Secretele „perlelor“ industriei româneşti din anii interbelici. Cum au ajuns marile uzine pe mâna sovieticilor

Secretele „perlelor“ industriei româneşti din anii interbelici. Cum au ajuns marile uzine pe mâna sovieticilor

Câmpurile petrolifere. Câmpina. delcampe.net.

Mai multe dintre marile centre industriale din România interbelică au fost devalizate după Al Doilea Război Mondial, iar apoi au intrat sub controlul sovieticilor, arată rapoartele secrete din anii '50.

Ştiri pe aceeaşi temă

Rapoarte secrete din arhivele Agenţiei de Informaţii Centrale (CIA) dezvăluiau traseul celor mai mari întreprinderi din România interbelică, râvnite şi acaparate de sovietici imediat după Al Doilea Război Mondial.
 

Rafinăriile României


Înainte de război, România avea una dintre cele mai dezvoltate industrii petrolifere din lume, cu o tradiţie începută la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1943, potrivit unor rapoarte ale CIA, producţia anuală de petrol din România depăşea 5,2 milioane de tone. În 1937 era chiar de peste 8,7 milioane de tone, conform aceloraşi rapoarte. Cele mai multe dintre companiile petrolifere care funcţionau pe teritoriul ţării aveau capital occidental. Distrugerea lor şi confiscarea petrolului românesc a fost iniţiată imediat după sfârşitul războiului de către fosta URSS. Întreaga industrie a fost naţionalizată în 1948, iar rafinăriile României au ajuns atunci, în cea mai mare parte, sub comanda Sovrompetrol – o companie mixtă româno-sovietică, susţinută de guvernul comunist şi controlată de sovietici.

„Sovrompetrol se compune astăzi din nouă rafinării localizate în România. În 11 iunie 1948, data naţionalizării, toate rafinăriile din România au devenit proprietatea statului şi au fost divizate în două categorii. Prima a fost Sovrompetrol, care a dobândit Vega, Standard, Columbia, Creditul Minier şi rafinăriile Brazi, toate aflate în funcţiune. A doua categorie aparţinea statului român, care a moştenit Orion, Noris, Petrolmina, Xenia (toate din Ploieşti), precum şi Steaua Câmpina, Vacuum Oil Braşov şi rafinăriile Prahova din Bucureşti. La acea dată, trei companii au fost înfiinţate: Sovrompetrol, Societatea Muntenia şi Societatea Moldova. În 1949, rafinăria Prahova a fost mutată din Bucureşti în regiunea Moineşti din Moldova. În 1 august 1950, Sovrompetrol a preluat fosta Astra Română, rafinăria Româna Americană, Steaua, Vacuum Oil Braşov şi Moineşti”.

Astfel, cele nouă rafinării controlate de Sovrompetrol sunt: fosta Astra Română, Orion, Petrolmina şi Noris; Vega; Româna Americană Teleajen; Steaua Română Câmpina; Standard; Creditul minier; Columbia; Moineşti; Vacuum Oil Braşov”, se arăta într-un raport al CIA din 1951. Astra Română, din Ploieşti, era cea mai importantă dintre rafinăriile din ţară, iar aproape 90 la sută din producţia sa din acea vreme, estimată la peste 200.000 de tone de petrol lunar, era trimisă în Uniunea Sovietică, restul fiind folosită de România.

 

Soarta concernului Malaxa

 

Marile uzine deţinute în perioada interbelică de concernul industriaşului Nicolae Malaxa au fost naţionalizate de statul român şi puse sub control sovietic în primii ani ai regimului comunist. Au fost înfiinţate astfel: Uzina 6 martie, Republica şi Uzina 23 August, care împreună aveau peste 25.000 de salariaţi.

Uzina 6 Martie producea la sfârşitul anilor ’40 piese pentru spitale şi echipamente şi utilaje agricole, însă în 1949, la ordinul sovieticilor, o parte din producţie a fost rezervată armamentului. Uzina Republica producea tuburi metalice şi instalaţii pentru industria petrolieră – bunurile fiind exportate ulterior în URSS.

Cea mai întinsă dintre fostele întreprinderi ale industriaşului Malaxa au fost Uzinele metalurgice „23 August” din Bucureşti, care aveau în anii ’50 peste 15.000 de angajaţi şi ocupau un teren de aproape 150.000 de metri pătraţi. În primii ani de comunism, au fost sub controlul direct al sovieticilor, care au impus propriile reguli şi au beneficiat aproape în totalitate de produsele realizate în marea uzină din Capitală: materiale feroviare, armament, utilaje agricole, poduri, produse laminate, tractoare, motoare, turbine, conducte etc.

„Imediat după sosirea în România, sovieticii au arătat un interes profund pentru „Întreprinderile N. Malaxa”. Mai întâi, au dezmembrat o bună parte din maşinăriile de aici, considerându-le o pradă de război datorită originii germane a acestora. Apoi au nominalizat un delegat sovietic, care a fost instalat permanent în uzine, pentru a superviza materialele pe care uzinele le puteau produce şi trimite în URSS, ca despăgubiri de război, conform Convenţiei de Armistiţiu. După naţionalizare, uzinele au intrat în „proprietatea muncitorilor”, iar sovieticii au încetat aparent amestecul în conducerea companiei. Însă pentru a creşte dezvoltarea uzinelor, au fost aduse echipamente din URSS (care, de fapt, erau maşinării dezmembrate din uzinele germane) şi au crescut numărul muncitorilor. Din toamna anului 1948, o delegaţie „de test” sovietică a început să opereze în uzine, compusă nu numai din personal tehnic, dar şi din soldaţi înarmaţi. Apoi, echipe de lucru sovietice au fost instalate în diferite departamente pentru a-i instrui pe români. În scurt timp, prezenţa sovieticilor a fost resimţită mai ales la conducerea Uzinelor 23 august”, arăta o notă secretă din 1952.

 

Uzina Tractorul Braşov - printre cele mai moderne din România

 

La începutul anilor ’50, Uzina Tractorul Braşov (numită şi Sovromtractor la acea vreme) era una dintre cele mai moderne întreprinderi din România. A fost înfiinţată în 1925, ca fabrică de avioane (IAR Braşov), iar după Al Doilea Război Mondial a fost transformată în uzină de tractoare.

„Uzina Sovromtractor este localizată în oraşul Stalin (Braşov), dar sediul central se află în Bucureşti, pe Calea Brezoianu, nr. 2. Compania a fost fondată în 29 noiembrie 1949, ca succesoare a Astra Vagoane, printr-un decret ministerial. La acea vreme, Astra Vagoane avea în componenţă trei fabrici independente: Astra Vagoane Arad, Astra Vagoane Orăştie şi Industria Aeriană Română (IAR) – uzina de avioane din Braşov. (...) Fabrica din oraşul Stalin are cele mai bune şi moderne echipamente din întreaga industrie grea a României. Până în 1944, fabrica producea motoare şi avioane, majoritatea maiştrilor fiind aduşi de la uzinele de maşini şi avioane din Franţa.

În 1944, fabrica a fost bombardată, iar Ilie Trandafirescu, un muncitor comunist, care urma să devină director tehnic al fabricii, împreună cu alţi câţiva muncitori a reuşit să ascundă şi să salveze astfel cele mai valoroase echipamente. Acestea au fost reparate un an mai târziu, însă cum României nu i-a mai fost permis să producă avioane, uzina a început producţia de tractoare, de tipul Astra, bazat pe modelele anglo-americane. Fabrica are circa 15.000 de angajaţi. Producţia principală se compune din tractoare, semănătoate şi pompe „canadiene” pentru sonde de petrol. Producţia militară a Sovromtractor este secretă, iar detaliile nu sunt cunoscute”, arăta un document secret al CIA, din 1952.


Fabricile de armament

 

Combinatele metalurgice de la Hunedoara şi Reşiţa, minele de cărbune din Valea Jiului şi exploatările aurifere din Apuseni, gazele naturale din Transilvania, dar şi zăcămintele de uraniu au fost, la rândul lor, controlate pentru aproape un deceniu după Al Doilea Război Mondial, de către sovietici.

Şi fabricile de echipamente militare au avut aceeaşi soartă, chiar dacă în anii ‘50 România era un producător modest de armament, iar cele câteva uzine din ţară fabricau pistoale, puşti, carabine, mitraliere uşoare şi pistoale automate. Sovieticii au arătat interes pentru capacităţile de producţie ale fabricilor de la Cugir şi Sadu, ambele intrate în funcţiune dinaintea războiului. Uzina de la Cugir începuse să producă arme din 1935, însă un sector al ei era dedicat fabricării maşinilor de cusut. Una dintre piesele faimoase produse la Cugir a fost Oriţa, primul pistol-mitralieră de calibrul 9 mm fabricat în România. Arma a fost numită după căpitanul Marin Oriţa, care a omologat în România acest model, şi a fost un proiect româno – ceh.

În 1949, la Cugir se mai produceau doar maşini de cusut, însă doi ani mai târziu, uzina a fost reconvertită pentru manufacturarea armelor mici: pistoale, puşti automate, mitraliere şi muniţii. Aproape 4.000 de oameni erau angajaţii ai întreprinderii din Cugir în 1951.

„Utilajele folosite în fabrică sunt de producţie germană şi elveţiană şi se spune că sunt de o calitate excelentă. Unele dintre instalaţii sunt noi şi încă nu au fost folosite. Fabrica este bine organizată şi cei mai mulţi dintre angajaţi şi-au menţinut poziţiile pe care le aveau în trecut”, arăta un raport al CIA din 1952.


Vă recomandăm să citiţi şi:

FOTO Industria României acum un secol. Cum ne-au aşezat pe harta economică a lumii aurul, petrolul şi cărbunele

Ziua în care minerii din Valea Jiului l-au sfidat pe Ceauşescu

Iadul negru al Petroşaniului, descris de Nicolae Iorga: "mulţimea lucrează chinuită în pământ, la cărbunele negru care umple de duhoare aerul umed"

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: