Mărturia unui celebru jurnalist italian care l-a intervievat pe Nicolae Ceauşescu: „Era un vampir, iar soţia sa o femeie haină cu privirea ascuţită“

Mărturia unui celebru jurnalist italian care l-a intervievat pe Nicolae Ceauşescu: „Era un vampir, iar soţia sa o femeie haină cu privirea ascuţită“

Întâlnirea din 1971 dintre Ceauşescu şi Enzo Bettiza FOTO: Fototeca.iccrr.ro/ Cota: 87/1971

Reputatul jurnalist italian Enzo Bettiza a realizat mai multe interviuri cu Nicolae Ceauşescu. Decedat în 2017, la vârsta de 90 de ani, Bettiza a scris în urmă cu câţiva ani, în publicaţia „La Stampa”, o cronică a întâlnirilor sale cu dictatorul român pe care l-a numit „Vampirul de pe planeta roşie”.

Ştiri pe aceeaşi temă

Decedat între timp, jurnalistul italian a abordat acest subiect şi într-un interviu în Corriere della Sera, scrie gazetaromaneasca.com. „Ceauşescu era un vampir transilvănean. L-am văzut de trei ori, era prezent şi adevăratul şef al României: soţia sa Elena. O femeie haină cu privirea ascuţită”, a scris Bettiza.
 
Italianul s-a întâlnit de trei ori cu Nicolae Ceauşescu, prima dată în 1966, la scurt timp după ce tiranul devenise secretarul general al partidului. 
 
 
„Imediat ce am văzut-o pentru prima dată de aproape, în acea târzie vară din ‘66, faţa rustică şi pământie a lui Ceauşescu m-a făcut să mă gândesc la a sa autohtonă Georgia: Oltenia rurală, săracă, închisă în sine însăşi, la mii de mile distanţă de arcurile triumfale din Bucureşti, de castelele somptuoase ale Transilvaniei, de plajele mondene ale Mării Negre. Învecinându-se cu Serbia, care estompează caracterul lor aspru şi războinic, oltenii constituie dintodeauna o raritate exotică în cadrul unei antice naţiuni prelatine, neolatine, cu caracter ingenios şi artistic. Poporul său agrar, legat de secole de glie, primitiv, superstiţios, în anii ‘60 părea încă pietrificat în acel inefabil şi magic «spaţiu mioritic» descris de Lucian Blaga şi Mircea Eliade: o dimensiune atemporală , aproape extraterestră, cu instincte de moarte şi cruditate vampireşti pe fundal. Acele misterioase întinderi, acele sate ascunse în păduri tenebroase, ar fi constituit pepiniera din care Ceauşescu, consolidându-şi şi însăprindu-şi puterea supremă, ar fi luat loialii sângeroasei Securităţi”, a scris italianul.
 

„O adevărată armată a terorii”

 
Acesta a remarcat şi climatul din jurul conducătorului suprem. Oameni timoraţi, terorizaţi chiar de Securitatea fidelă lui Ceauşescu, la fel în fosta URSS.
 
„Niciun alt lucru nu poate explica din profunzime precum substratul oltenesc, care evocă trageri în ţeapă turceşti şi violenţe sârbeşti, caracterul sumbru al lui Ceauşescu şi al Securităţii sale, care a fost ceva mai complex şi mai implacabil decât o poliţie secretă: o adevărată armată a terorii, totalmente şi în mod inexorabil devotată numai persoanei şi voinţei şefului ei suprem. Precedentele istorice ale acestei miliţii asasine le putem găsi numai în Oprichnina lui Ivan cel Groaznic, în GPU-ul lui Stalin, sau în SS-ul Gestapoului lui Hitler. În plus cu o notă autohtonă a Gărzilor de Fier.”
 
 

Cum l-a descris pe dictatorul român

 
În ochii jurnalistului italian, Ceauşescu apărea ca un om mic, imobil, foarte atent la fiecare răspuns. Bettiza a descris cu lux de amănunte şi încăperea în care a fost primit de dictator.
 
„Micuţ, imobil, cu ochi foarte mici concentraţi pe podea, slab şi prudent în răspunsurile la întrebările mele, Ceauşescu amintea prin fiecare trăsătură rudimentară de a sa, prin fiecare gest lent şi precaut, originara beznă rurală a meleagurilor sale. Nu o evoca numai prin nuanţa levantină a tenului. Părea, nu ştiu cum, să o evoce mai ales prin gura moale şi diformă, aproape lipsită de linia despărţitoare dintre cele două buze: o lipitoare prinsă în mod accidental de un chip de ceară pământie. Deasupra canapelei pe care stătea aşezat, un divan rococò regal cu braţe aurite şi catifele stacojii, care nu avea nicio legătură cu corpul său mic şi neîndemânatic, ieşea în evidenţă pictura în ulei a unui eveniment epic important: intrarea lui Mihai Viteazul în oraşul cucerit Alba Iulia, unde acel victorios voievod renascentist a proclamat unirea regatelor Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, embrionul României moderne”.
 

Ceauşescu dispreţuia carnea şi ţigările

 
Enzo Bettiza susţine că Ceauşescu era vegetarian şi că „detesta mâncărurile cu carne şi ţigările la fel ca Hitler, vorbind îşi umezea din când în când gura moale cu câteva picături de suc de portocale”. 
Tiranul era încercuit de un grup numeros de colaboratori: secretari, interpreţi, stenografi, experţi sau specialişti în economie sau politică internaţională. Totuşi, mai spune Bettiza, niciunul dintre aceştia nu îndrăznea să deschidă gura în prezenţa preşedintelui.
 
 
„Nimeni, cu excepţia interpreţilor bâlbâitori, nu îndrăznea să vorbească. S-ar fi spus că nici măcar nu îndrăzneau să respire. Tema interviului era deschiderea economică a României către Occident şi noua independenţă românească faţă de Uniunea Sovietică. Primeam răspunsuri ponderate, forţate, dar lipsite de echivoc. «România pe cont propriu!». Imediat ce Ceauşescu a rostit fatidica frază obligatorie, toţi cei din jur şi-au aplecat capetele într-un gest colectiv de consens şi respect”, şi-a amintit Bettiza.
 

Critic la adresa sovieticilor, dar totuşi rezervat

 
 
Italianul a solicitat un nou interviu, la scurt timp după ce ruşii zdrobiseră revolta din Cehia. Nicolae Ceauşescu a acceptat şi de această dată rugămintea italianului, acordându-i un nou interviu. Dictatorul a criticat indirect intervenţia militară sovietică, fără să intre în prea multe detalii.
 
„Ne revedem iar, faţă în faţă, la câteva luni după intervenţia militară sovietică în Cehoslovacia. Înainte de invazie, în zilele cele mai calde ale «Primăverii de la Praga», Ceauşescu şi Tito s-au dus în capitala boemă. Mareşalul iugoslav a salutat mulţimea însă nu a deschis gura. «Conducătorul» în schimb a deschis-o în mod curajos, criticând, de la înălţimea palatului prezidenţial praghez, ruşii care îşi concentrau deja trupele la graniţa cu Cehoslovacia şi România. Mi s-a părut, revăzându-l, agitat şi iritat vag de pedeapsa aplicată de Brejnev lui Dubcek şi tovarăşilor. La început a încercat chiar să încălzească atmosfera, mereu rece şi amorţită precum totul în jurul lui, trimiţându-mi schiţarea vagă a unui zâmbet pe care nu a reuşit să-l configureze pe acea gură lipsită de formă şi contur. Apoi, mai vorbăreţ decât de obicei, a criticat prin aluzii doctrina «suveranităţii limitate» fără a numi în mod direct ruşii”, a mai afirmat italianul.
 
Totuşi, Ceauşescu nu mai părea cel dinainte. Tiranul era palid, obosit şi părea că suferă de o boală. 
 
„Rămăseseră în trei: el, interpretul şi un secretar stenograf. Mi s-a părut mai palid, mai umflat decât de obicei, ca şi cum ar fi devorat şi digerat prost întregul său cortegiu de servitori terorizaţi. Dar în realitate era bolnav. O boală obscură, aproape vampirească, părea că i-a supt sângele şi i-a împiedicat gesturile şi cuvintele, care îi ieşeau stinghere şi confuze din gură. Aproape spectrul unui spectru.”
 

Cum a intrat în scenă Elena Ceauşescu

 
A fost momentul în care şi-a făcut apariţia şi Elena Ceauşescu. O prezenţă dizagreabilă, rece şi inexpresivă. De altfel, Bettiza susţinea că, în realitate, nu Nicolae Ceauşescu era cel care conducea ţara, ci soţia sa. 
 
 
„Dintr-odată s-a deschis o uşiţă laterală. A intrat, pe vârful picioarelor, o femeie de circa cincizeci de ani, cu părul de un blond-argintiu pieptănat în formă de tort nupţial deasupra unui craniu mic, colţuros, aproape ascuţit. Chipul părea împietrit, inexpresiv, cu un ceva de neterminat şi de fetal în fizionomia vagă. Purta un pretenţios taior Chanel care nu reuşea să-i îndepărteze aerul de învăţătoare de şcoală elementară. S-a aşezat pe un fotoliu aflat la distanţă, a rămas acolo împietrită circa un sfert de oră, a ascultat cu atenţie întrebările şi răspunsurile interviului. Deodată, în aceeaşi tăcere în care intrase, a dispărut mută şi fără a saluta. Mai târziu, m-au informat că întrevăzusem infirmiera bolnavului şi adevărata stăpână a României: inginerul chimist Elena Ceauşescu.”
 
Mulţi ani mai târziu, italianul a putut să vadă la televizor imagini de la Revoluţia din 1989, dar şi execuţia cuplului Ceauşescu. 
 
„Azi se obişnuieşte să se spună că tragica parabolă a Ceauşeştilor nu a fost aceea a doi adevăraţi comunişti. Nimeni nu doreşte să-şi amintească secera şi ciocanul care dominau centrul drapelului românesc. Cu toate acestea, dacă vrem să fim exacţi şi mai aproape de adevăr, nu se poate deloc ignora că sfârşitul comunismului a coincis la milimetru cu împuşcarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Cu aceste gânduri am oprit televizorul în decembrie 1989 având impresia că ies, în manieră imediată şi definitivă, din secolul marilor iluzii alimentate de monştri şi de fantome”, a încheiat Bettiza.
 
 

Cine a fost Enzo Bettiza

 
Enzo Bettiza a fost corespondent din străinătate mai întâi pentru La Stampa şi apoi pentru Corriere della Sera. A fondat împreună cu Indro Montanelli ziarul Il Giornale la care a fost şi co-director. Bettiza a mai fost director al cotidienelor Il Resto del Carlino şi La Nazione şi autor a numeroase cărţi. Activitatea sa s-a concentrat în special pe studierea ţărilor Europei Centrale. A fost senator al Italiei din 1976 până în 1979 din partea Partidului Liberal Italian. Din 1979 până în 1989 a reprezentat partidul în Parlamentul European, trecând apoi la Partidul Socialist Italian. Reputatul jurnalist a murit anul trecut, la vârsta de 90 de ani.
 
citeste totul despre: