Preşedintele TIFF, indignat: „Toată Europa, minus Kosovo, Albania şi România, a dat drumul la cinematografe”
0
Cinematografele şi teatrele sunt deschise în toată Europa, cu excepţia a trei ţări: România, Kosovo şi Albania. În România, autorităţile au preferat să deschidă sălile de jocuri, aşa numitele „păcănele”, dar nu au permis deschiderea sălilor de cinema.
Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) a fost singurul mare festival din Cluj care a fost organizat şi pe timp de pandemie, însă în condiţii cu totul speciale. Proiecţiile filmelor, dar şi alte evenimente speciale, au avut loc exclusiv în aer liber, iar distanţarea socială a fost cuvântul de ordine. Totodată, începând cu data de 8 august, toţi spectatorii au purtat măşti, deşi evenimentele la care au luat parte au fost organizate în spaţii libere.
Chiar şi în aceste condiţii, festivalul s-a dovedit un succes şi zeci de mii de spectatori, sosiţi din toată ţara, dar şi din străinătate, au asistat la evenimentele celei de-a 19-a ediţii a TIFF.
„La ora de bilanţ, cum o fost deci TIFF-ul, varianta cu mască?
Chill. Relaxat. Fără excese, în afara orelor târzii la care se terminau filmele. O ediţie calmă deşi noi, cei din spate, stăteam ca pe ghimpi zi de zi. Orice încălcare a regulilor şi protocoalelor stabilite putea duce la consecinţe greu de imaginat.
Ne-am asumat riscuri în mod conştient pentru că am ştiut că lucrăm cu o super-echipă care s-a mobilizat exemplar.
Iar la final, aş vrea cumva ca mesajele de bravo şi felicitări să meargă la toţi voluntarii, la managerii de locaţie, la echipa tehnică, la şoferi, la toţi cei mulţi care au făcut ca visul să continue. Să ştie cu toţii, de ex., ce ne-a scris o spectatoare pe FB: “V-a ieşit foarte bine ediţia asta, deşi a fost probabil mai dificil de organizat decât altele. Mi-a prins bine după atâta stat in casa, şi m-am simţit in siguranţa cu măsurile pe care le-aţi luat!” În mare, despre asta a fost vorba anul ăsta. Despre bucuria de a participa la un eveniment, film, concert, whatever. Despre reluarea unor obiceiuri şi despre revederi.
În ce mă priveşte, deşi nu m-am întâlnit cu mulţi din obişnuiţii TIFF (sau nu i-am recunoscut pe sub mască), tot am avut parte de întâlniri, clipe şi momente de graţie:
- Cei doi băieţi de 8-10 ani care mi-au cerut un autograf pe biletele cu care au fost la proiecţiile EducaTIFF de dimineaţă. Respect şi toate omagiile mele mamei lor, care i-a dus zi de zi la film
- Finalul de la “La Dolce Vita” pe ecranul uriaş din Piaţa Unirii
- Mersul prin locaţiile noi care au găzduit proiecţii - la Episcopia Unitariană, prin curtea căreia treceam săptămânal, copil fiind, când mergeam la baschet în sala de sport de la Brassai. În Hoia, unde în lipsă de OZN-uri şi fantome, s-au putut vedea filme spooky şi fără limite. La Muzeul de Artă, unde a fost poate cel mai fain loc de văzut filme, deopotrivă ziua şi seara. La USAMV, unde am fost spectator fidel la filmele din competiţie, loc care trebe musai păstrat la anul. Sau în curtea UBB, unde parcă tot decorul era făcut pentru a găzdui proiecţii de film. Majoritatea sold-out.
- Colegii proiecţionişti veniţi din Germania, cu camioane de echipamente - bucuroşi ca nişte copii că, în fine, au de lucru
-Mersul cu trotineta prin oraş pe la 2 noaptea
- Cina de la Manger de dinainte de deschidere, unde am discutat în contradictoriu mult şi bine cu Chiri, Oana şi Cristian, dacă mersul la TIFF-ul “distanţat social” va fi cam ca la sărbătoare sau la înmormîntare.
- Bucuria că am avut şi invitaţi străini, oameni care au venit din Danemarca, Franţa, Rusia, Serbia, Polonia, etc. Au venit pentru că se sufocaseră de atâta stat “la cutie” şi s-au bucurat că TIFF a fost primul mare festival care s-a întâmplat “pe bune”, nu online.
- InspiraTIFF-urile unde Mihnea Măruţă a dialogat cu Marina Voica şi Horia Tecau. Lecţii de viaţă şi de performanţă. O să le vedeţi curînd pe TIFF Unlimited.
- Seara de duminică de la DaPino. Fără alte detalii.
- Faptul că filmul belgian “Patrick” a luat premiul de regie. Un film de o delicateţe uluitoare. O să-l vedeţi în cinematografe, când va fi să fie.
A propos de săli. Nu pot pricepe în niciun fel de ce acestea sunt considerate drept “roşii”, atunci când vine vorba de riscurile asociate Covid. În condiţiile în care toată Europa (minus Kosovo, Albania şi România) a dat drumul la proiecţii de film (cu triaj la intrare, cu 30-50% capacitate sală) din final de iunie-iulie, cu intervale mai mari între proiecţii, etc. Şi cifrele cazurilor noi nu au luat-o razna..
Sau de ce nu se permite organizarea unor evenimente culturale în aer liber de până la 1000 de spectatori, acolo unde spaţiul permite şi distanţarea socială se poate asigura. De ce întotdeauna cultura e periculoasă şi pelerinajele religioase nu? De ce trebuie oamenii să stea corect distanţaţi şi cu mască în perimetrul evenimentului iar dincolo de gard lumea poate circula în grupuri de câte 6-7 (nemascaţi) sau poate sta ciur la terase. De ce nu am putut vinde apă sau bere în spaţiul unde am făcut proiecţiile (de ex. Piaţa Unirii) dar era absolut OK ca oamenii să iasă 10 metri după gard să îşi ia un drink de la terasă şi să se întoarcă la film? Aceeaşi mirare filosofică văd că a avut-o şi Andrei Sosa de la Expirat, forţat să închidă terasa din Vamă la 23.00 (că aşa e regula) atunci când pe plaja din faţa lui 200 persoane chefuiau straşnic. Evident, fără ca nimeni să intervină.
Mi-e ciudă şi mie că nu există dialog (vorba lui Cristi Puiu, în fapt, esenţa mult-discutatului său speech) sau că trăim vremuri în care trebuie să ne “conformăm” pentru că nu e altă cale.
Noi am făcut-o, ne-am pliat pe logica autorităţilor, n-am mai pus întrebări şi am putut organiza un TIFF exemplar din perspectiva siguranţei celor prezenţi. Ori, da, asta a contat cel mai mult.
Festivalul însă s-a dus, dilemele au rămas, cinema-urile se vor umple de praf, iar actorii nu joacă.
P.S Mulţumesc fotografilor noştri (dar şi lui Dan Bodea) pentru selecţia minunată de foto”, a scris Giurgiu, pe contul său de Facebook.
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
