Preşedintele Academiei Române: „Ar trebui să înţeleagă guvernanţii, după trecerea urgiei, că nu putem trăi cu 0,17% pentru cercetare“

„Am marginalizat cercetarea medicală de vârf, am vitregit biologia celulară, virusologia, am ucis Institutul Cantacuzino, am lăsat să prolifereze ignoranţa, prostia, astrologia şi chiar vrăjitoria”, spune Preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, într-un interviu pentru „Adevărul” despre viaţa în timpul şi după pandemia de COVID-19.

Preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, a vorbit într-un interviu pentru „Adevărul” despre cum trăieşte în timpul pandemiei, despre învăţămintele pe care le-a tras omenirea de-a lungul istoriei din alte pandemii şi despre învăţămintele pe care trebuie să le tragem noi. 

Cum trebuie să se schimbe România după pandemie:  „Ar fi cazul să înţeleagă guvernanţii, după trecerea urgiei, că nu putem trăi în această lume concurenţială cu 0,17% din buget alocat cercetării. Cu fracţiuni subunitare din buget acordate ani de zile cercetării, am marginalizat cercetarea medicală de vârf, am vitregit biologia celulară, virusologia, am ucis Institutul Cantacuzino, am lăsat să prolifereze ignoranţa, prostia, astrologia şi chiar vrăjitoria.”

Despre Educaţie: „Dacă unii se gândesc la şcoala generalizată la distanţă, dacă cred că se poate face educaţie nu om lângă om, ci doar om lângă computer (tabletă, telefon etc.), atunci greşesc amarnic şi nu ştiu ce este omul şi ce înseamnă omenirea.” 

Sfaturi pentru viaţa de după pandemie: „experienţa omenirii, concentrată în istorie, ne arată că întotdeauna omenirea a ieşit din marile crize şi că, după aceste crize, a fost mai puternică şi mai conştientă. Ieşirea aceasta, însă, nu se face uşor şi ea presupune multă ordine şi disciplină. Ca profesor, le pot spune studenţilor că salvarea, la nivelul duratei lungi, a fiinţei umane a venit întotdeauna din cunoaştere şi din educaţie, care au condus la muncă stăruitoare (...)Educaţia nu trebuie să cunoască întreruperi, nici crize. Educaţia oamenilor continuă şi în vreme de pandemii.”

Cum arată o zi din viaţa lui I.A. Pop în vremea pandemiei: Se trezeşte înainte de ora 6, „îmi fac gimnastica obişnuită, mănânc frugal şi mă apuc de treabă. (...) După amiaza, continui în acelaşi sens, apoi primesc şi dau telefoane, fac puţină mişcare, vorbesc la telefon cu familia fiicei mele, conversez cu soţia, mă uit (nu excesiv) la ştiri, dar evit multe dintre comentarii pentru că o seamă dintre „analiştii politici” sunt de nivel tot mai scăzut. Seara, în jurul orelor 23, trec în mod obligatoriu la odihnă. Înainte de somnul propriu-zis, citesc invariabil, seară de aseară – încă de când eram elev – beletristică.”

Ce cărţi recomandă în vremea pandemiei: Biblia,  poezie de Eminescu, Shakespeare şi Omar Khayyam, proză de Caragiale, Dostoievski şi Maurice Druon. În aceste zile, romanul „Quo vadis”, de Henryk Sienkiewicz, pentru că insuflă speranţă şi încredere în viaţă

Ce filme recomandă: „Moara cu noroc” şi „Lista lui Schindler”.

Redăm mai jos interviul integral: 

Care este „secretul” care vă ajută să rezistaţi în casă, în această perioadă?

Cred ca nu este uşor pentru niciun om activ sa stea mereu acasă şi tocmai caracteristica de a fi activ este determinantă în acest caz. Pe mine, statul acasă mă încurcă, fiindcă îmi place să umblu mult pe jos şi să mă aflu între oameni. Dar, în condiţiile date, mă ajută sa-mi duc la bun sfârşit o parte din proiectele de cercetare şi dintre cele editoriale, lăsate demult de izbelişte. Schimbările din ultimele decenii legate de digitalizare au făcut ca foarte multe izvoare (de arhivă şi publicate) şi lucrări (cărţi, studii) să aibă variante on line. Nu mai este nevoie astăzi neapărat să mergi la arhive străine sau la biblioteci mari spre a putea lucra. În plus, eu am stocate atâtea documente medievale, culese din diferite locuri ale Europei, încât nu mi-ar ajunge nici două decenii ca să le pot transcrie (translitera), traduce, prelucra, compara, integra în serii relevante etc. Oricum, principiul meu era şi este nulla dies sine linea („nicio zi fără o linie”). În această perioadă, am vreme să trag mai multe „linii” zilnic, ceea ce altădată era de neimaginat. Lucrez la trei cărţi şi la mai multe studii în paralel. Cărţile se referă la instituţii ale Transilvaniei medievale (o nouă ediţie a unei lucrări mai vechi), la familia şi epoca lui Iancu de Hunedoara şi, respectiv, la limba română şi rolul ei istoric şi social. Dacă voi fi destul de eficient, voi putea relua şi un alt plan mai vechi despre regimul de stăpânire a pământului în Evul Mediu. Tot în această perioadă, ţin zilnic legătura cu Academia Romana, o dată pe săptămână organizez prin skype şedinţa de Birou al Prezidiului Academiei, fac mişcare fizică, vorbesc la telefon cu cei dragi, cu prietenii, cu membri ai Academiei, colegi, scriitori, cercetători. Ies în curtea mea cea mică de lângă casă, mă uit în linişte la primule, la magnolia înflorită, grădinăresc, îmi salut un vecin în curtea de vizavi, îi spun soţiei mele lucruri pe care nu am apucat – în viteza vieţii cotidiene – să i le spun, ascult un tril de pasăre, un lătrat de câine, un bâzâit de albină, care altădată nu mă mai sensibilizau. Şi mă gândesc acum mai des la necunoscutele acestei lumi, la ceea ce ne este dat să ştim şi nu vrem să ştim, la orgoliile noastre mărunte, la taina unui colţ de natură, la tihna casei ... Mă trezesc la aceeaşi oră, mă culc la aceeaşi oră şi fac acelaşi gen de lucruri ca mai demult, doar că accentele cad acum altfel. 

Daţi-ne un motiv pentru care ar trebui să fim optimişti în aceste zile.

Este greu să fii optimist, când atâţia oameni din jurul tău suferă şi mor. Cred că, din moment ce ne este greu să fim tocmai optimişti, ar fi de dorit să devenim mai realişti. Cât timp este lumină pe pământ, câtă vreme în fiecare dimineaţă se face ziuă, câtă vreme cerul mai este albastru sau înnorat, cât timp mai plouă şi mai creşte iarba, cât timp oamenii se iubesc şi dau naştere pruncilor, nu avem motive reale de disperare. Realismul ne îndeamnă să ştim că omenirea a mai trecut prin asemenea molime – unele chiar mai distrugătoare – şi că a ieşit cu bine din ele, că, din sacrificiul celor morţi, viii s-au hrănit cu tărie, cu virtuţi, cu forţă de adaptare. Tot realismul, în al doilea rând, ne arată că, după astfel de teribile încercări, oamenii au ajuns să fie, de fiecare dată şi pentru anumite perioade de timp, mai buni de cât anterior, mai prevăzători, mai calmi, mai puţin orgolioşi. Haideţi să ne gândim că necazul acesta mare ne-a făcut să devenim mai apropiaţi unii de alţii, ceea ce ne întăreşte esenţa umană. 

Se spune că orice criză aduce cu sine o oportunitate. Care este oportunitatea pe care ne-o aduce această criză?

Oportunitatea este şansa nesperată de a ne organiza mai bine viaţa şi de a o preţui. De viaţa noastră depinde viaţa planetei, a tuturor fiinţelor care ne înconjoară, a capodoperelor create de omenire, a realităţilor care ne ajută să trăim. În aceste zile, vedem cum administraţia – care ne mânca anterior foarte mult timp – se poate face şi altminteri, ne dăm seama cum am putea simplifica birocraţia şi cum am putea să facem să prevaleze fondul în faţa formei, esenţa în faţa aparenţei. Pe urmă, ar trebui să luăm pilde din vechea înţelepciune şi să vedem cum loviturile mari ale sorţii – cum este aceasta, cu teribila boală venită peste noi – dacă nu ne omoară, ne întăresc. Avem şansa, cei care vom rămâne vii şi sănătoşi, să fim mai înţelepţi, mai bine adaptaţi vieţii, mai capabili să preţuim ceea ce ne este dat, să apărăm, să organizăm şi să conservăm mai bine planeta asta care ne ţine pe toţi. Ajunseserăm la un fel de saturaţie şi credeam că toate răsfăţurile din lume ni se cuvin. Ne supăram dacă nu găseam un fel anume de mâncare, o delicatesă rară, dacă nu aveam o bijuterie ori o haină la modă. Consideram drept nenorociri anumite întâmplări banale. Aveam „priorităţi” pe care acum le socotim nimicuri. Ne nărăviserăm să fim mofturoşi, năzuroşi, răi cu cei din jur, să-i judecăm aspru, să le vorbim urât şi chiar să preamărim violenţa fizică. Vă rog să vedeţi ce filme au luat premii Oskar în anii mai recenţi. E vorba de multe producţii în care violenţa fizică e ridicată la rang de principiu de viaţă, în care viaţa devine artificială, în care ne domină fiinţele fantastice, „stăpâni ai inelelor”, dictatori cosmici etc. Se crease o mare prăpastie între valorile morale predicate la modul teoretic şi moravurile din realitatea noastră cotidiană. Poate că, după ce scăpăm de această încercare, toate aceste neajunsuri, drame şi tragedii se vor atenua, poate că vom deveni mai buni şi mai aplecaţi spre iubire. Dacă este să rămânem optimişti, trebuie să punem în prim plan speranţa de mai bine. Şi ca să putem face acest lucru, trebuie să avem credinţă în Dumnezeu şi încredere în omenire şi în omenie. Alternativă nu există, fiindcă nu putem trăi viaţa aceasta decât ca oameni, printre oameni şi cu oamenii. Maşinile trebuie să rămână instrumente auxiliare ale oamenilor şi nu subiecţi în locul oamenilor.

Cum credeţi că se va schimba lumea, în general, după trecerea pandemiei? Cum credeţi se va schimba domeniul în care activaţi după trecerea pandemiei?

Lumea – sper – se va schimba în multe privinţe, care vor însemna căi spre bine. Guvernele vor ajunge să înţeleagă, poate, că este nevoie de un echilibru între local (naţional) şi universal şi că luptele politice neprincipale, gâlcevile între jalnici oponenţi sau tertipurile electorale nu sunt totul în societate. Până acum, am asistat, pe scena lumii, la două spectacole extreme: unul globalizator, care predica omogenizarea universală, traiul otova, suprasolicitarea producţiei de dragul prosperităţii materiale, amestecul forţat al raselor şi etniilor, impunerea tradiţiilor democraţiei occidentale oriunde în lume, reducerea celor „mici” la stadiul de executanţi fideli ai directivelor unor instanţe mondiale etc.; altul, consolidat mai ales în ultimele decenii, ca o reacţie la cel dintâi, bazat pe autoritarism şi democraţie numită „iliberală”, pe închidere în sine şi în propriile valori tradiţionale, pe protecţionism economic şi social, pe populism şi chiar extremism, pe neîncrederea în multe organizaţii internaţionale, pe naţionalism, cu tentă, pe alocuri, de xenofobie şi şovinism.

Cum această ultimă tendinţă prinsese o anumită viteză în anii din urmă, anumiţi observatori spun că pandemia va fi o bună ocazie pentru globalişti de a ieşi din letargie şi de a promova setul lor de valori care ar putea conduce la un fel de „guvern mondial”. Aceasta, în condiţiile în care Corona virusul şi boala pe care a declanşat-o arată ce bune ar fi fost eforturile conjugate ale statelor şi nu anumite bâlbâieli din cadrul unor politici diametral opuse, de genul „staţi acasă” – „ieşişi pe stradă”, „purtaţi mască – „nu purtaţi mască”, „blocaţi frontierele” – lăsaţi să funcţioneze libera circulaţie” etc. Pe de altă parte, alţi observatori dau pandemia drept pretext pentru întărirea măsurilor antidemocratice, pentru concentrarea puterii în mâinile unor guverne şi persoane, pentru limitarea libertăţilor cetăţeneşti şi pentru controlul mai eficient al oamenilor de rând de către anumite forţe, companii, trusturi etc. Sper ca aceste scenarii să nu se întâmple, să învingă raţiunea şi bunul simţ şi să înţeleagă decidenţii de toate felurile (cei care ne organizează şi ne conduc viaţa) că oamenii nu sunt obiecte şi că este nevoie de un echilibru între puternici şi slabi, între şefi şi supuşi, între universal (global) şi naţional.

Asta înseamnă şi să avem decidenţi politici buni, nu surogate, nu incompetenţi, nu agramaţi, nu oportunişti. Nu trebuie să ajungă, de exemplu, miniştri cei care vor asta, care dau din coate, care se auto-cultivă, ci cei capabili, cei mai capabili dintre noi. Altminteri, cum să aibă comunitatea încredere în ei, cum să-i respecte şi cum să-i urmeze? Ar fi nevoie şi de un mecanism simplu de eliminare a celor care au pus mâna pe funcţii de decizie şi nu fac faţă. Toate cele ce ni se întâmplă acum ar putea servi drept lecţii de viaţă, de conduită.

Eu activez în domeniul învăţământului şi al cercetării. Încercarea aceasta mare devine un bun prilej de a le reorganiza, la nivel naţional, pe amândouă. Şcoala de toate gradele trebuie să fie transformată radical, dar nu scoasă din temeliile sale, din tradiţiile cele bune. Sunt unii colegi care cred că – după experienţa forţată a învăţământului online din aceste săptămâni – se va vedea că profesorii sunt inutili, că fiecare va putea face şcoală de acasă, cu aparate şi nu cu oameni. Nimic mai fals! Eu cred că abia acum se va vedea câtă importanţă are profesorul, factorul uman şi căldura omenească. Am văzut în aceste zile părinţi îngroziţi care nu ştiu ce să facă şi cum să le explice copiilor lor multiplele forme de cunoaştere prin care sunt asaltaţi. De când e lumea civilizată, şcoala o fac învăţătorii şi profesorii, pentru că aceştia au o meserie în acest sens, s-au pregătit ani buni pentru asta. Unii dintre ei au şi vocaţie pentru pedagogie, ceea ce îi face ideali în meseria lor. Dacă unii se gândesc la şcoala generalizată la distanţă, dacă cred că se poate face educaţie nu om lângă om, ci doar om lângă computer (tabletă, telefon etc.), atunci greşesc amarnic şi nu ştiu ce este omul şi ce înseamnă omenirea.

Expresia feţei profesorului şi elevului, lumina sau tristeţea din privire, culoarea din obraji, un gest mărunt, o lacrimă mijind în colţul ochiului sau abia prelinsă nu se pot percepe prin ecrane şi nu se pot trăi plenar prin aparate. Fără profesor dispare nu neapărat comunicarea (deşi are de suferit şi aceasta), ci comuniunea, emoţia, dăruirea, ceea ce ar fi catastrofal şi ar ucide şcoala. În privinţa cercetării, cred că ar fi cazul să se înţeleagă de către guvernanţi, după trecerea urgiei, că nu putem trăi în această lume concurenţială cu 0,17% din buget alocat acestui gen de investigaţie a realităţii. Cu fracţiuni subunitare din buget acordate ani de zile cercetării, am marginalizat cercetarea medicală de vârf, am vitregit biologia celulară, virusologia, am ucis Institutul Cantacuzino, am lăsat să prolifereze ignoranţa, prostia, astrologia şi chiar vrăjitoria. Ideea, cultivată de oameni care par inteligenţi şi promovată în diferite mijloace de difuzare în masă, că toate vaccinurile sunt dăunătoare şi că toate vaccinurile sunt produse de mari companii farmaceutice interesate numai de câştig este un infim rezultat al acestei politici distructive în privinţa rolului ştiinţei şi al cercetării de la noi. Acum avem şansa sa schimbăm toate aceste lucruri.   

Care este sfatul dumneavoastră de specialist în domeniul în care activaţi pentru cetăţeni, care să-i ajute să se adapteze mai bine la noile realităţi pe care le aduce această pandemie?

Eu sunt doar istoric şi, atunci când vine câte o criză mare în lume (război, invazie, cutremur, inundaţie, boală, căderea economiei etc.), istoricii (ca şi scriitorii, pictorii, sculptorii, arhitecţii şi mulţi alţii) sunt primii consideraţi inutili. Ce să faci cu un istoric lângă tine arunci când îţi este periclitată viaţa? În aceste momente critice, ai nevoie de medici, de pompieri, de militari, de ingineri, de chimişti, de lucrători cu braţele, de brutari, de agricultori etc. Şi, totuşi, Dumnezeu nu i-a lăsat nici pe istorici pe acest pământ chiar degeaba. Istoricii pot ridica moralul celor deznădăjduiţi, fiindcă au nu numai experienţă de o viaţă, ci experienţă de mai multe vieţi. Pentru istoricii buni, care cunosc bine istoria, e ca şi cum ar fi trăit mai multe vieţi. Pentru mine istoria nu este trecut, ci este prezentul unor oameni, cu încercările lor, cu visele lor, cu trăirile şi obsesiile lor, cu lecţiile lor de viaţă. Pe bună dreptate, scriitorul William Faulkner constata: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Un istoric bun culege pildele bune şi învaţă să le evite pe cele rele. Viaţa de demult pulsează în toată fibra noastră, dar numai istoricul ne poate face conştienţi această zestre extraordinară. Istoria este însăşi viaţa, aşa cum au trăit-o toate generaţiile care ne-au precedat. Istoricul ne poate da speranţă atunci când suntem deznădăjduiţi, ne poate învăţa cum să facem când credem că nu ştim ce să facem. Iar experienţa omenirii, concentrată în istorie, ne arată că întotdeauna omenirea a ieşit din marile crize şi că, după aceste crize, a fost mai puternică şi mai conştientă. Ieşirea aceasta, însă, nu se face uşor şi ea presupune multă ordine şi disciplină. Oamenii, fiind trăitori în comunitate, nu pot exista fără legi şi reguli. Ca profesor, le pot spune studenţilor că salvarea, la nivelul duratei lungi, a fiinţei umane a venit întotdeauna din cunoaştere şi din educaţie, care au condus la muncă stăruitoare. Omul se deosebeşte de alte fiinţe pentru că are conştiinţă, care îl îndeamnă să studieze mereu, să cerceteze natura din jurul său, să iscodească, pentru că munceşte şi produce valori. Poate să facă asta pentru că el cultivă virtuţile şi pentru că are credinţă şi încredere. Toate acestea se dobândesc prin educaţie, iar educaţia nu trebuie să cunoască întreruperi, nici crize. Educaţia oamenilor continuă şi în vreme de pandemii.  

Care sunt reperele unei zile obişnuite din programul dumneavoastră în această perioadă?

Cum vă spuneam, mă ridic din pat, ca în fiecare zi, înainte de ora 6, îmi fac gimnastica obişnuită, mănânc frugal şi mă apuc de treabă. Încep cu poşta electronică şi, mai nou, cu mesajele de pe telefon, unde pot descoperi lucruri urgente. Telefonez la Academie, ca să ştiu ultimele evoluţii ale instituţiei. Apoi, lucrez în domeniul meu: transcriu şi traduc documente latineşti de la 1400-1500, le integrez în studii, corectez texte, citesc noi apariţii în domeniu etc. După amiaza, continui în acelaşi sens, apoi primesc şi dau telefoane, fac puţină mişcare, vorbesc la telefon cu familia fiicei mele, conversez cu soţia, mă uit (nu excesiv) la ştiri, dar evit multe dintre comentarii pentru că o seamă dintre „analiştii politici” sunt de nivel tot mai scăzut. Îmi place să vorbesc cu oamenii vii, dar şi cu cei din cărţi, fiindcă aceştia, câteodată, sunt mai vii şi mai actuali decât viii de-acum. Ascult muzica, câteodată văd câte un film. Seara, în jurul orelor 23, trec în mod obligatoriu la odihnă. Înainte de somnul propriu-zis, citesc invariabil, seară de aseară – încă de când eram elev – beletristică. Fără organizarea programului zilnic nu se poate face nimic trainic pe lumea asta. Altminteri, nu pot să respect nici eu ad litteram un asemenea program tot timpul, am păcatele mele, ca toţi oamenii, dar sunt conştient de asta şi încerc să mă ponderez. 

Care este activitatea pe care o faceţi zilnic (periodic) în această perioadă şi „răsfăţul” (cultural, culinar, bahic) pe care vi-l oferiţi zilnic (regulat) în această perioadă?

Aproape toate cele de mai sus le fac zilnic. Nu-mi ofer niciun „răsfăţ” culinar, fiindcă unul dintre cele mai uşoare lucruri din lumea noastră prosperă europeană (nu a fost întotdeauna aşa!) este să mănânci. E mult mai bine, mai ales de la o anumită vârstă încolo, să ne hrănim mai mult sufletele şi minţile. Corpul are nevoie de hrană puţină şi nesofisticată. „Răsfăţul” cultural, însă, nu este pândit de niciun pericol şi nu este niciodată prea mare. Cultura spirituală nu este niciodată de ajuns şi nici de prisos. Un savant nu se satură de ştiinţă, iar un intelectual nu se satură de cultură. Cu toate acestea, trebuie să facem de toate din cele omeneşti şi să nu ajungem înfumuraţi cu ştiinţa noastră, deoarece nimeni nu este perfect, nimeni nu deţine secretul înţelepciunii şi nimeni nu este infailibil.   

Recomandaţi-ne o carte pe care să o citim în aceste zile şi motivaţi pe scurt alegerea

Se spune că sunt în lumea aceasta cam 100 de cărţi pe care, dacă le citeşti, nu ai nevoie de mai multe. Nu este chiar aşa, mai ales pentru aceia care trăiesc între cărţi şi care ştiu câtă viaţă vie se concentrează în cărţi. Biblia însumează – dacă ştim cum s-o citim – toată experienţa importantă a omenirii, dar oamenii nu sunt sfinţi şi nu se pot purta precum sfinţii. Dintre cărţile de poezie, le recomand pe cele de Eminescu, Shakespeare şi Omar Khayyam, iar dintre cele de proză şi dramaturgie pe cele de Caragiale, Dostoievski şi Maurice Druon. Cred că se poate citi cu folos, în aceste zile, romanul „Quo vadis”, de Henryk Sienkiewicz, pentru că insuflă speranţă şi încredere în viaţă. 

Recomandaţi-ne un film pe care să-l vizionăm în aceste zile şi motivaţi pe scurt alegerea

Şi filmele bune sunt acum foarte multe. Din filmografia noastră, o capodoperă este „Moara cu noroc”, în regia lui Victor Iliu, în care Ioan Slavici ne arată, cu metodele sale moraliste, care e drumul vieţii: „Timp de un ceas şi jumătate, drumul e bun. Vine apoi un pripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă mai departe locurile sunt rele”. Din filmografia universală, merită revăzut „Lista lui Schindler”, în regia lui Steven Spielberg, pentru că ne spune că cele mai mari calamităţi de pe pământ nu le-au produs natura şi hazardul, ci oamenii, cu nesăbuinţa lor.  

Muzeele, teatrele, operele s-au mutat în zilele acestea pe internet. Recomandaţi-ne o activitate culturală de acest gen pe care o putem face de acasă şi motivaţi pe scurt alegerea? (o piesă de teatru, un muzeu de vizitat, o operă de urmărit)

Se pot vedea în aceste zile, on line, toate marile muzee ale lumii, se pot asculta toate importantele concerte simfonice, în interpretarea celor mai valoroşi artişti, se pot revedea „Gaiţele” şi „Titanic vals”, „Un tramvai numit dorinţă” şi „Filumena Marturano”, „Neguţătorul din Veneţia” şi „Livada cu vişini”. Dar se mai poate încă ceva: se pot urmări conferinţele făcute de oameni de carte, de scriitori, de intelectuali, cu vorbele lor de înţelepciune, cu butadele şi paradoxurile lor. De exemplu, recomand conferinţele Teatrului Naţional din Bucureşti. Se spune – amintesc asta ca să ne înveselim puţin – că Mark Twain a fost invitat odată să ţină o conferinţă despre celebritate şi despre oameni celebri şi că, deşi a avertizat că nu avea dispoziţia necesară şi că nu-i prea plăceau conferinţele, s-ar fi dus şi că ar fi fost foarte laconic: „Iulius Cezar e mort demult, Napoleon Bonaparte a murit şi el, şi nici eu nu mă simt prea bine”. Avem în aceste zile şansa să devenim mai culţi, adică să ştim mai mult, dar vă aduc aminte: cu cât ştim mai multe, ne dăm seama cât de puţin ştim. Asta nu înseamnă că nu trebuie să perseverăm în a şti, în a spera în mai bine şi în a crede în iubire. Oamenii au datoria să caute mereu adevărul şi dreptatea (chiar dacă nu ajung niciodată la absolut) , dar fără speranţă, fără bunătate şi fără iubire, adevărul şi dreptatea nu preţuiesc nimic. 

Am vorbit mult în chip de maxime în acest interviu, am dat multe sfaturi, ceea ce este o deformare profesională. Cel mai uşor lucru pe lume sunt sfaturile date altora, iar cel mai greu este să te cunoşti pe tine însuţi. Iată că am alunecat iarăşi în vechea meteahnă! Îi rog pe cititori să ignore tot ce am spus în aceste lungi răspunsuri ale mele şi să reţină doar – dacă socotesc de cuviinţă – că bucuria vieţii stă într-o floare, într-o boare de vânt, într-un zâmbet şi chiar într-o hoinăreală copilăroasă pe dealuri, cu dorul de doină în suflet şi cu gândul la cei dragi.