Ţinutul Pădurenilor, dezvelit de secrete. Satele de basm din Munţii Poiana Ruscă FOTO VIDEO
0
Odată cu construcţia noilor şosele din Ţinutul Pădurenilor, satele izolate de la poalele Munţilor Poiana Ruscă, înconjurate de zeci de kilometri de pădure au devenit mai accesibile turiştilor, iar oaspeţii lor sunt încântaţi de frumuseţea aşezărilor aproape pustii.
Ţinutul Pădurenilor se întinde la poalele Munţilor Poiana Ruscă, într-o regiune deluroasă, mărginită de văile Cernei şi ale Mureşului, îndepărtată de principalele drumuri şi de căile ferate din vestul României.
GALERIE FOTO DIN ŢINUTUL PĂDURENILOR
Cele mai vechi sate datează din secolul al XIII-lea şi au păstrat urme mai vechi de locuire. După Al Doilea Război Mondial, cele mai multe dintre satele pădurenilor s-au depopulat treptat, din cauza condiţiilor dificile de trai, dar şi a dezvoltării oraşelor Hunedoara şi Deva, care aveau nevoie de forţă de muncă.
Secretele celui mai lung funicular din Europa, între Hunedoara şi Ţinutul Pădurenilor
Povestea satelor strămutate pentru lacul Cinciş şi a statuilor misterioase, salvate de furia apelor
Cele 40 de sate şi cătune din Ţinutul Pădurenilor – cuprinse în comunele Bătrâna, Bunila, Cerbăl, Ghelari, Lelese, Lunca Cernii de Sus şi Topliţa – numără în total mai puţin de 5.000 de locuitori, de patru ori mai puţin ca în urmă cu jumătate de secol. Deşi au rămas aproape pustii, locurile arhaice le oferă oaspeţilor ocazia de a explora unul dintre cele mai pitoreşti ţinuturi din ţară, puţin afectat de modernitate, în care pădurile se întind către orizont, iar casele îngrămădite pe culmi formează mici sate-muzeu ale trecutului. În ultimii ani, mai multe foste drumuri forestiere şi de creste au fost modernizate, astfel că locurile ascunse în inima pădurii şi a munţilor au devenit accesibile turiştilor comozi.
Bătrâna, comuna cea mai mică din România
Mai puţin de 100 de oameni locuiesc în cele patru sate ale Bătrânei (Bătrâna, Răchiţaua, Piatra şi Faţa Roşie), comuna cea mai mică din România. Micul paradis din Ţinutul Pădurenilor se dezvăluie oaspeţilor săi la capătul unui drum forestier de peste 30 de kilometri, care urcă din comuna Dobra. Drumul de pământ şi pietriş, umbrit de pădurea deasă, a rămas cel mai accesibil traseu pentru autoturisme – drumurile care legau odinioară satul de celelalte aşezări ale pădurenilor nu mai pot fi folosite de localnici. În satul de munte, spre deosebire de alte locuri din zonă, uliţele au fost asfaltate, iar gospodăriile au apă curentă.
Localnice din Bătrâna Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
De la ultimele case de lemn ale bătrânilor încep codrii seculari de pe Valea Dobrişoarei, în care mişună sălbăticiunile, nestingherite de prezenţa oamenilor. În anii trecuţi, în lunile de iarnă şi până primăvara târziu, Bătrâna rămânea izolată de restul lumii, din cauza zăpezilor mari şi a drumului impracticabil. Treptat, lucrurile s-au mai schimbat – iernile au început să fie mai blânde, iar drumurile spre Bătrâna s-au mai reparat. Radu Herciu, fostul învăţător la şcoala din comună, conduce primăria de peste două decenii.
„Satul este tot mai căutat de iubitorii de natură din Timiş şi Hunedoara. Unii dintre ei şi-au cumpărat proprietăţi aici, case vechi de peste un secol, bine întreţinute, pe care le-au renovat pentru a le fi locuri de vacanţă“, spune primarul.
Şoseaua de vis spre Poiana Răchiţelii
Drumul de 40 de kilometri din Hunedoara spre Poiana Răchiţelii reprezintă un urcuş aproape continuu pe valea Zlaştiului. Până în satul aflat la peste 1.000 de metri altitudine, şoseaua traversează codrii întinşi pe suprafeţe mari, care împodobesc dealurile şi văile de la poalele Munţilor Poiana Ruscă, înconjurând aşezările Boş, Groş, Cerbăl şi Socet. La capătul Poienii Răchiţelii, locuită de circa 100 de oameni, drumul se înfundă într-o pădure deasă de conifere, de dimensiuni impresionante, unde autoturismele nu mai pot pătrunde.
Lumea de altădată a pădurenilor. Foto: Romulus Viua, cartea: Portul popular al pădurenilor (1956)
Următorul sat, Vadu Dobrii, se află la circa 10 kilometri de mers, prin desişul codrului, însă cei care vor să îl străbată au nevoie de ajutorul localnicilor, pentru că se pot rătăci uşor pe drumurile forestiere. „De câţiva ani, drumul spre Poiana Răchiţelii, a fost asfaltat pe bucăţi, iar satul s-a trezit la viaţă. În trecut, abia puteai urca vara cu maşina aici, acum e plin de excursionişti. Vara – la sfârşit de săptămână – şi iarna – când dau zăpezile – sunt uneori mai mulţi turişti decât localnici“, spune Dorel, unul dintre bătrânii satului.
Alun, satul înmărmurit
Satul Alun, comuna Bunila, se află la 30 de kilometri de Hunedoara. Are peste 50 de gospodării, un drum construit din piatră şi marmură de la cariera din vecinătatea şi o biserică din marmură – astăzi, un schit unde locuiesc două călugăriţe. Aşezarea impresionează prin fumuseţea caselor sale vechi, din lemn, clădite pe fundaţii de marmură – multe dintre ele bine conservate, deşi nu mai sunt locuite de ani buni – şi prin cele două biserici: una din lemn, veche de trei secole, şi cealaltă din marmură, construită în perioada interbelică.
Casă cu două etaje în satul Alun. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
În timpul verii, pe uliţele satului mai pot fi văzuţi câţiva localnici, veniţi să îşi îngrijească gospodăriile. În rest, locul este cuprins de o linişte mormântală. „Am copilărit în Alun şi tot terenul acesta din jurul satului nici nu îţi vine să crezi cât grâu era aici şi ce recoltă era pe câmp. Oamenii aveau peste 100 de vaci şi mii de oi“, relata localnicul Aron Popa. Oamenii au început să plece la oraş sau în satele mai puţin izolate din vecinătate.
Cu timpul, cătunul pitoresc din Ţinutul Pădurenilor a devenit un adevărat sat-muzeu, căutat din ce în ce mai mult de turişti. „Se plimbă pe drum şi pe la cariera de marmură. Mai vin şi oameni să întrebe dacă sunt case de vânzare, să le cumpere ca de vacanţă. Dar nu au cu cine vorbi, dacă satul este gol“, povesteşte Vasile, un ajutor de cioban.
Biserica de marmură din Alun. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
Goleş, satul cu trei familii şi o şosea modernă
Trei familii mai locuiesc în satul Goleş, comuna Topliţa, unul dintre cele mai izolate din Ţinutul Pădurenilor, însă oamenii se pot bucura de o şosea nouă, a cărei construcţie a fost finalizată recent. Drumul (DC 109) de trei kilometri urcă abrupt şi sinuos de la marginea comunei, prin pădure, până la aşezarea de pe creste şi străbate versantul acoperit de o pădure deasă. „Iarna era foarte dificil să străbatem vechiul drum de pământ, pentru a lua alimente din Topliţa sau pentru diverse alte probleme. Eram rupţi de restul lumii“, spune Simion Babeş, un vârstnic din Goleş.
Retezatul, văzut de la Goleş. Foto: Daniel Guţă. ADEVRUL
Sus, pe lângă casele vechi, pitoreşti, pot fi admiraţi munţii Poiana Ruscă şi întinderile lor de pădure, dar şi Masivul Retezat. În Goleş, până înainte de Al Doilea Război Mondial, locuiau peste 150 de oameni. Localnicii creşteau animale, aveau turme de oi şi munceau pământul. Exista şi o şcoală, în curtea căreia aveau loc nedeile (n.r. – petreceri câmpeneşti străvechi) la care participau tineri din satele învecinate ale pădurenilor. Acum, aşezarea se mai animă rar, în vacanţele de vară. „Acum, oamenii mai ajung aici doar în vacanţe. Adună flori pentru ceaiuri şi vin să vadă dealurile acestea frumoase. Mai sunt şi turişti care urcă pe aici cu ATV-urile“, relata Lucreţia Ghiura, localnică. Pe coamele dealurilor din împrejurimi, spun oamenii locului, mai multe cătune părăsite cu timpul au fost „înghiţite“ de pădure.
Vadu Dobrii, locul care aminteşte de Războiul Rece
Vadu Dobrii, comuna Bunila, a fost unul dintre cele mai prospere sate din Ţinutul Pădurenilor – astăzi, părăsit în totalitate. În cătunul din vecinătatea vârfului Rusca (1.355 de metri), locuiesc mai puţin de 10 oameni, unii însă doar pe durata verii.
Satul avea o mină de fier, ce era legat de Hunedoara printr-o reţea de funiculare lungă de peste 40 de kilometri – mina, însă, a fost închisă la finalul anilor ’80. În pădurea de conifere era bine camuflată şi o unitate militară care a funcţionat o jumătate de secol, iar din 2003 a intrat în conservare. Satul, cu gospodării răzleţe înconjurate de fâneţe, cu case din lemn, multe părăsite, împodobite cu ornamentele specifice zonei, le oferă oaspeţilor ocazia de a se întoarce cu gândul în vremea bunicilor.
Cazarmele de la Vadu Dobrii. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
„Satul este un loc autentic al Ţinutului Pădurenilor, aproape nealterat de construcţii noi şi de tehnologie“, povesteşte Lucian Ignat, un tânăr fotograf din Hunedoara. Fosta unitate antiaeriană, intrată în stăpânirea pădurii, a devenit o curiozitate pentru turişti, o relicvă uriaşă a Războiului Rece.
Runcu Mare - Satul pădurarilor
Runcu Mare, comuna Lelese, un sat izolat din Ţinutul Pădurenilor, se dezvăluie oaspeţilor săi la capătul unui drum de 40 de kilometri care traversează văile strâmte ale Cernei, Govăjdiei şi Runcului. De la ieşirea din Hunedoara, drumul spre Runcu Mare se strecoară aproape continuu printre versanţii abrupţi, acoperiţi cu păduri dese, din care ies, ca nişte colţi, vârfurile stâncilor inaccesibile.
La mijlocul distanţei dintre Hunedoara şi Runcu Mare se află furnalul din Govâjdia, vechi de peste două secole. Din dreptul monumentului istoric, un drum forestier, de circa 20 de kilometri, porneşte spre satul din Ţinutul Pădurenilor – un traseu mărginit de stânci şi de pârâul Runc, care, în trecut, era urcat de camioanele militare spre unitatea de rachete din Vadu Dobrii.
Runcu Mare. Biserica. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
Cel mai atractiv loc pentru amatorii de fotografii este biserica de la intrarea în sat, ridicată pe coama unui deal, la începutul secolulului XX. În Runcu Mare, mai sunt alte două biserici, semn că în trecut, când satul număra aproape 400 de locuitori, comunitatea se bucura de prosperitate. Localnicii rămaşi în sat se ocupă, în general, cu muncile forestiere. „Aproape la fiecare două gospodării, aici mai poţi vedea câte un utilaj forestier“, spune Ciprian Achim, primarul comunei Lelese, de care aparţine Runcu Mare.
Cei 20 de oameni din mijlocul sălbăticiei
Mai puţin de 400 de oameni locuiesc în cele patru sate ale comunei Lelese din Ţinutul Pădurenilor: Cerişor, Lelese, Sohodol şi Runcu Mare. Cea mai mică dintre aşezări, Sohodol, s-a depopulat aproape complet în ultimele decenii – doar 20 de localnici mai trăiesc aici.
O şosea modernă construită în ultimele luni, între Lelese şi Sohodol, considerată unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din Ţinutul Pădurenilor, a scos satul din izolarea prelungită şi i-a făcut pe localnici mai optimişti în privinţa viitorului aşezării. Oamenii nu au scăpat însă de temerile cu care s-au obişnuit să trăiască în satul de munte.
„Una dintre ele sunt animalele sălbatice, în special lupii, care dau târcoale oilor şi vitelor. Nu ştiu ce m-aş face dacă o să întâlnesc vreo haită de lupi, atrasă de animalele mele. Vânătorii îi mai alungă, cu puştile, dar lupii tot ne dau motive de teamă, la fel şi urşii”, povesteşte Maria Muntean (63 de ani), o localnică din Sohodol. Chiar şi cu teama sălbăticiunilor care stăpânesc pădurile întinse de la capătul satului, femeia spune că nu ar părăsi locul pentru a trăi în Hunedoara, cel mai apropiat oraş, aflat la peste 30 de kilometri depărtare.
Ghelari – „capitala“ pădurenilor
Ghelari, cel mai mare sat din Ţinutul Pădurenilor, se întinde pe dealurile care înconjoară o carieră uriaşă, ocupată parţial de ruinele minei de fier. Exploatarea de la Ghelari a funcţionat neîntrerupt timp de două secole, până la mijlocul anilor 2000, şi a atras în zonă mii de oameni din toate colţurile ţării şi, în trecut, ale Imperiului Austro-Ungar. Istoria minelor de la Ghelari începe în Antichitate când, în vremea dacilor, zăcămintele furnizau fier atelierelor din Sarmizegetusa Regia.
Catedrala de la Gheari şi cariera vechii mine. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
În Ghelari, se află „catedrala pădurenilor“, o biserică de marmură, împodobită cu icoane şi picturi polieite cu aur, care îşi înalţă turlele albe cu acoperişuri strălucitoare la aproape 50 de metri. Din cauza numeroaselor galerii miniere săpate sub Ghelari, care se întind pe zeci de kilometri, catedrala aproape s-a prăbuşit în anii ’70, dar, treptat, a fost reparată şi transformată într-o „bijuterie“ a Ţinutului Pădurenilor. „După închiderea minelor, mulţi dintre foştii muncitori, veniţi în anii comunismului la Ghelari, şi-au luat familiile şi au plecat spre locurile natale – în Moldova, Dobrogea. Pădurenii au rămas aici şi se mândresc cu frumuseţea şi istoria acestor locuri“, povesteşte Ioan, un bătrân de-ai locului.
Harta Ţinutului Pădurenilor. Romulus Vuia (1956)
Calea ferată spre trecut
La sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu construcţia Uzinelor de fier ale Hunedoarei, Ţinutul Pădurenilor – bogat în resurse naturale (păduri, minereu de fier, dolomită, marmură) – a fost împânzit de funiculare. Primele astfel de instalaţii de transport au fost construite în jurul anului 1883, pentru a fi folosite la transportul materiilor prime necesare Uzinelor de Fier. În câţiva ani, lungimea reţelei de transport pe cablu a ajuns la peste 60 de kilometri, iar cel mai lung funicular traversa o distanţă de 43 de kilometri, între Hunedoara şi Vadu Dobrii.
Cu timpul, funicularele din Ţinutul Pădurenilor nu mai puteau asigura necesarul de materii prime necesare Uzinelor de Fier, iar autorităţile au decis construcţia căii ferate industriale Hunedoara - Govăjdia – Ghelari, care să preia o parte din sarcinile acestora. Funicularele au funcţionat şi în deceniile următoare, până la sfârşitul secolului XX, iar rămăşiţele lor mai pot fi văzute în împrejurimile Hunedoarei.
De la începutul anilor 1900, timp de peste un secol, calea ferată minieră a legat Hunedoara de exploatările miniere şi forestiere din Munţii Poiana Ruscă şi de furnalul de la Govăjdia, vechi de peste două secole. Calea ferată îngustă a fost dezafectată la sfârşitul anilor 2000, însă mulţi hunedoreni consideră că traseul ei spectaculos, de aproximativ 15 kilometri, ar putea deveni o atracţie turistică populară a Hunedoarei.
„Pe calea ferată, prin faţa casei mele, trenurile treceau din oră în oră, încărcate cu minereu de fier de la Reţişoara (Ghelari). Într-o perioadă se încărcau şi lemnele pentru minele de Ghelari – era trafic intens. La orele de vârf, circulau personalele cu oameni din toate satele din Ţinutul Pădurenilor. Podurile, viaductele şi tunelurile sale pot fi considerate monumente istorice, dar unele construcţii au fost tăiate pentru fier vechi, fără să se ţină cont de importanţa lor“, spune Gheorghe Nicoară (76 de ani), un localnic a cărui casă se află în vecinătatea unuia dintre viaductele căii ferate.
Dezafectată de peste un deceniu, fosta calea ferată îngustă a rămas doar un loc preferat al amatorilor de plimbări pe jos, cu bicicleta sau cu ATV-urile. Cea mai spectaculoasă porţiune a fostei căi ferate este tunelul de aproape 800 de metri care leagă valea Zlaştiului de valea Govăjdiei. A fost construit în urmă cu mai bine de 120 de ani, este căptuşit cu cărămidă şi s-a păstrat aproape intact. Cei care pornesc dinspre Hunedoara şi traversează tunelul au parte la ieşirea din el de o privelişte spectaculoasă.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
