Ultima ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Cum a ales domnitorul Moldovei locul ideal pentru mănăstirea Dobrovăţ
0
Toate obiectele preţioase din mănăstirea Dobrovăţ care au scăpat prădătorilor au ajuns în mai multe locuri din ţară şi din Republica Moldova. De exemplu, cărţile de slujbă au ajuns la Academia Română, pomelnicul cu ctitorii la mănăstirea Căpriana, iar o psaltire de la 1503, la Moscova.
Mănăstirea Dobrovăţ, înconjurată de codrii seculari ai Iaşului şi aflată la circa 25 de kilometri de oraş, este cunoscută ca fiind ultima ctitorie a lui Ştefan cel Mare, domnitor al Moldovei între anii 1457-1504.
În vara secetoasă a anului 1499, Ştefan cel Mare se îndrepta dinspre Vaslui spre Suceava, în fruntea oştilor sale, ca de obicei, când a văzut în zare „un sâmbure de lumină”, ieşind din pământ. În acel loc se afla, într-o chilie abandonată până de curând, un monah rus, care a trecut Nistrul, în căutarea singurătăţii. Câţiva ani mai târziu, domnitorul Moldovei a hotărât ca în locul acelei chilii singuratice să construiască o mănăstire de călugări, pe care avea să o numească Dobrovăţ, în cinstea monahului întâlnit în acea seară.
Biserica a început să fie construită în primăvara anului 1503, fiind terminată un an mai târziu.
„Bine cinstitorul Domn Io Ştefan voievod, cu mila Lui Dumnezeu domnul ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voevod, a înălţat acest hram cu numele Pogorârea Sfântului Duh, care a început a se zidi la anul 7011 (1503), luna lui april, în 27 zile, şi s-a săvârşit în anul 7012 (1504) al domniei lui, anul patruzeci şi şapte şi o lună din al optulea curgător“, scrie pe o bucată de piatră aflată la intrarea în mănăstire.
În timpul lui Ştefan cel Mare, biserica a fost ridicată doar până la zidărie, lucrările fiind continuate de Bogdan al III-lea şi terminate în timpul lui Petru Rareş, în anul 1531.
Au urmat ani grei pentru mănăstirea Dobrovăţ, fiind prădată de turci, tătari sau muscali, prejudicii fiind aduse şi de mişcarea Eteriei, în anii 1800. După ce a fost golită de toate bogăţiile strânse de-a lungul vremii, mănăstirea a devenit pe rând puşcărie, orfelinat de fete şi chiar şcoală de agricultură.
Devenită aşezare de maici pentru scurt timp, la începutul anilor 1990, mănăstirea a revenit călugărilor, rămânând la fel până în zilele noastre. Picturile interioare se păstrează încă, dând mănăstirii o mare valoare istorică.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
