Profesorul Ostin Mungiu, tatăl regizorului ajuns celebru în lume: „În România e multă durere prost tratată“

Profesorul Ostin Mungiu, tatăl regizorului ajuns celebru în lume: „În România e multă durere prost tratată“

Profesorul Ostin Mungiu, preşedintele Asociaţiei de Algeziologie din România FOTO Iulia Ciuhu

România nu a adoptat încă o strategie în domeniul durerii, deşi ţări ca Uganda, Mongolia şi Thailanda au astfel de strategii. Mai precis, durerea este considerată un banal simptom, şi nu o boală în sine. Din această cauză, în ţara noastră, suferinţa fizică nu este gestionată corespunzător, subliniază profesor doctor Ostin Mungiu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Profesorul ieşean Ostin Mungiu, preşedintele Asociaţiei de Algeziologie din România, s-a preocupat pentru prima dată de studiul durerii în urmă cu aproape 40 de ani, atunci când a lucrat în cadrul primului institut al cancerului din SUA. Revenit în ţară, în perioada comunistă nu a reuşit să se ocupe de domeniul algeziologiei, adică de studiul durerii, aşa cum şi-ar fi dorit. Abia după 1990, împreună cu un coleg, a consolidat asociaţia care se ocupă cu studiul durerii.

Au urmat multe cercetări privind mecanismele şi tratamentul durerii şi publicarea unui număr mare de lucrări: de la broşuri pentru instruirea pacienţilor până la un voluminos tratat cu 44 de autori, singurul din ţară care se ocupă de problema durerii. Totuşi, interesul sistemului de sănătate din România în ceea ce priveşte gestionarea durerii lasă de dorit. Profesorul doctor Mungiu se consideră „decepţionat“ de faptul că statul român nu recunoaşte durerea ca fiind o boală în sine şi nu se preocupă să formuleze o strategie în domeniu.


„Weekend Adevărul“: Care este definiţia durerii din punct de vedere medical?

Prof. dr. Ostin Mungiu: Cea mai veche definiţie a durerii este aceasta: „Durerea este ceea ce spune bolnavul că simte“. Noi nu suntem şuruburi. Nu sunt două persoane care să sufere durerea în acelaşi fel. Pur şi simplu, fiecare simte durerea în felul său şi medicul trebuie să privească bolnavul cu atenţie, cu empatie, cu bună-credinţă. Pentru medici există o altă definiţie a durerii, una mai scurtă, dar extrem de interesantă, din punct de vedere practic.

Potrivit acesteia, durerea este o afecţiune a sistemului nervos care trebuie tratată urgent, indiferent de boala care a produs-o. Când eram student, ni se spunea în felul următor: „Dacă cumva vă vine un bolnav care se plânge de o durere abdominală, să nu care cumva să-i faceţi morfină, să-i calmaţi durerea, ci să-l lăsaţi să vedem încotro o ia durerea, să ne dăm seama care este organul care suferă“. Asta era acum 50 de ani. Problema se pune altfel în vremurile moderne.

Cum anume?

Dacă în jumătate de oră de la internare bolnavului nu i s-a calmat durerea înseamnă că avem de-a face cu incompetenţă. Clar, pentru că mijoacele moderne de diagnostic nu mai permit să lăsăm bolnavul să geamă, să vedem încotro o ia durerea. Cu mijloacele care sunt acum la îndemână, prima grijă a medicului este să nu sufere bolnavul. Acesta este unul dintre conceptele noi care domină acum lumea medicală.

Din păcate, la noi în ţară nu se întâmplă întotdeauna aşa. Încă mai există bolnavi neglijaţi, mai există bolnavi care după internare suferă ore, dacă nu zile, şi lucrul acesta trebuie îndreptat de urgenţă în două direcţii. Întâi să-i educăm pe medici să-şi cunoască de la un cap la altul datoria, în condiţiile moderne ale medicinii de astăzi. În al doilea rând, să educăm pacientul, pentru că e dreptul lui să nu sufere. În urmă cu mai bine de zece ani, am primit o scrisoare de la preşedintele Asociaţiei de Durere din Mexic, care îmi cerea mie, atunci în calitate de preşedinte al Asociaţiei Române de Durere, să-mi pun semnătura pe un document care mergea la Naţiunile Unite. Documentul avea ca scop introducerea dreptului de a nu suferi printre drepturile omului. Şi, bineînţeles, am semnat acel document şi astăzi, între drepturile omului, există şi acela de a nu suferi.

„Durerea este un lucru pozitiv“

Cum este tratată durerea în România?

În România este multă durere insuficient sau prost tratată. Or, în primul rând, durerea cronică trebuie recunoscută ca boală în sine. Să ne înţelegem: durerea este un semnal, durerea este un lucru pozitiv, durerea aduce bolnavul la medic. În momentul în care te doare, te aperi, tragi mâna de pe o sobă încinsă, retragi mâna de la un spin. E o nenorocire să nu simţi durerea. Există câte un om la mii care nu simte durerea şi pentru acel om, viaţa este o nenorocire.

Oamenii care nu simt durerea trăiesc foarte puţin, pentru că se zgârie, se lovesc, se infectează şi nu simt durerea. Orice medic învaţă oarecum în facultate să trateze durerea, de aceea există întrebări de genul: „ce rost are să discutăm despre o ştiinţă a durerii, când orice medic învaţă despre asta?“. Realitatea ne contrazice. Uneori, durerea este un fenomen complex care depăşeşte starea de simptom. Orice medic ştie să dea un tratament pentru un simptom, dar sunt situaţii când boala de bază dispare, iar durerea persistă luni şi ani întregi. Asta este durerea cronică cu care luptăm, durerea faţă de care nu se ia atitudine oficial. Noi nu recunoaştem, ca mai toate ţările europene, durerea ca boală în sine.

De ce?

Durerea nu este recunoscută ca boală în sine poate şi dintr-un conservatorism, dar şi pentru că, dacă am recunoaşte-o, acest lucru ar avea nişte consecinţe. În primul rând, ar trebui să o punem pe nomenclatorul de boli. În al doilea rând, ar trebui să se compenseze medicaţia indicată în acest sens, ceea ce ar însemna pentru stat oarece cheltuială în plus. În al treilea rând, ar trebui să recunoaştem că boala trebuie tratată de specialişti, de algeziologi, cei care s-ar ocupa în special de durerea cronică, pentru că această durere depăşeşte uneori capacitatea obişnuită a unui medic. Din cauza asta se aplică în alte părţi, nu şi la noi, abordarea în echipă a durerii cronice. Adică în jurul bolnavului trebuie să fie un internist, un neurolog, un psihiatru sau un psiholog, un farmacolog de clinică, un fiziokinetoterapeut.

De ce este nevoie de un psihiatru sau un psiholog?

S-ar putea să mire, dar este un fapt adevărat că durerea cronică, într-o proporţie covârşitoare, se însoţeşte de depresie. Bolnavul face fenomene depresive în faţa unei dureri care nu-l lasă să muncească, nu-l lasă să trăiască, să iubească, să se bucure de lumea din jur. Uneori, această depresie este mai mare decât durerea, adică apasă bolnavul mai mult decât durerea. Din cauza asta e nevoie să diagnosticăm depresia, pentru că s-a văzut foarte clar că astfel de dureri, numite şi dureri psihogene, nu cedează la analgezice, dar cedează la medicaţia psihotropă.

O lege anihilată cu o steluţă

Ce alte consecinţe ar atrage recunoaşterea durerii ca boală în sine?

Ar atrage necesitatea unei pregătiri adecvate pentru a forma specialişti, algeziologi, şi bineînţeles necesitatea de a avea cât mai multe centre specializate în terapia durerii, clinici şi chiar spitale de durere. De exemplu, Thailanda, care nu e Franţa sau SUA, are vreo cinci spitale mari de durere. În domeniul tratamentului durerii, al folosirii substanţelor puternice, analgezice, opiacee, toate ţările şi-au făcut o strategie.

Uganda are strategie, Mongolia are strategie, România nu are strategie. Când am încercat să vorbesc la minister, m-au trimis la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, când am vorbit la CNAS, mi s-a spus să urmăresc pe site-ul lor că deocamdată nu au o strategie, dar poate vor avea. E decepţionant. Eu mă ocup de asta de 25 de ani. Am muncit, am făcut Legea 339 – a stupefiantelor, care este o lege bună, americanii m-au lăudat pentru ea. Şi acolo s-a pus o piedică. Reuşisem să facem ca orice medic să prescrie analgezice puternice, dar a venit unul de la CNAS şi a pus acolo o steluţă care pur şi simplu a anihilat aproape legea.

Ce anume au modificat din lege?

Prin lege se spune că fiecare medic are dreptul să prescrie analgezice puternice, că de aia a făcut medicină, este responsibil şi ştie ce face. Să ştiţi că dacă un bolnav face un infarct, până vine cineva de la 112, dacă un medic are la îndemână morfină şi-i face, îi măreşte enorm şansele de viaţă. În infarct nu se moare întotdeauna pentru că se rupe inima, ci se moare pentru că sunt nişte tulburări de ritm, bate aiurea inima până se opreşte. Or, dacă îi face morfină, inima nu intră în aritmie şi se câştigă timp. Ei, CNAS, prin steluţa aia a spus că medicul nu are voie să folosească analgezice decât după ce îi dă avizul un specialist. Păi, de la ţară, acolo unde face infarct bolnavul, unde să se ducă după aviz la specialist?

De ce credeţi că apar astfel de obstacole?

Totul pleacă de la aspectul poliţienesc, pentru că toţi se tem să nu devină bolnavul dependent, să nu facă adicţie. Trebuie să se înţeleagă că nu face adicţie toată lumea. Există în Franţa bolnavi care sunt trataţi de reumatism, timp de 13-14 ani, cu substanţe analgezice puternice, din domeniul opiaceelor, şi nu fac adicţie. Lumea nu înţelege diferenţa dintre aspectul legat de toleranţă şi aspectul legat de adicţie.

Adicţie înseamnă foame de drog atât de puternică, încât faci orice să obţii drogul, poţi chiar să ucizi. Pe de-o parte, se caută plăcerea aceea intensă, pe care zic cei care consumă că nu o poţi atinge cu niciun partener, şi pe de altă parte, sunt suferinţe imense care apar în lipsa drogului, aşa-numitul sindrom de abstinenţă. De groaza acestui sindrom, cei de pe stradă fac acte antisociale. Dar când e vorba despre un pacient cu durere, el nu caută orgasmul, el vrea să nu-l mai doară. Plăcerea lui e să nu-l doară. Atât timp cât tratamentul este făcut cu acest scop şi bolnavul este urmărit atent de către medic, care opreşte medicaţia când durerea a dispărut, nu se produce nicio adicţie. În al doilea rând, numai 10% din persoane au predispoziţie să facă dependenţă. Că o fac faţă de alcool, că o fac faţă de droguri, faţă de jocuri de noroc, că există beţia vitezei, că există beţia puterii, toate acestea au spre creier o cale comună, cea a plăcerii.

„Dacă vi se spune că un preparat nu are efecte secundare, să ştiţi că nu are niciun fel de efect, nici benefic“

Acum se studiază algeziologia în universităţile de medicină din ţară?

Pe mine mă frământă faptul că, în România, deşi am introdus din 1997 algeziologia în învăţământul superior, la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi, acum a fost marginalizată şi se face numai la o serie de studenţi. Nu s-a generalizat în universităţile din ţară. S-a mai introdus în Iaşi şi la Bacău, la facultăţile de sport. Stau şi mă întreb: peste doi ani, în 2018, când va fi declarat anul educaţiei în durere, cu ce se va lăuda România care iată că nu este în stare să generalizeze la nivel naţional învăţarea ştiinţei despre durere, într-o disciplină separată în universităţi?

În plus, nu am reuşit să implementăm un proiect pentru care am pledat în clinici, şi anume să se urmărească durerea bolnavului de la internare până la externare, fie pe carnete de durere, cum există în străinătate, fie pe foaia de observaţie. Ar mai trebui să atragem şi pacienţii de partea noastră. 70% din populaţia României a avut cel puţin un episod de durere cronică sau de durere acută. Atunci ar trebui să le ceară politicienilor să se facă o strategie în domeniul durerii.

La un moment dat, aţi atras atenţia Ministerului Sănătăţii în legătură cu suplimentele şi medicamentele naturiste. De ce aţi făcut asta?


Sigur că am atras atenţia! Ultima dată când am făcut-o era ministru Bănicioiu. I-am spus să facă o comisie ca suplimentele alimentare să fie trecute prin filtrul nostru, al medicilor, la Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale. A spus că face, dar nu a mai făcut. Or, produsele astea nu sunt aprobate de Ministerul Sănătăţii, să fie foarte clar pentru toată lumea. Produsele sunt aprobate de un institut de control al produselor alimentare de la Ministerul Agriculturii şi cine a vrut să comercializeze a luat de acolo aprobare. Noi nu putem face nimic.

În plus, au şi dreptul să apară pe ecrane, pe când medicamentele cu reţetă nu au voie. Există posturi TV care răspândesc nişte mizerii de tipul că orice substanţă chimică este toxică pentru organism şi orice substanţă din plantă este bună. Nu există prostie mai mare. Am întrebat o dată un tip din ăsta care zice aşa ceva şi care îşi mai spune şi doctor: „Domnule, ai încercat să mănănci mătrăgună, ciumafaie, măselariţă, să vezi cum e?“. Sunt şi plante foarte periculoase. Cu o ciupercă Amanita muscaria omori o clasă de elevi, dacă ai scăpat-o în mâncare.

Ce sfaturi aveţi pentru oamenii care se încred în suplimentele naturiste?

Să fie extrem de prudenţi, pentru că pur şi simplu nu avem dovezi ştiinţifice clare că suplimentele acestea ar face bine. În cel mai bun caz, nu strică, dar de multe ori, au efecte secundare. Să nu credeţi niciodată într-un preparat, atunci când vi se spune că nu are efecte secundare! Eu le-am spus toată viaţa studenţilor mei: «Dacă vi se spune că un preparat nu are efecte secundare, să ştiţi că nu are niciun fel de efect, nici benefic». În plus, sunt extrem de scumpe şi unele sunt chiar periculoase.

Eu nu mă iau de lucruri precum ceaiul de tei sau ceaiul de mentă, ci de nişte preparate aşa-zis naturiste. De ce trebuie să te încarci cu toate vitaminele, dacă îţi lipseşte o singură vitamină? De asemenea, calciul în exces face foarte rău. Vitamina D în exces face foarte rău. Vrei să-i crească pietre în creier copilului tău? Pentru că asta face, calcificări în creier, în pancreas sau în ficat. Când te iei după ce spune vecinul şi iei pastile cu carul, intri într-un joc periculos din care s-ar putea să ieşi cu organismul slăbit, dacă nu cu consecinţe catastrofice. ;

A pus bazele unei legi a stupefiantelor
Numele: Ostin Costel Mungiu
Data şi locul naşterii:
16 octombrie 1941, Iaşi
Starea civilă: căsătorit, are doi copii: pe regizorul Cristian Mungiu  şi pe politologul Alina Mungiu-Pippidi.
Studiile şi cariera:
A absolvit Facultatea de Medicină Generală de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa“ din Iaşi în 1963.
În 1971 a obţinut titlul de doctor în medicină în specialitatea de farmacologie.
A participat la peste 40 de congrese în toată lumea.
A publicat peste 200 de lucrări în baze de date internaţionale.
În prezent este preşedintele Asociaţiei de Algeziologie din România (începând cu 1999).
Este profesor colaborator al UMF Iaşi, disciplina Farmacologie-Toxicologie-Algeziologie.
A pus bazele Legii 339 a stupefiantelor.
Locuieşte în: Iaşi


 „Când fiul meu mi-a spus că vrea la Regie, i-am spus că s-ar putea să aibă şanse puţine“

Sunteţi tatăl regizorului Cristian Mungiu. Cum de nu v-a urmat şi el în carieră? Cum de nu a făcut Medicina?

Eu mi-am crescut copiii în ideea să facă până la urmă ce le place. Au pornit pe alte căi, pentru că eram în comunism şi nu puteai face ce voiai. Fiica mea (n.r. – Alina Mungiu-Pippidi) a făcut mai întâi Medicina, pe care a terminat-o ca şefă de promoţie, pentru ca după aceea să vireze, să-şi ia doctoratul în psihologie şi să facă psihologie politică, acum fiind profesor de democraţie la o universitate din Berlin. Fiul meu a făcut întâi Filologia, pentru ca, după aceea, găsind o oportunitate, să încerce la regie. Când mi-a spus că se duce acolo i-am spus că nu am nimic împotrivă, dar că sunt puţine locuri şi s-ar putea să aibă puţine şanse. Mi-a spus să-l las să încerce. „Sigur că te las, te susţin cât pot.“ Şi iată că a dat şi a luat. După doi ani a început să se întreţină singur, colaborând cu regizori celebri care i-au şi dat recomandări, pentru că au fost încântaţi de el. Mergând pe urmele lor, a ajuns la Cannes de patru ori în zece ani. Sigur că sunt mândru de ei şi de nepoţii mei.

 

Citeşte şi:

Diana Cimpoeşu, femeia pe care niciun doctor de urgenţe din ţară nu o egalează: „Sunt situaţii pe care nici cel mai grozav medic nu le poate rezolva”

Eugen Târcoveanu, medic chirurg: „Cancerul are mai multe cauze. Mâncarea de azi e ultrachimizată şi oamenii mănâncă mai mult decât au nevoie“

Preşedintele Societăţii Române de Pediatrie: „Cine este împotriva vaccinării nu este normal la cap. Toată lumea să-şi vaccineze copiii“

INTERVIU Lucian Miron, oncolog: „Am pierdut războiul cu cancerul. Ratele de supravieţuire au rămas foarte reduse“

Ruşinile românilor în capitalism. Gabriel Crumpei, medic psihiatru: „Sunt oameni care ascund faptul că au intrat în şomaj“

Verdictul grav al preşedintelui Societăţii Române de Neurochirurgie: „Tumorile cerebrale sunt din ce în ce mai frecvente“

INTERVIU Profesorul Maria Stamatin, neonatolog: „Sunt fetiţe de 14-16 ani care vin pur şi simplu să nască“

Medic specialist în îngrijirea bolnavilor cu afecţiuni incurabile aflaţi în ultimele faze: „Pentru pacienţi contează foarte mult să-i ţii de mână când mor“

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările