Paradoxul fostelor oraşe muncitoreşti sufocate de praf şi cenuşă în comunism. Sunt noile „oraşe verzi” VIDEO
0
Hunedoara, Călan şi oraşele din Valea Jiului au fost, decenii în şir, printre cele mai poluate localităţi din România. Situaţia lor s-a schimbat complet.
Fotografiile de epocă realizate în anii ´70 - ´80 cu fostele centre metalurgice ca Hunedoara şi Călan şi în oraşele miniere din Valea Jiului le înfăţişau adesea sub cerul întunecat de noxele uzinelor şi de praful negru al cărbunelui.
VIDEO - Hunedoara, imagini aeriene
VIDEO - Oraşul Călan
În ultimii ani, aşezările muncitoreşti din cea mai industrializată regiune a României în comunism au ajuns printre cele mai verzi oraşe din România, raportat la suprafaţa şi populaţia lor. Odată cu oprirea, în cea mai mare parte, a activităţilor din industria grea, sursele de poluare atmosferică au dispărut şi ele, treptat.
Sute de hectare de terenuri virane cuprinse în trecut în complexele industriale ale Hunedoarei nu au mai fost ecologizate, păstrând zone contaminate cu compuşi chimici nocivi, în schimb pe unele suprafeţe, trecerea timpului a ajutat la regenerarea pe cale naturală a solurilor.
Pentru a combate poluarea din oraşele muncitoreşti, autorităţile din comunism au plantat zeci de mii de copaci, iar mulţi dintre ei au rezistat trecerii timpului. În acelaşi timp, odată cu închiderea exploatărilor din zona Hunedoarei şi a Văii Jiului, s-a redus şi volumul de lemne folosite ca materii prime, extras din pădurile învecinate oraşelor.
Ilustrată din Hunedoara anului 1975.
Hunedoara a fost cel mai poluat oraş din regiune
În a doua parte a secolului XX, când combinatul siderurgic Hunedoara ajunsese la apogeul extinderii sale, cele mai multe dintre clădirile din oraş căpătaseră culoarea cenuşie şi a ruginie în urma depunerilor provenite din combinat.
În anii ´50, în rândul familiilor de muncitori care migraseră în număr mare spre noul centru metalurgic, lipsa apei potabile cauza frecvent îmbolnăviri de dizenterie şi febră tifoidă, în timp ce mediul poluant favoriza apariţia unor boli ca silicoza şi silicotuberculoza.
Noaptea, oraşul muncitoresc oferea o privelişte suprarealistă. „La cocserie, cărbunele aprins năvăleşte prin zeci de guri şi se încarcă în vagoane. Noaptea, când toate aceste guri de foc se deschid, cerul se luminează împrejur şi îţi pare că e răsărit de soare. Oraşul adormit străluceşte de văpaia cuptoarelor”, Îl descria istoricul Octavina Floca, în anii ´60.
Hunedoara în anii ´90. Foto: Peter de Graaf. Sursa: Ramblings.nz
Un studiu realizat în 1970 de specialiştii de la Institutul de Meteorologie şi Hidrologie, păstrat de Arhivele Naţionale – Judeţul Hunedoara, arăta că în Hunedoara nivelul de poluare cu praf era de până la 12 ori mai mare decât limita admisă, potrivit normelor vremii. În Hunedoara gama de poluanţi era diversă, cuprinzând gaze şi aerosoli nocivi: dioxid de sulf, hidrogen sulfurat, monoxid de carbon, dioxid de carbon, fenoli, funingine. „Dioxidul de sulf constituie şi un gaz important din punct de vedere al noţiunii nocive, iar depunerile gravitaţionale reprezintă factorul principal care caracterizează disconfortul”, arătau autorii studiului.
Oraşele Simeria şi Călan şi împrejurimile termocentralei Mintia – aflată în vecinătatea Devei, înregistrau şi ele valori crescute de poluanţi în atmosferă, dar mai reduse ca în Hunedoara. Călanul era poluat din cauza uzinei de semicocs, iar Simeria din cauza termocentralei Mintia şi a circulaţiei intense prin nodul feroviar. Municipiul Deva nu avea surse importante de poluare pe teritoriul ei, iar poluanţii de la Mintia erau emişi la înălţime.
Zeci de mii de arbori plantaţi pentru oprirea poluării
În Hunedoara, o măsură luată de autorităţile locale pentru reducerea poluării a fost plantarea masivă a arborilor, începând din anii ´60. Localnicii erau „Spaţiile verzi ocupă peste 160 de hectare şi au fost plantate cu 56.000 de pomi, 487.000 de arbuşti ornamentali şi 284.000 de trandafiri. În fiecare an de la începutul primăverii şi până toamna se plantează peste 800.000 de tulpini de flori, care conferă oraşului înfăţişarea unui adevărat parc, o puternică tentă de curăţenie, prospeţime şi bun gust”, informau autorii volumului „Combinatul Siderurgic Hunedoara. Tradiţie şi progres în siderurgie 1884 – 1974”, publicat în anul 1974. În combinatul întins pe circa 200 de hectare, la începutul anilor ´70 erau amenajate 10 hectare de spaţii verzi.
Hunedoara, imagini aeriene. ADEVĂRUL
În ciuda plantărilor masive de arbori, până în anii ´90, Hunedoara a rămas unul dintre oraşele poluate ale României. Castelul Corvinilor nu făcea excepţie din peisajul industrial cenuşiu al Hunedoarei. „Castelul a fost înconjurat pe trei laturi de halele combinatului, de turnuri de beton de răcire, de cuptoare şi rânduri de coşuri de fum falnice care aruncau fum usturător, maroniu-roşcat. Culoarea era dată de dioxidul de azot, un gaz toxic care formează acid nitric la contactul cu ploaia. Pe măsură ce fumul se răspândea, cerul devenea roz ca şi cum ar fi întotdeauna apusul soarelui. De-a lungul celei de-a patra laturi a castelului, un funicular zgomotos transporta coşuri uriaşe de minereu de fier direct în cuptoare, de la o mină îndepărtată. A fost ca şi când am cădea într-un fel de coşmar industrial distopic sau în decorul unui film post-apocaliptic”, scria neo-zeelandezul Peter de Graaf, autor al unui fotoreportaj despre Hunedoara, pe care o vizitase la începutul anilor ´90.
Parcul Corvin în anii 60. Ilustrată
De la începutul anilor ´90, combinatul a intrat într-un declin prelungit. Iar rând pe rând cele mai multe dintre secţiile sale au fost închise. Odată cu ele, au dispărut şi cele mai multe dintre sursele de poluare atmosferică de pe teritoriul fostului colos metalurgic. În Hunedoara, arborii plantaţi în urmă cu jumătate de secol au rezistat în cea mai mare parte trecerii timpului. Unii dintre ei s-au uscat ori au fost tăiaţi, fiind consideraţi pericole pentru localnici din cauza stării lor precare. Alţii au dispărut lăsând loc unor construcţii, alei şi parcări.
Ploi de funingine în Călan
În Călan, oraşul învecinat Hunedoarei, Uzinele de Fier înfiinţate în urmă cu un secol şi jumătate şi-au atins potenţialul maxim în anii ´70. Foloseau smoală, cărbuni, minereu brut, minereu omogenizat, calcar şi produceau cocs, fontă lichidă, zgură, fontă brută, fontă veche, cocs brichete, cocs de fluidizare, semicocs, zgură granulată, iar procesele tehnologice făceau din împrejurimile combinatului unul dintre cele mai poluate locuri din România.
Călan, la începutul anilor 90.
În anii ´80, băile termale antice din vecinătatea Călanului au devenit aproape nefrecventabile. Furnalele combinatului din Călan, fabrica de aglomerat şi cocseria situate în apropiere, au dus la poluarea bazinelor, peste care ploua cu funingine, cenuşă şi praf de cărbune, dar şi la colmatarea izvoarelor termale.
Declinului combinatului din Călan a început în anii ´80, iar după 1990 a devenit abrupt şi ireversibil. Combinatul Victoria s-a dezintegrat după privatizările eşuate şi a ajuns în cele din urmă la fier vechi. Furnalele vechi şi marile coşuri de fum ale Călanului au dispărut, la fel şi clădirile industriale ale complexului metalurgic.
Uricani, fost oraş minier. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
În Valea Jiului, minele de cărbune şi termocentrala Paroşeni au fost principalele surse de poluare ale oraşelor monoindustriale. Nu doar aerul, dar şi apele care traversau depresiunea erau afectate de poluanţii industriali. În prezent, activitatea minieră s-a redus considerabil în zonă, iar oraşele miniere Vulcan, Lupeni, Petroşani şi Uricani sunt promovate de localnici ca staţiuni montane.
Se încarcă comentariile...
