. Am recunoscut despre ce este vorba, n-a fost nevoie să mă bată, aşa cum procedau dacă nu recunoşteai,  dar am dat la declaraţii de m-am săturat timp de două săptămâni. Voiau să ştie tot ce am făcut. Erau nişte primitivi, nişte needucaţi. De asta spun că generaţia părinţilor mei este, într-un fel, vinovată de ce ce am suferit noi, ceilalţi, timp de 50 de ani. Gereraţia părinţilor mei este vinovată de neglijarea oamenilor din păturile defavorizate, care n-au primit educaţie şi care şi-au oferit serviciile sovieticilor, pentru că la conducerea ţării au ajuns tocmai aceşti oameni, needucaţi şi primitivi.

Gheorghe Nichifor, fost deţinut politic: „Prima soţie, cu care am stat împreună un an şi ceva, mi-a fost dată de Securitate“
 
Cum aţi ajuns la această concluzie?
 
Uite un exemplu: în anchea de la Securitate era o aglomeraţie nemaipomenită. Într-o cameră se făceau patru anchete deodată. La un moment dat, am rămas singur cu un anchetator, locotenent, de la altă masă, care semăna perfect cu Fernandel, comicul francez. Chiar aşa îi şi spuneam. Apelativul pe care-l folosea cu noi era „Bă“. Aşa vorbea în familie, aşa vorbea şi cu noi: „Bă, ia vino încoace!“. M-am ridicat şi m-am dus la el. „Bă, eu sunt ciocănar de la Malaxa. Mai bine bat la voi decât la ciocan“. Asta era în creierul lui de primitiv. Câtă şcoală credeţi că avea?! Câte cărţi o fi citit?! Şi era locotenent, mai mare decât mine cu 15 ani. A deschis un sertar unde erau sule de cizmărie, de diferite mărimi. Mi-a zis cum îi face pe arestaţi să vorbească: „ Îi înţep în pulpă până ajung la os. Fac aşa ca să se infeteze şi să-i doară“… Nu vorbesc din imaginaţia, ci vă spun cuvânt cu cuvânt cum gândea individul!
 
Gheorghe Nichifor, fost deţinut politic: „Prima soţie, cu care am stat împreună un an şi ceva, mi-a fost dată de Securitate“
 
Cât a durat procesul şi ce ştiau despre dumneavoastă cei de acasă?
 
Procesul a durat nouă luni. Atât am stat în Jilava, în prevenţie ‒ arest preventiv ‒ grupul meu şi un grup al medicilor. Procesul s-a derulat la Tribunalul Militar, care era pe o stradă care se chema Negru Vodă, în spatele magazinului Unirea. Într-o zi, în Tribunalul Militar ni s-a permis să trimitem o scrisoare acasă şi să spunem unde ne aflăm. De nouă luni, familiile noastre nu mai aflaseră nimic despre noi, nici măcar nu ştiau dacă mai trăim. Am scris acasă şi am avut dreptul la un vorbitor. Cineva din familie putea să vină la tine cu un pachet de cinci kilograme. Vorbitorul se petrecea într-o cameră 4/5 metri. În mijlocul camerei erau două plase de sârmă. Între aceste plase se plimba un soldat. De o parte erai tu, de cealaltă parte, cel care te vizita. A venit mama şi, deşi eram chiar în faţa ei, se uita peste mine, aşteptând să apar. Nu mă recunoştea, abia când i-am spus „Sărut mâna, mamă!“, şi-a dat seama că eu sunt. A ţipat când a văzut cât eram de slab. „Ce ţi-au făcut mamă?“, atât a mai apucat să spună şi a leşinat. S-a terminat vorbitorul.
 
Gheorghe Nichifor, fost deţinut politic: „Prima soţie, cu care am stat împreună un an şi ceva, mi-a fost dată de Securitate“
 
Ce senzaţii v-au încercat în intervalul de până la pronunţarea sentinţei?
 
Îmi amintesc  momentul când ne-au dus la Tribunal, ne-au luat cu un camion deschis. Cred că au făcut-o special, ca să sperie un pic populaţia. O maşină cu obloane joase. În cele patru colţuri ale camionului erau soldaţi cu mitraliere. Noi stăteam jos. Maşina mergea foarte încet prin faţa tribunalul. Se uita lumea la noi. Aproape că se oprise circulaţia, pentru că era oarecum o curiozitate să vezi nişte copii ‒ tineri şi elevi de 14 -18 ani ‒ păziţi de militari.
 
A fost un proces destul de lung pentru acele vremuri când condamnările curgeau pe bandă rulantă. Ce sentinţe vi se pregătiseră şi la ce vă aşteptaţi?
 
Pe noi ne-a judecat generalul Alexandru Petrescu, cel care îl judecase, cu trei ani înainte, pe mareşalul Antonescu. Interesant este că în dosarul pe care acum l-am luat de la CNSAS , nu apare completul care ne-a judecat, ci un altul, cu alte nume. Avocatul Radu Matei, directorul ziarului „Timpul“, cel care trebuia să mă apere pe mine, nu s-a prezentat la proces, deşi ai mei l-au plătit. Actele Securităţii îl arată însă ca prezent acolo. Nimeni n-a avut voie să asiste la proces în afara celor care ne-au anchetat. Era în jur de 22-23 mai, 1950. A durat destul de mult. Sentinţa s-a dat după câteva zile, aproape o săptămână... Din 19 inşi, zece am fost condamnaţi, cu executarea pedepsei, azi mai trăiesc doar doi, printre care şi subsemnatul,  iar nouă, mai mici decât noi, copii de 14-15 ani, au fost condamnaţi la doi ani, cu suspendarea pedepsei.
 
Unde eraţi când aţi aflat sentinţa şi cum aţi primit vestea?
 
Ni s-a comunicat la închisoarea militară unde fusesem duşi, după care am fost transferaţi înapoi la Jilava. Iniţial, comisiile anterioare îmi dăduseră o condamnare de 25 de ani,  iar celorlaţi, câte 20 de ani, dar am avut oarecum noroc pentru că unul dintre noi, Petrică Lepădătescu, era nepotul unui avocat apropiat al lui Teohari Georgescu, unul dintre comuniştii de frunte ai ţării. Petrică era din Craiova şi primise la comisiile precedente, o condamnare de 20 de ani de închisoare. Ruda lui s-a speriat când a văzut atâţia ani, aşa că a încercat şi a reuşit să pună deoparte dosarele noastre. Aştepta o comisie mai favorabilă. Era posibil, căci comisiile se tot schimbau. Nouă luni s-au tot perindat comisii… 
 
Se poate spune, deci, că  lunile petrecute în arest s-au scurs cumva în interesul dumneavoastră şi al prietenilor din organizaţie?
 
Da... De fapt, de asta am şi fost ţinuţi atât de mult şi tocmai din acest motiv spun că am avut noroc într-un fel. Petrică a luat un an, iar eu, trei. Ceilalţi din grupul nostrum de 10 inşi, printre care şi o fată, au primit şi ei pedepse de doi ani sau un an cu executare.
 
A urmat executarea pedepsei. Unde aţi fost dus din arest?
 
Am ajuns din nou la Jilava. Acum era condamnat. Când intrai în Jilava, erai supus percheziţiei. Te dezbrăcau în pielea goală. Cum n-aveam voie să avem la noi nimic, nici metal , nici hârtie, nici creion, te controlau peste tot: „Întoarce-te , apleacă-te!“. Îţi băgau degetul în popou: „Întoarce-te! Deschide gura“. Îţi băgau apoi degetul în gură şi treceau la celălalt, că eram întotdeauna mai mulţi  Cu acelaşi deget, proceda, la toţi, la fel… M-am uitat la mâinile lor, nu erau spălate de la naştere. Repet, lucrurile acestea nu sunt imaginaţie, sunt realităţi. De patru ori am trecut prin astfel de percheziţii.
 
Toţi deţinuţii supravieţuitori ai unor pedepse politice aplicate în acele vremuri au pomenit de ororile temiţelor de la Jilava. Ce v-a marcat cel mai tare în acea perioadă?
 
Discrepanţa uriaşă între somităţile şi tinerii studenţi şi elevi aflaţi duăpă gratii, pe de o parte, şi ignoranţii inculţi deveniţi torţionari, de cealaltă parte. Eu eram în camera 6. La camera 9 era şi profesorul Traian Mihăilescu, directorul Spitalului Militar din Bucureşti, condamnat la 10 ani de închsoare, ca şi profesorul Albulescu şi profesorul Damian. Eram câte 300 de inşi într-o încăpere care măsura 7/5 metri. Cum stăteam atâţia, acolo, într-o cameră cu geamurile bătute în cuie e greu de imaginat pentru cei care n-au trecut prin aşa ceva. Jos, erau  vreo doi centrimetri de apă ‒  din transpiraţia noastră, din existenţa noastră, înţelegeţi… Se şi murea, iar în momentul în care mai deceda câte un deţinut şi îl scoteau, ne mai intra şi nouă aer. Tinerii de astăzi nu-şi pot imagina că se putea aşa ceva. Ei bine, se putea. Toaleta noastră era un butoi mare, un cazan metalic de vreo 80 de cm înălţime şi un metru diametru, cu mai multe mânere, că era greoi char şi gol. Apropo de chestia asta, noi, cei mai tineri, eram de serviciu cam întotdeauna şi duceam closetful afară, la canal. Nouă ne convenea, că aşa mai reuşeam să luăm aer. 
 
Era un privilegiu, aşadar, să duci closetul?!
 
Cam da... Într-o zi, când mă pregăteam să apuc de mâner, m-am trezit cu o mână mare lângă mine. M-am uitat în sus, pe braţ, şi l-am văzut pe generalul Ciupercă, condamnat la închisoare pe viaţă. I-am spus: „Domnule general, lăsaţi!“. Mi-a spus: „Domnule elev, aici avem toţi drepturi egale“. Gardienii care ne păzeau erau analfabeţi. Nu ştiau să scrie şi nici să vorbească româneşte. Vorbeau un jargon al lor. Seara şi dimineaţa se făcea numărătoarea deţinuţilor. Camerele erau numerotate de la 1 la 12. Camerele 9 şi 10, deşi aveau intrări separate, comunicau între ele. Pentru ei era o problemă să numere şi mai ales să scrie şi câţi eram în cameră.  De fiecare dată, un deţinut era cel care le scrie acolo, pe foaie. Şi revin: s-a ajuns în situaţia asta, pentru că generaţiile dinaintea noastră au neglijat aceste populaţii.
 
Aţi ispăşit întreaga pedeapsă la Jilava?
 
Nu. Pe 4 iulie 1950, de Ziua Americii, am fost transferat Poarta Albă. Noi am început săpatul Canalului. Ne-au adus la poarta Albă, la Gara Dorobanţu. Era cam 4.00 dimineaţa. N-aveam ceasuri ca să ştim, dar ieşea soarele la orizont. Foarte interesantă şi frumoasă priveliştea. Venisem 300 de inşi într-un vagon. Când am coborât, parcă ne-a lovit cineva cu ceva în cap, că toţi am căzut la pământ din cauza aerului prea puternic. Eram subnutriţi şi stătusem în vagoanee alea aproape fără aer. Cei care au venit să ne ia în primire de la colonia de muncă Poarta Albă, un plutonier şi soldaţi cu mitraliere, şi-au dat seama că ceva e în neregulă, din moment ce toţi eram căzuţi la pământ. Ne-au lăsat să ne odihnim cam o oră. Am mers la colonie şi acolo am fost repartizaţi la barăci. Am avut o primire destul de plăcută. Primul brigadier de acolo, Marin Stănciugel, un oltean, ne-a văzut pe toţi flămânzi, înfometaţi. A trimis pe cineva la bucătărie şi ne-a adus un hârdău cu mâncare de cartofi şi unul cu mâncare de fasole. Am avut voie să mâncăm cât am putut, dar ne-au atras atenţia: „Nu exageraţi că v-apucă pântecăraia!“. Pe urmă, am fost repartizaţi la un brigadier, Mindilică, din Bilciureşti, o localitate de pe lângă Bucureşti. Luptase în Rusia. Era condamnat pentru că fusese comnandantul unei grupe de mitraliori în Crimeea şi era cosiderat criminal de război. Aici, la Poarta Albă, primise bani de acasă şi cum acolo era un debit cu ţigări şi cărţi poştale, a cumpărat cărţi poştale pe care le-a dat celor nou veniţi de la Jilava. Aşa  am putut să scriem şi noi acasă, fiindcă familiile noastre din nou nu ştiau unde suntem.
 
Vorbim de cel mai mare şantier comunist, uzina de exterminare pe unde au trecut, pe parcursul lucrărilor, circa 100.000 de condamnaţi. Despre mulţi nu s-a mai ştiut niciodată nimic... Aţi asistat la execuţii ale deţinuţilor la Poarta Albă?  
 
Nici măcar nu pot fi numite execuţii. În etapa în care eu am a fost adus aici, între 1950 şi1 951, la Poarta Albă erau 10.500 de oameni, potrivit unei verificări a Procuraturii, toţi înghesuiţi  în 100 de barăci. Despre sfârşitul multora dintre ei, într-adevăr, nimeni n-a mai aflat nimic, niciodată. Să vă dau un exemplu: 23 august 1951, elevi, studenţi şamd. Brigada în care mă aflam eu lucra la amenajarea unor barăci. A venit comandantul închisorii, Pavel, a intrat şi l-a ales pe unul dintre noi, un student la Politehnică, Ionel Muşeţeanu îl chema, şi s-a luat cu el. După două zile, în incinta lagărului, soldatul din colţ a tras în student  cu mitraliera şi la omorât. A venit comandantul soldatului, iar cuvintele pe care le-am auzit noi toţi care eram acolo au fost: „Republica Populară Română te felicită pentru acte de bravură. Eşti premiat şi ai o lună concediu, acasă“. Puteam să fiu eu în locul acelui student care a murit, fiindcă toţi eram la discreţia lor. Cine ştie câţi au murit în felul acesta?! Nu se ştie. De exemplu, la Jilava, lumea caută morţii. Cercetătorii caută oseminte. Ce murea însă la Jilava nu era îngropat acolo, ci pleca la crematoriu, era ars, iar cenuşa era aruncată la canal. De asta, niciodată n-or să poată stabili cu exactitate aceste cifre.
 
Aţi avut şi colegi de lagăr care au clacat? Deţinuţi epuizaţi, deznădăjduiţi, care au ales să-şi curme zilele?
 
Eram atât de înghesuiţi, că trebuia să suportăm unul altuia absolut tot: inspiraţia, expiraţia, manifestările organismului. La fel ca la Jilava, stăteam întinşi pe priciuri ‒ nişte pari din lemn, legaţi între ei cu scânduri,  parter şi etaj.  La Jilava, însă, nu puteai să stai cu burta în sus, trebuia să stai într-o parte. Ce era sub prici se cheama şerpărie. Abia în 1951 au adus paturi suprapuse la Poarta Albă şi dormeam câte doi, trei, patru în pat (...). Tot la Poarta Alba am vazut ceva  care m-a şocat. Un deţinut din Sibiu, un tip mai corpolent,  proprietar de fabrică, s-a sinucis în 1951. Felul în care a făcut-o ne-a arătat ce voinţă avea omul acesta. Rămăsese de planton. Era chiar perioada aceea când ne aduseseră paturi militare. De patul de jos a legat o sfoară, o fâşie de la o pijama. S-a lăsat cu toată greutatea pe acestă sfoară, până când s-a sufocat. Pe mine m-a şocat rezultatu intenţiei lui,  pentru că trebuie să ai mare voinţă ca să te sufoci, de la 80 de cm.
 
Gheorghe Nichifor, fost deţinut politic: „Prima soţie, cu care am stat împreună un an şi ceva, mi-a fost dată de Securitate“
 
Când aţi terminat de ispăşit pedeapsa şi cum aţi reacţionat când v-au eliberat? 
 
Am ieşit în 1953. Terminasem de ceva timp pedeapsa şi nici nu mă  gândeam la eliberare, fiindcă nu-ţi dădeau drumul imediat. Puteau să te mai ţină şi un an. Pe unii, chiar îi duceau în altă închisore… În ziua veştii, ieşisem la lucru. Ne mutaseră pe unii dintre noi de la Poarta Albă, la Galeşu, o altă colonie, cam la 10 km distanţă. Dimineaţa plecasem la muncă. Gălăgie, multă lume, activitare intensă, şantier. La un moment dat, aşa, în toată hărmălaia aia, a apărut, printre roţile unui vagon pe care-l încărcam cu pământ, un iepure. Venea spre mine. Am întins mâinile să-l prind, în momentul acela m-am lovit cu genunchiul de scara vagonului de-am văzut stele verzi. Iepurele s-a dus. Atunci nu m-am gândit la asta, dar mai târziu am interpretat apariţia acelui iepure, ca un semn. Când am ajuns seara la colonie, m-au anunţat că a doua zi pot să rămân pe loc pentru că mi se dă drumul. Am primit foaie de drum şi am plecat mai mulţi acasă. Ne-am dus pe jos 14 km, până la Gara Dorobanţu. Aveam la noi doar foaia de drum De aici, am a juns în Gara Oboru şi am ajuns, în sfârşit, acasă. Ai mei nici nu ştiau dacă mai trăiesc...
 
Cum au fost anii de după închisoare? 
 
Am semnat un angajament prin care ne obligam să nu spunem nimic despre cele petrecute. Există la dosar… Trebua să ne prezentăm a doua zi la circa de Miliţie. Ni s-a dat un buletin de identitate, cu o ştampilă DO (Domiciliu Obligatoriu) deasupra fotografiei . Efectul acestei ştampile nu era doar cel referitor la adresă, ci şi la faptul că nu puteam fi angajaţi de nimeni. Toţi care au fost în situaţia mea au păţit la fel. A trebuit să ne  descurcăm, să ne strecurăm în anii ăştia, într-un fel. Ultima dată când m-au dat afară, în 87, m-a chemat directorul general la el. Securistul stătea în picioare, lângă el. Mi-a zis: „Dragă, la noi nu mai poţi lucra“.
 
Cum aţi dus, totuşi, pecetea de „duşman al poporului“?  Vorbim de un regim care vă considera vinovat de infracţiuni împotriva securităţii statului!
 
Am fost nevoit să schimb continuu locurile de muncă. Oamenii nu aveau curaj să te ajute prea mult. Cine şi-ar fi periclitat situaţia personală? Am avut noroc cu tatăl meu, fost aviator - numele lui e pe Statuia Aviatorilor. Un prieten de-ai lui, cu funcţie foarte mare în Ministerul Aerului, cum se numea pe atunci, fost director de studii la Mediaşi, la Şcoala de Aviaţie, ca toţi directorii de la instituţiile astea, ţinea legătura cu foştii lui elevi. Când a ieşit la pensie a avut curajul să spună unuia dintre ei: „Angajează-l pe ăsta!“. M-au angajat ca electrician la ARMV 2 , de acolo m-am mutat la TAROM, pentru că aveam grijă să nu stau prea mult într-un loc. În 44 de ani de activitate am avut 11 locuri de muncă. Aflasem că dosarele fiecărui angajat erau verificate cam la patru ani. Eu trebuia să am grijă să nu depăşesc cei patru  ani stând  într-un loc. Asta, dacă puteam, pentru că, uite, ultima dată am stat opt ani într-un loc şi m-au da afară.
 
Aţi reuşit totuşi să fentaţi sistemul şi să intraţi la facultate. Când v-a ajuns, din nou, din urmă stigmatul anilor de temniţă?  
 
În ‘59, după ce am reuşit să-mi dau Bacaureatul, am dat la Politehnică. Am întâlnit acolo profesori pe care-i avusesem la liceu. Când am depus actele, n-am avut curaj să le spun că ne cunoaştem: mi-a fost frică. Eram 33 pe un loc. Coada pentru depunerea diplomei de maturitate şi recomandare din partea serviciului, pentru seral sau fară frecvenţă era pe scări (…). După trei  ani de Politehnică, cu doi ani înainte de absolvire, practic, fiindcă eram la seral, au descoperit că am fost închis şi m-au dat afară.
 
Trecutul acesta v-a afectat şi  în plan familial?
 
Da. Prima soţie, cu care am stat împreună un an şi ceva, mi-a fost dată de Securitate. Am aflat după 10 ani că era informator al Securităţii. Era verişoara unui coleg cu care fusesem la închisoare. Când a primit alte sarcini, am divorţat. Eu nici nu m-am prezentat la proces. Am un băiat din altă relaţie, în afara căsătoriei, în vârstă de 47 de ani. Nu-mi poartă numele. N-am vrut să sufere de pe urma mea. Nu ţinem legătura, pentru că nu e aici.  Am încercat de mai multe ori să mă recăsătoresc. De fiecare dată, când au fost puse în temă, persoanele respective au fost speriate de dosarul meu de la  Securitate.
 
Cum v-au găsit evenimentele din Decembrie 89?
 
Eram pensionat din cauza problemelor cardiace. Ca spectator, am ieşit în stradă şi m-am uitat. Atât! Lucrurile s-au petrecut lângă mine.
 
V-aţi pus speranţe în schimbări ce urmau să vină? 
 
La ce te poţi aştepta când trec generaţiile şi ceea ce vine este ignorant?! La ce te poţi aştepta când nu investeşti în educaţie?! După 44 de ani de hăituială, ce satisfaţie poţi să mai ai? Cine îmi poate reda mie acei ani? Am plătit pentru că nu am fost de accord cu nişte principii. Într-o ţară normală nu ar trebui să fi ostracizat doar pentru că ai alte opinii decât majoritatea.
 

CV
Tehnician în domeniu energietic
Data şi locul naşterii: 2 august, 1931, la Archiz, judetul Cetatea Albă, în familia unui aviator.
Activitatea profesională:
A fost arestat în timpul liceului pentru activitate în cadrul organizaţiei clandestine de rezistenţă anticomunistă Garda Naţională, alcătuită din elevi de liceu. A fost condamnat pentru răspândire de manifeste împotriva regimului comunist. A trecut prin închisorile Fortul 13 Jilava, lagărele de munca de la Canalul Dunăre Marea Neagră şi închisoarea Văcăreşti.
A studiat trei ani la Politehnică, dar a fost dat afară din cauza trecutului politic.
A lucrat ca tehnician în domeniul energetic.
În 1987, a fost dat afară de la ultimul său loc de muncă pentru trecutul sau politic anticommunist.
Starea civilă: necăsătorit, are un fiu şi patru nepoţi.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Imagini din aceeasi galerie
Distribuie imaginea
citeste totul despre: