Secretul fabuloasei comori din Peştera Cioclovina: cum au fost găsite mii de podoabe vechi de peste trei milenii în măruntaiele pământului
0
Un tezaur impresionant de podoabe vechi de peste 3.000 de ani, potrivit arheologilor, a fost descoperit în urmă cu patru decenii în Peştera Cioclovina. Mii de obiecte de chihlimbar, sticlă şi faianţă compun una dintre marile comori arheologice ale României. Povestea descoperirii a fost relatată în detaliu de speologul care s-a aventurat în labirinturile subterane.
Una dintre cele mai mari comori descoperite în secolul XX în România a fost scoasă la iveală din Peştera Cioclovina. Un tezaur de podoabe datate în Prima Epocă a Fierului (Hallstatt), depozit care conţinea peste 6.000 de obiecte de bronz, chihlimbar, sticlă, faianţă a fost găsit de un speolog. Mărturia lui Traian Orghidan a fost publicată în volumul „Prin peşterile lumii”, de Ştefan Negrea (Editura Sport Turism, Bucureşti, 1979).
Peştera era, practic, necercetată
Traian Orghidan îşi începea relatarea vorbind despre atmosfera din peştera prea puţin cercetată până atunci, din cauza şuvoaielor mari de apă care curgeau prin galeriile ei.
„Am coborât în fundul căldării de piatră, la apa Luncanilor. Apoi, printre cascadele râului, am urcat tot mai sus până sub peretele alb al căldării, de unde, printr-o gură de peşteră aflată cam la 80 – 100 de metri sub Peştera Cioclovina, ieşea la zi apa noastră. Cine ştie de unde vine ea pe sub pământ, ce flori împodobite cu flori de calcit nemaivăzute străbate în drumul ei? Mă întrebam nerăbdător înainte de a mă avânta în necunoscut. Doar aflasem că peştera, rezistând asaltului unor exploratori neobişnuiţi cu râurile subterane, era practic necercetată.
Curentul rece şi mai ales aerul care ieşea din gura întunecată a Peşterii Cioclovina cu Apă, căci despre ea este vorba, păreau adversari de temut. Înaintam la flacăra lămpilor de carbid cu băgare de seamă, sondând mereu adâncimea apei înaininte de a călca. Dar degeaba, din cauza pietrelor rulate şi a mâlului foarte alunecos n-a scăpat niciunul fără o căzătură în apa rece. Ne-am jurat că este pentru prima şi ultima dată când folosim cizme de cauciuc în peşteri active. Cu bocancii nu ne-am fi udat complet. La vreo 150 de metri de la intrare, râul subteran dispărea sub peretele din dreapta, de unde apa ţâşnea printr-o crăpătură inaccesibilă. Ne aflam într-o sală foarte lungă şi înaltă. Lumina lămpilor nu răzbea până la tavan. În fundul sălii, la trei metri deasupra capetelor, ne îmbia o galerie suspendată. Cum n-aveam scară am amânat explorarea. Tot trebuia să cartăm peştera până aici şi să colectăm faună. Din păcate nu am găsit mare lucru: nişte acarieni şi paianjeni pigmentaţi şi cu ochi, ca şi cei de afară. De ce o fi lipsind din sală adevăraţii locuitori ai peşterilor, troglobiontele cele albe şi oarbe. Curenţii de aer să fie de vină sau poate sala e spălată de viituri”, relata speologul, în mărturia publicată în volumul „Prin peşterile lumii”, de Ştefan Negrea.
A pătruns în măruntaiele pământului
Traian Orghidan şi-a continuat aventura prin subteranele Cioclovinei, după ce a observat o galerie pornind dintr-un perete al peşterii.
„Cu gândul la faună am observat că peretele din dreapta forma o platformă de 7 – 8 metri deasupra podelei. Căţărându-mă fără mare dificultate până acolo, am constatat că reprezintă un vechi nivel al râului subteran părăsit de mii de ani. Două galerii porneau în direcţii opuse. Apucând-o pe cea care pătrundea în măruntaiele pământului am ajuns în galeria suspendată din fundul sălii. Urcând pe ea, la un pas neatent s-a declanşat o avalanşă de pietre care, cu zgomot asurzitor amplificat de boltă, porni către sală, înspăimântat la gândul că acolo jos sunt colegii mei, am revenit pe platformă şi m-am angajat pe cealaltă galerie. Ea cobora uşor şi după 35 de metri, se deschidea într-o prăpastie de vreao zece metri, deasupra râului subteran din sectorul parcurs de noi la venire. Dacă aşa stau lucrurile, cel puţin să caut faună mi-am zis, poate găsesc vreun coleopter de peşteră. Dar nu mişca nimic. Tot schimbându-mi locul am ajuns, fără să îmi dau seama, pe buza prăpastiei”, scria speologul.
Foto: Ovidiu Iancău.
A crezut că visează
În încăpere, privirea i s-a oprit involuntar pe o mică bilă roşie. „Într-o doară am trecut-o prin flacăra lămpii. Mirosea a chihlimbar. Dar iată, în loc de coleoptere, apăreau mereu aceleaşi bobiţe de chihlimbar de forme şi mărimi diferite. Privind în jur am putut distinge cu uimire grămăjoare de asemenea bobiţe. Ca într-un loc vrăjit apărură mai încolo şi nişte obiecte cu aspect ciudat, din metal cu sclipiri galbene, fomând o movilă întreagă. Apa care picura de sus făcea ca unele faţete ale obiectelor de bronz cu rugină verde să lucească la fel ca aurul, iar bobiţele de chihlimbar ca rubinul. Puzderia de bobiţe mai mici, verzi, străluceau ca smaraldul. Unde mă aflam? Aveam cumva halucinaţii sau poate visam? Fără să iau nimic m-am întors la colegii mei. „Am găsit o comoară”, am articulat neconvins. Abia hohotele lor de râs m-au trezit la realitate. Într-adevăr găsisem o comoară autentică. Şi, ca să-i conving, am alergat să le aduc câteva piese de bronz şi un pumn de mărgele”, scria Traian Orghidan.
Autorul descoperirii a arătat piesele profesorului universitar Gheorghe Ştefan, fiind convins că sunt podoabe dacice. Specialistul le-a atribuit fără ezitare perioadei Hallstat, având o vechime de vreo trei milenii. „Puţin după aceea, însoţit de tânărul arheolog Eugen Comşa, eram din nou la peşteră pentru a ridica tezaurul. Trei rucsaci burduşiţi cu astfel de podoabe preistorice am adus în Capitală. Tezaurul se compunea din piese de bronz de mai multe tipuri (unele conice, altele ca nişte nasturi, altele în formă de cârlige sau spirale strânse), din paftale, din mărgele de chihlimbar, de sticlă verzuie şi ceramică, precum şi din coarne de cerb prelucrate. Cine le-o fi purtat în acele timpuri străvechi? Nu cumva risipirea comorii pe marginea prăpastiei este o mărturie a unei drame consumate cu aproape trei milenii în urmă, a unei lupte crâncene pe viaţă şi pe moarte între urmărit şi urmăritor. Cine ştie...”, încheia autorul relatării publicată în volumul „Prin peşterile lumii”, de Ştefan Negrea.
Comorile străvechi
Depozitul aparţine grupului numit Cincu Suseni şi datează din Hallstatt. S-au adunat peste 1.000 de mărgele de cihlimbar, circa 500 de mărgele de faianţă, circa 1.500 de mărgele de pastă de sticlă albastră şi două psalii specifice din corn de cerb, potrivit arheologilor. „Nu este exclus ca toate aceste obiecte să fi servit la împodobirea unui harnaşament de paradă. În aceeaşi peşteră s-au găsit şi câteva fragmente ceramice din aceeaşi epocă”, afirmau autorii Alexandru Păunescu, Eugen Comşa şi Ioan Glodariu, într-o lucrare despre Cioclovina, prezentată în volumul „Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994).
Omul preistoric
Peştera Cioclovina se numără printre atracţiile principale de pe teritoriul Parcului Natural Grădiştea Muncelului Cioclovina, o rezervaţie care cuprinde şi siturile cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Peştera este accesibilă însă numai specialiştilor în speologie, iar turiştii o pot vedea numai în segmentul de la intrare. Ea oferă un peisaj spectaculos, însă vizitatorii ei se pot pune în pericol dacă intră în ea, susţin speologii. În peştera săpată în munte de apele izvorului Ponorici au fost găsite urme de locuire din prima epocă a fierului, dar şi un craniu uman vechi de circa 30.000 – 40.000 de ani. Craniul de homo sapiens sapiens a fost descoperit în tjurul anului 1911 în timpul exploatărilor de guano, îngrăşământ provenit de la lilieci. Pe teritoriul satului Cioclovina se află un complex format din mai multe peşteri. Alte rămăşiţe omeneşti au fost descoperite în perioada interbelică.
„Într-una dintre peşteri (de 435 de metri lungime), săpată în calcarele jurasice, în urma studiului tehnico tipologic al materialului litic descoperit s-au constatat două depuneri de locuire paleolitică. În materialul provenit din stratul exploatat pentru extracţia fosfatului, s-a descoperit pe lângă resturile faunistice de urs de peşteră şi un craniu de Homo sapiens sapiens care aparţine stratului aurignacian”, se arată în volumul „Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994).
Aşezare antică
La Cioclovina a fost reperată şi cea mai mare fortificaţie dacică din complexul celor existente în Munţii Orăştiei. „Ea constă dintr-un val din pământ, piatră şi lemn, gros la bază de circa 10 metri, înalt astăzi pe alocuri de circa doi metri, care începe deasupra satului Cioclovina şi după circa 2,5 kilometri lungime se opreşte sub Vârful Poienii. Perpendicular sau oblic pe acest val pornesc spre exterior contraforturi identic construite şi, din loc în loc, turnuri cu latura exterioară rotunjită. Valurile au fost ridicate pentru a bara accesul dinspre Sud – Vest spre capitala dacilor”, informau cercetătorii Alexandru Păunescu, Eugen Comşa şi Ioan Glodariu, în volumul „Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994).
Vă recomandăm şi:
Mănăstirea Prislop îşi leagă numele de imaginea părintelui Arsenie Boca, al cărui mormânt a devenit loc de pelerinaj pentru un număr impresionant de pelerini. La aceeaşi mănăstirea a vieţuit, în urmă cu cinci secole, un alt duhovnic, a cărui poveste a făcut ca numele său să fie trecut între sfinţii Bisericii Ortodoxe Române.
Kogaion, muntele sfânt al dacilor, a stârnit numeroase controverse. De-a lungul timpului, istoricii au încercat să identifice locaţia sacră unde ar fi sălăşluit cea mai importantă divinitate a strămoşilor noştri, Zamolxis.
Cele mai valoroase piese de tezaur descoperite în Sarmizegetusa Regia sunt brăţările din aur masiv, din vremea dacilor, bogat împodobite. Obiectele unice spun povestea măiestriei cu care dacii prelucrau metalele, susţin istoricii. De-a lungul timpului, multe alte tezaure de bijuterii care au aparţinut vechilor locuitori ai ţinuturilor Carpaţilor s-au pierdut pentru totdeauna.
Sarmizegetusa Regia a oferit astăzi o privelişte impresionantă turiştilor care au ales fosta capitală a Daciei, din Munţii Orăştiei, pentru a asista la eclipsa solară. Şi celelalte cetăţi dacice au fost destinaţii ideale pentru călătorii interesaţi de fenomene astronomice.
Dacii aveau cunoştinţe de astronomie, medicină şi botanică, iar preoţii lor ştiau să folosească plantele vindecătoare, dar şi otrăvurile. Unii istorici afirmau că vracii care au trăit pe teritoriul României în Antichitate erau capabili să realizeze intervenţii chirurgicale dificile, unele chiar pe craniu.
Se încarcă comentariile...
