Cum se descurca România cu marile molime în perioada interbelică. Modelul carantinei din uriaşele porturi Galaţi şi Brăila, enorma poartă de comerţ a ţării
0Atât Galaţi, cât şi Brăila, aveau regim „porto-franco” şi tranzitau împreună jumătate din comerţul exterior al României. În cele două oraşe-port existau sute de case de comerţ şi zeci de consulate (37 în total). Traficul de persoane, de toate naţionalităţile, era foarte mare, căci transportul aerian şi rutier erau ca şi inexistente.
Criza coronavirusului şi zbaterile autorităţilor române de a găsi spaţii adecvate pentru triere, izolare şi carantină readuc în discuţie soluţiile care funcţionau, în perioada celor două Războaie Mondiale şi în timpul păcii dintre el, în zonele cu mare aflux de oameni. Istoricii au scos la iveală, în ultimii ani, detalii foarte interesante legate de funcţionarea serviciilor sanitare din acea vreme, care se străduiau să facă faţă unor valuri de epidemii devastatoare.
Să nu uităm că între 1915 şi 1946 populaţia României a trebuit să facă faţă câtorva epidemii grave (gripă spaniolă, de tifos exantematic, de tuberculoză, de difterie şi multe altele) care au dus mortalitatea la un nivel ameţitor: 22,7 la mia de locuitori (fără a include aici victimele de război). Dintre decedaţi, 40% erau copii cu vârsta sub 5 ani, după cum arată un studiu realizat de istoricul Sorin Buzatu.
Prevenirea epidemiilor nu era lăsată, ca în zilele noastre, în grija funcţionarilor din punctele de trecere a frontierelor sau din aeroporturi. După cum rezultă din lucrările mai multor istorici (cum ar fi Paul Păltănea, în cele două volume ale lucrării „Istoria oraşului Galaţi”), în toate oraşele importante existau puncte de triere a noilor sosiţi, centre de carantină şi spaţii de izolare care funcţionau permanent.
„Babilonul” României şi marile epidemii
De departe, oraşele dunărene Galaţi şi Brăila se confruntau cu cele mai mari probleme în stăvilirea epidemiilor „de import”. Potrivit cifrelor oficiale, în anul 1920, prin cele două oraşe-port se derulau 50% din importurile şi exporturile României. Aici ajungeau, pe Dunăre, mărfurile din zona Mediteranei şi a Mării Negre, dar şi produsele industriale din partea centrală a Europei. Tot de aici plecau, spre toată lumea, cea mai mare parte a exporturilor româneşti de cereale.
La Galaţi şi Brăila erau reprezentate sute de case de comerţ şi de firme importante, iar în cele două oraşe funcţionau nu mai puţin de 37 de consulate. „Era un flux de călători impresionat în portul Galaţi. Oamenii veneau cu afaceri, în căutarea unui loc de muncă sau de plăcere. Zeci de nave acostau săptămânal, iar sute de marinari de toate naţionalităţile asaltau cârciumile şi bordelurile. Exista şi ceea ce azi numim turism. Oraşul era cea mai importantă poartă a ţării, căci pe apă se circula cel mai lesne şi cel mai ieftin”, caracterizează contextul Marius Mitrof, consilier la Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Galaţi.
Portul Galaţi la 1901 FOTO Arhiva Muzeului de Istorie Galaţi
În cele două oraşe erau concentrate mari depozite angro de cereale, cherestea şi alte produse, dar şi fabrici importante. Zona atrăgea ca un magnet călători şi mână de lucru, iar dezvoltarea era rapidă. La fel, însă, şi problemele, mai ales cele sanitare.
Cum funcţiona sistemul sanitar
Spaţiile de triere, de carantină şi de izolare nu-s deloc o noutate la Galaţi. După cum povesteşte scriitorul şi documentaristul gălăţean Tudose Tatu, acestea existau încă de pe la începutul secolului al XIX-lea, iar grija autorităţilor a fost ca triajul din port să fie cât mai eficient, iar personale cu risc să fie duse cât mai departe de comunitate.
„Persoanele suspecte a fi contaminate erau izolate la Carantina. Aceasta era situată la foarte mare distanţă de oraş. Am avut două locaţii: una pe locul actualei uzine de apă, ce a fost apoi mutată pe locul actualului şantier naval. Spitalul de boli contagioase a fost ridicat tot în afara oraşului, purtând iniţial numele de Izolarea”, povesteşte Tudose Tatu.
Între timp, Carantina a dispărut cu totul, iar fosta Izolare, ajunsă spital de boli infecţioase, este în plin oraş, într-o zonă intens circulată. „Mai nou, am auzit că se fac centre de carantină în buricul târgului, ceea ce este o aberaţie. Cu toate progresele făcute de medicină, tot este absurd un astfel de lucru. Clădiri adecvate cam există, în afara oraşului, dar probabil că aleşii urbei le păstrează pentru agape discrete”, adaugă Tatu.
Izolatorul de la Galaţi a devenit între timp Spital de Infecţioase FOTO Costel Crângan
Primele mărturii ale nevoii serioase de triaj şi de dezinfecţie (şi de dezinsecţie, ştiut fiind că puricii şi păduchii erau vectori ai molimelor) pentru calea ferată provin de la anul 1914, atunci când un inspector vamal de la Galaţi scria guvernului condus de Ion I.C. Brătianu pentru a-i atrage atenţia că munca de la graniţă a devenit un calvar din cauza mizeriei, a puricilor şi, mai ales, a păduchilor.
În paranteză fie spus, la Galaţi exista, încă din 1878, o cale ferată largă, ce făcea legătura cu reţeaua feroviară a Rusiei (la Odessa făcea joncţiunea), construit de ruşi pentru a-şi putea transporta trupele în îndelungatul război cu otomanii. Ea era deservită încă de la început, în staţia terminus (actuala Gară Larga de la est de municipiul Galaţi), de o baracă sanitară, unde călătorii şi personalul trenurilor erau supuşi dezinsecţiei.
Marea epidemie de tifos exantematic de la sfârşitul Primului Război Mondial a provocat în răsăritul Europei circa 30.000.000 de bolnavi, cu peste 3.000.000 de morţi. În România, în timpul celor două războaie mondiale, au fost aproape 300.000 de decedaţi din peste două milioane de cazuri de boală, după estimările istoricului Constantin Kiriţescu.
La 1915 apare staţia de despăduchere de la Larga. O clădire solidă, cu culoar îngust, pe unde călătorii debarcaţi din vagoane treceau unul câte unul pentru a fi „bombardaţi” de stropitorile de insecticid acţionate iniţial manual, apoi de un compresor. Peste calea ferată a fost construit un portal din ţeavă, cu duze, iar pe sub acesta trecea trenul, cu geamurile obligatoriu deschise, în timp ce un compresor acţionat de un motor pe benzină pulveriza pe acolo, din belşug, bine-cunoscutul DDT.
Staţia de despăduchiere de lângă Galaţi FOTO Ion Caşu
Clădirea a fost folosită intens în timpul Primului Război Mondial, a bejeniilor ulterioare legate de Basarabia, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După aceea, rolul ei s-a micşorat. A fost rebotezată „staţie de dezinsecţie”, s-a renunţat la DDT şi la culoarul pentru „prăfuirea” călătorilor, iar „portalul” a fost pornit doar pentru perioadele de carantină fito-sanitară, pentru a preveni (în cazul schimburilor comerciale cu Estul) răspândirea unor gângănii dăunătoare agriculturii.
După 1989 clădirea a fost uitată. Şi aşa ar fi rămas dacă „chipul” ei jerpelit nu ar fi fost readus în atenţia publicului de gălăţeanul Ion Caşu, unul dintre cei mai activi şi pasionaţi scormonitori ai istoriei oraşului. Acesta povesteşte, cu umor, o părticică din trecutul imobilului, care a fost se pare reconstruit după 1945, după ce clădirea originală a fost făcută praf de bombardamente.
„Povesteau ţăranii mei, din sudul Moldovei, despre «binefacerile» venirii muscalilor în august 1944, dar ceea ce i-a speriat cel mai tare nu a fost jafurile şi beţiile acestora, ci mărimea păduchilor. E şi asta un motiv pentru care, pe linia ce leagă Galaţiul de Reni s-au construit două staţii de deparazitare. Astăzi par părăsite. Doar o placă comemorativă le mai poate salva”, afirmă Ion Caşu.
Marile centre de dezinfecţie
O altă măsură luată în perioada interbelică a fost ridicarea de centre complexe de dezinfecţie, cum era cel de la Galbeni (Brăila). Deservea Armata a 2-a a României, era din barăci din lemn şi era dotat cu instalaţii extinse de etuve (cuptoare unde se gazau şi se încălzeau la 90 de grade Celsius unele echipamente) precum şi duşuri. Putea adăposti 5.000 de oameni şi putea deparazita zilnic 2.000 de militari.
Unul dintre oamenii care au luat contact cu centrul de la Galbeni este sergentul sanitar Dumitru Lăcătuşu. Aceasta a lăsat în urmă o serie de memorii scrise, redate posterităţii în anul 1967 prin Arhiva de istorie orală, graţie prof. dr. Corneliu Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naţional.
Spitalul de campanie de la Coţofăneşti FOTO Muzeul de Istorie Galaţi
Militar în Regimentul 11 Siret cu sediul la Galaţi, Lăcătuşu (născut în 1891, primul dintre cei şapte copii ai unei familii de ţărani din judeţ) îşi aminteşte că astfel de spitale şi centre de dezinfecţie temporare existau, făcute de Armată, în cel puţin 10 locuri din Moldova. Având gradul de sergent sanitar cu şcoală specială, i s-au dat 12 sanitari salariaţi, soldaţi, caporali şi sergenţi şi a fost trimis la moara Ghica Deleni, lângă Hârlău, unde se instalase un nou spital de bolnavi de tifos.
„Aveam zilnic 100-120 de bolnavi, de asemenea 25-30 de morṭi. Aveam medic curant pe maiorul Scalu, care era medic curant în Ploieşti, care trecea cu şareta în fiecare dimineaţă şi îmi cerea situaţia: internaţi, decedaţi, rămaşi. Dar nu intra în moară. Bănuia – şi aşa şi era – că nu se aveau medicamente, nu erau cele necesare pentru bolnavi. Bolnavii erau culcaţi pe paie, fără foc, când gerul afară te usca”, a povestit Dumitru Lăcătuşu.
„După câteva săptămâni ne-a venit şi nouă rândul: tot personalul sanitar a fost contaminat. Din 12 au murit şase, iar şase au scăpat cu viaţă. Când am ieşit din spital, doctorul maior Scalu, pe catafalc, era dus la înmormântare. De asemenea, şi pe colonelul-medic Mihalcea l-a răpus exantematicul”, continuă istorisirea.
Acesta a mai povestit că, odată admişi în centru, oamenii erau trimişi la despăduchere, care începea cu tunderea şi raderea lor, urmate de un duş cu apă şi săpun. Ulterior, aceştia erau unşi cu o soluţie din ulei de petrol sau, în lipsa acestuia şi mai ales în cazul femeilor, cu oţet.
Se încarcă comentariile...
