„Să îl jucăm toţi, da? Eu, tu şi tata! N-o să mă învingeţi, ai să vezi!”. Matei a terminat de citit primul roman al vieţii lui. Cuvânt după cuvânt. Sute de file după sute de file. Emoţie după emoţie. „Harry Potter e cel mai cel dintre toţi! E o minune! Tu crezi în minuni, mamă?”. Şi-mi desenează-n minte, în milioane de detalii, lumea în care el şi Harry sunt unul. Matei e fericit!

„Pe aici nu-i voie, doamnă! E coada la Sfântă! Să-nconjuraţi!”. Şi-nconjurăm. Un zid de creştini stă izbit la pământ. Se roagă oamenii în legea lor, în suferinţa lor, departe de Sfântă, departe de preoţi, îngenuncheaţi ca după o lungă boală căreia îi caută toţi, deodată, vindecarea. Cutia milei a ajuns printre ei. Feţele se ridică, pumnii de bani se ridică şi ei.

Zburdatul îmi dispare. Mintea îmi balanseză între eroii îngerului de opt ani şi gândurile-mi mai vechi de trei decenii. „Matei, o să te pierd prin miile de oameni!”. Şi Matei râde. „Nu-ţi fă griji, mamă, te găsesc eu pe tine!”. Ne strecurăm prin mulţime, bântuiţi, parcă, de o dorinţă ciudată de a vedea fiecare bucată de tablă ajunsă pe tarabe în mii şi mii de chipuri ale lui Hristos, ale Sfintei Parascheva, ale Maicii Domnului.

În faţa Sfintei de la Iaşi, scoasă de ziua ei în drum, mintea începe să-mi ruleze un film pe care vreau să îl îngrop. Măcar azi, că-i Sărbătoare!, să nu mai ştiu de chipuri cioplite în forme de bani, de popi pentru care milioanele se fac doar din „pomelnice cu sume modice”, de alţi popi care ne vorbesc de afaceri cu mai mult har decât ne citesc din Scriptură. Şi încep să mă rog în gând, în linişte, cu ochii deschişi cât să îmi urmăresc îngerul. „Mamă, să-mi iei o icoană! Pe asta! Ba nu, să-mi iei o gogoaşă, şi o brăţară cu ţinte, şi un porumb, şi o sabie ca aia, şi o cruciuliţă ca asta!”.

Matei zburdă printre sutele de tarabe încărcate cu saci plini cu o credinţă numai de pământeni ştiută. Un lanţ păgân în care „Doamne, iartă-mă!” se urlă laolaltă, ca într-un iarmaroc izgonit din Rai, cu „Două sute de lei, doamnă, două sute de lei e aia din aur cu Parascheva!”. Îmi ţin cu greu rugăciunea lipită de minte. O misiune mai dură decât toate acelea din jocurile lui Matei, în care eu, sigur, voi pierde. Luptăm cu puhoiul năpustit la poarta Mitropoliei. Matei, cu zburdatul şi porumbul lui. Eu, cu gândurile mele prea pământene. 

Cutiile milei stau înfipte la marginea trotuarelor. Verigi din lanţul păgân de tarabe, prelungirea unei maşinării de bani spoite în cuvinte creştine. „Veniţi să vă miruiască părintele! Veniţi...!”. Matei aleargă spre preoţi. „Să-mi dea şi mie, mamă, cu pensula pe frunte!”. Pumnii de bani sunt însemnaţi de preoţi, în formă de cruce. Matei e fericit. Îndeasă-n buzunar o iconiţă primită-n dar de la părinte. „O scot când o să mă rog. Rugăciunea face minuni, aşa mi-a spus bunica. Tu crezi în minuni, mamă?”.

Cântecele preoţilor mi se izbesc cu putere de tâmple. Pe scena împopoţonată, cocoţată deasupra capetelor a mii de creştini, stau ei. Aliniaţi după funcţii, după putere, după bani. Deloc după credinţă. Ei, preoţii, cei mai creştini dintre creştini, braţ la branţ cu ei, politrucii, într-un tablou absurd, în care tot dezmăţul, mizeria, minciuna şi laşitatea scenei politice se amestecă cu toată ipocrizia mascată în cruci mari din aur atârnate la gât. Mulţimea li se aşează în genunchi. Cu capetele plecate. Cu minţile pierdute.

Rugăciunea-mi dispare. Prin minte-mi trec iar cuvintele de popi, care ne ceartă că ne uităm prea mult la banii primiţi de Sfântă, de ziua ei. Şi că nu înţelegem noi, păcătoşii fără de bun-simţ, că ea e vie, că ea primeşte daruri, că ea e cea care ne-ntoarce banii, prin ei, sfinţii de pe pământ. Ne ceartă popii, că tocmai noi, cei care nu ne-mbulzim la cutia milei, le ţinem socoteala din biserici.

„Mamă, eu sunt născut de Sfânta Parascheva. Sunt o minune, nu?”. Şi Matei râde. Rugăciunea îmi revine-n suflet. Fără pumni de bani lăsaţi în cutia milei, fără ţipete de credinţă împrăştiate pe stradă, fără mătănii bătute pe trotuar, fără cozi întinse-n văzul lumii după moaşte. Doar cu credinţă. Iar eu şi Sfânta ştim că el e o minune. Minunea pe care popii n-or să o simtă niciodată.