Fabuloasa viaţă a Ilincăi Kung Parslow, orfana care a răzbit până în Parlamentul European: „La 16 ani am hotărât să fug din România trecând Dunărea înot“

Fabuloasa viaţă a Ilincăi Kung Parslow, orfana care a răzbit până în Parlamentul European: „La 16 ani am hotărât să fug din România trecând Dunărea înot“

Ilinca Kung Parslow. FOTO; Arhivă personală

Ilinca Kung Parslow (51 de ani) a parcurs lungul drum de la adolescenta rebelă prinsă de grăniceri chiar înainte a se arunca în Dunăre, în încercarea de a fugi din ţară pentru a scăpa de regimul comunist, până la femeia matură, realizată pe toate planurile, cu o funcţie de răspundere în Parlamentul European.

Ştiri pe aceeaşi temă

Abandonată de mama ei imediat după naştere şi rămasă orfană de la vârsta de 14 ani, după ce tatăl ei, jurnalist la revista „Lumea“, a murit în condiţii misterioase, Ilinca Kung Parslow visa încă de mică să cucerească Occidentul. 
 
Înarmată cu o hartă misterioasă, cu o copie a programului mersului trenurilor din fosta Iugoslavie şi având asupra sa doar câţiva lei, două bijuterii de aur de familie şi o saltea pneumatică, adolescenta Ilinca îşi dorea de pe atunci să aibă parte de o viaţă decentă, departe de tot ceea ce însemna România comunistă şi dictatura sufocantă. Ţintea departe, în Vestul Europei, iar în buzunar avea un bileţel pe care îşi notase adresa unei rude îndepărtate care fugise din ţară şi trăia la Paris. Cum s-a soldat tentativa temerarei puştoaice şi unde aveau să o poarte paşii ulterior, aflăm din interviul pe care Ilinca Kung Parslow l-a acordat pentru „Weekend Adevărul“.
 
„Weekend Adevărul“: În urmă cu mai bine 35 de ani aţi încercat să fugiţi din ţară, dar tentativa dumneavoastră s-a încheiat într-un mod oarecum neaşteptat. Ce s-a întâmplat?
 
Ilinca Kung Parslow: Tatăl meu, jurnalist la revista Lumea, murise cu doi ani în urmă în circumstanţe misterioase. Mama mă abandonase încă de când eram nou născută. Viaţa în România era mohorâtă, represivă, viitorul meu era sumbru, nu vedeam nicio perspectivă. Cu un an înainte de a încerca să fug, într-o carte zdrenţuită am dat de o hartă despre care se spunea că a fost folosită de Brâncuşi când, în 1903-1904, a mers 2.000 de kilometri pe jos de la Bucureşti la Paris. În mintea mea de adolescentă, am hotărât ca şi eu voi ajunge, mergând pe jos la Paris. Am obţinut cumva şi o copie a mersului trenurilor din Iugoslavia, câţiva lei, două bijuterii de aur şi o saltea pneumatică. Plus, aveam adresa unei rude îndepărtate care a scăpat din ţară cu câţiva ani înainte şi trăia la Paris. 
 
Şi asta se întâmpla când aveaţi doar 16 ani?
 
În 1984, da, într-adevăr, chiar în anul făcut faimos de romanul lui George Orwell prin creaţia sa distopică despre libertate, m-am hotărât să fug din ţară. Am ajuns la graniţa fixată de Dunăre, undeva între Orşova şi Drobeta Turnu-Severin. Pe partea cealaltă era Serbia, pe atunci parte din Iugoslavia. M-am ascuns în tufişuri şi aşteptam să vină seara ca să nu mă vadă nimeni când trec fluviul. M-a găsit un poliţist de frontieră, un băiat tânăr care-şi făcea acolo armata.
 
Am minţit, i-am zis că m-am rătăcit, că am coborât din tren din greşeală la o staţie înainte de destinaţia mea, şi aşa mai departe. Băiatul acela, cred până astăzi, mi-a salvat viaţa. Nu-i ştiu numele, nu cred că i-am ştiut numele niciodată, dar faptul că sunt în viaţă azi, i-o datorez lui. El este primul meu erou. Nu m-a denunţat! Am vorbit de una şi alta, şi s-a întâmplat că şi el era din acelaşi cartier din Bucureşti ca mine. În loc să mă denunţe, el a oprit o maşină şi i-a cerut şoferului să mă ducă în cel mai apropiat oraş de unde să iau trenul înapoi spre Bucureşti. Am avut un noroc imens. Apoi, n-am mai încercat să trec Dunărea înot. Dar am rămas hotărâtă să plec din ţară.
 
Ceea ce avea să se şi întâmple mai târziu. Cum aţi reuşit să evadaţi în cele din urmă?
 
La 19 ani, am obţinut o slujbă de însoţitoare de zbor la TAROM. Pentru doi ani, am lucrat numai pe zboruri interne. Eram foarte hotărâtă să plec în străinătate, dar celor tineri nu li se permitea să zboare în străinătate, deci nici eu nu puteam face asta. Şi a venit revoluţia din '89. Câteva luni mai târziu, am primit şi noi voie să deservim zboruri internaţionale, dar nu aveam voie să părăsim avionul fără să fim însoţiţi de pilot. Nu aveam încă paşapoarte de călătorie, doar o formă de paşapoarte ceva mai limitate numite „paşapoarte de serviciu“. Graniţele nu erau încă deschise cu adevărat. Cu ocazia unui astfel de zbor, am făcut cunoştinţa cu un american mai în vârstă, profesor de antropologie la Istanbul. Într-o după amiază, i-am arătat Bucureştiul, iar el mi-a dat numărul său de telefon şi mi-a zis să-l sun dacă ajung vreodată la Istanbul. 
 
 
O lună mai târziu, în timpul unei escale la Istanbul, întregul echipaj a ieşit la cumpărături în aeroport. Pentru că escala era foarte scurtă, maximum 45 de minute, am trecut fără să ni se ştampileze paşapoartele „de serviciu“. Iar eu nu m-am mai întors. L-am sunat pe profesor.
 

„Aveam deja 30 de ani şi foarte puţină educaţie“

 
Şi aţi rămas în Turcia?
 
Da, am rămas acolo pentru un timp. Profesorul deţinea un resturant chinezesc, iar pe mine m-a angajat mai întâi ca supraveghetor de echipă. Între timp, am început să-l asist pe profesor şi în alte proiecte, cele mai multe dintre ele legate de arte plastice şi muzica clasică. Anul următor m-am căsătorit cu el în Cipru şi am început să-l însoţesc în călătoriile lui în lume. Am lucrat cu artizani în sudul şi estul Asiei, creând prototipuri de obiecte de artă de vânzare după diferiţi artişti europeni. Cel mai mult am lucrat cu artistul Friederich Hundertwasser şi muzeul lui din Viena. Cei şase ani când am stat în Turcia, ani în care am avut posibilitatea să călătoresc prin întreaga lume, să lucrez cot la cot cu oameni de diferite rase, de diferite obiceiuri, de diferite filosofii, de diferite înclinaţii religioase, cu gusturi diverse, cu obiceiuri total străine de cum am fost eu crescută, m-au ajutat enorm şi m-au făcut să fiu la rândul meu o persoană tolerantă.
 
 
Dar dumneavoastră v-aţi propus să ajungeţi în Vest. Când aţi părăsit Turcia şi unde v-aţi dus de acolo?
 
Am avut şansa să obţin un Green Card, adică o carte de rezidenţă în SUA, atunci când o prietenă din Arizona avea nevoie de ajutor pentru soţul ei, care era în convalescenţă şi urma un program de recuperare după nişte intervenţii chirurgicale complicate. După ce am ajuns în Arizona, pentru aproape un an am fost îngrijitoare, fără niciun fel de studii medicale.
 
 
Dar nu v-aţi oprit aici...
 
Nu. Cu toate că soţul meu era american, împreună am petrecut foarte puţin timp în Statele Unite ale Americii. Eu voiam cu orice preţ să-mi continui studiile universitare în America, însă el nu era deloc de acord. În cei şase ani de căsătorie, am pus deoparte câţiva bani, iar atunci când am ajuns în Arizona am hotărât că era timpul pentru o nouă etapă în viaţă mea. Apoi, am divorţat şi m-am mutat la New York. Aveam deja 30 de ani şi foarte puţină educaţie, aveam doar un liceu. Pe deasupra, eram singură, fără nicio cunoştinţă, într-unul dintre cele mai mari oraşe americane. Nu vorbeam şi nu cunoşteam engleza în  profunzime, dar îmi doream foarte mult să am şansa de a învăţa, de a citi filosofie în limba engleză, de a discuta cu persoane abilitate filosofie politică, despre statutul mondial al drepturilor omului, etc.  
 

A muncit din greu pe perioada studiilor

 
Cu ce v-aţi ocupat înainte de a reuşi să fiţi admisă la facultate în SUA?
 
În New York am obţinut o slujbă de manager supleant la un grup de brutării-restaurant, Le Pain Quotidien. Aici am aflat că există şi pot fi accesate programe de împrumuturi financiare pentru studenţi. Ca manager lucram 55 de ore pe săptămână şi mă pregăteam pentru admiterea la facultate.
Am fost acceptată la universitatea The New School din Manhattan, renumită  pentru facultatea de cercetare în domenii sociale, locul unde filosofi ca Hannah Arendt şi Leo Strauss şi-au găsit refugiul în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Am început cursurile la trei zile după atacul de la 11 septembrie 2001. M-am întreţinut la început din munca pe care o făceam la brutărie, iar mai târziu lucrând la biblioteca Facultăţii de Design Parsons. Cu toate orele de muncă plătite, nu câştigam îndeajuns ca să-mi achit costurile legate de studii, aşa că am terminat cu o datorie de aproape 100.000 de dolari. 
 

Stagiară la misiunea României de la ONU

 
Dar aţi terminat facultatea cu bine. Ce a urmat?
 
În 2007 am absolvit cu magna cum laudae şi am obţinut o diplomă în domeniul drepturilor omului şi a justiţiei de tranziţie. Apoi am urmat un stagiu la Misiunea română de la ONU, chiar în anul în care România a devenit membră a Uniunii Europene. A fost un timp extraordinar de captivant şi de mare importanţă pentru ţara noastră. Pentru prima dată, în toamna lui 2007 România şi-a lua locul la masa rotundă a Uniunii Europene. La întâlnirile, dezbaterile, discuţiile, negocierile la ONU, pentru prima dată, România se reprezenta nu numai pe sine, dar şi întreaga uniune. În final, a devenit parte din familia europeană. Un timp extraordinar pentru a fi martor la această perioadă din istoria noastră.
M-am ascuns în tufişuri şi aşteptam să vină seara ca să nu mă vadă nimeni când trec fluviul. M-a găsit un poliţist de frontieră, un băiat tânăr care-şi făcea acolo armata. Am minţit, i-am zis că m-am rătăcit, că am coborât din tren din greşeală la o staţie înainte de destinaţia mea.
 
Aţi urmat un masterat la Columbia University?
 
Da, dar asta a fost după câţiva ani de experienţă într-un domenui interesant. Am fost d sapte ani profesoară de educaţie specială. Primi doi ani ca profesor la un liceu internaţional din Manhattan. Aici le predam copiilor imigranţilor proveniţi din ţări din Africa de Vest şi Africa Centrală, insulele Caraibe şi Asia Centrală, în special Tibet.
 
Între timp, am lucrat pentru o perioadă de doi ani ca voluntară pentru o fundaţie care se ocupa cu reabilitarea supravieţuitorilor salvaţi din război, oameni care au fost torturaţi, care s-au ales cu traume. Eram profesoară la liceu, iar seara, de câteva ori pe săptămână, mergeam la acel centru. Majoritatea supravieţuitorilor erau din Africa, dar am avut şi oameni din Ucraina sau din Tibet. Prin acest program, oamenii erau ajutaţi să depăşească traumele trăite, li se oferea şi azil politic şi erau ajutaţi şi să se integreze în societate, să înveţe limba engleză şi să-şi echivaleze studiile făcute în ţările lor. 
 
Acolo erau oameni chinuţi, torturaţi, femei violate, persoane care au suferit cumplit. Apoi, între 2010 şi 2014 am fost profesor de educaţie specială la un liceu unde le-am predat tinerilor cu dizabilităţi în New York. După această experienţă, m-am reîntors la studii, în 2015. Am fost luată cumva prin surprindere când am aflat că fost acceptată la renumita Columbia University pentru un master în Ştiinţa şi Politica de Mediu. Spun că am fost surprinsă fiindcă nu aveam nici un fel de pregătire în domeniul respectiv. 
 
   
Cei şase ani când am stat în Turcia, ani în care am avut posibilitatea să călătoresc prin întreaga lume, să lucrez cot la cot cu oameni de diferite rase, de diferite obiceiuri, de diferite filosofii, de diferite înclinaţii religioase, m-au ajutat enorm şi m-au făcut să fiu o persoană tolerantă.
Cum au fost anii petrecuţi la Universitatea Columbia?
 
Au fost nişte ani productivi, excelenţi din toate punctele de vedere. În perioada respectivă am fost managerul unui proiect de echipă oferind consultanţă Consiliului de Apărare a Resurselor Naturale (Natural Resources Defense Council, NRDC) legat de soluţii globale în sustenabilitate urbană. În echipa mea, am creat baza unui proiect NRDC de nivel naţional.  Am analizat peste 30 de programe şi proiecte politice, precum şi programe urbane din întreaga lume care aveau un impact signifiant în reducerea gazelor cu efect de seră, potenţial de reproductibilitate, scalabilitate şi pentru  implementare în Statele Unite. În timpul studiilor, am început să fiu interesată de relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi Europa, în ce priveşte Acordul de la Paris. După absolvire, o prietenă foarte bună de la Columbia University mi-a recomandat să fac un stagiu la Parlamentul European în relaţii transatlantice. Şi aşa am ajuns prima dată la Bruxelles, în Parlamentul European, iar ulterior am fost angajată aici şi m-am stabilit la Bruxelles.
 

„În mod cert, Rusia are o legătură cu Brexitul, are o legătură şi cu ceea ce se întâmplă acum în Franţa“

 
Ce faceţi la Bruxelles. Care sunt atribuţiile dumneavoastră?
 
Lucrez la Parlamentul European în consolidarea dialogului strategic cu Statele Unite prin diplomaţie parlamentară şi proiecte de cooperare. Prin cercetare şi schimb de opinii cu cadre din Congresul SUA, analizez şi transmit mai departe informaţiile la Parlamentul European. Am un portofoliu vast cu subiecte de importanţă transatlantică: de la legi şi regulamente legate de schimbarea climei până la economia circulară, de la probleme de comerţ multilateral la economia digitală, de la iniţiative legate de big tech la acţiunile departamentului de stat american privind afacerile externe. 
 
Care sunt cele mai mari provocări pentru Uniunea Europeană în 2019?
 
Aş începe cu Rusia, o ţară care e tot mai activă, o ţară care se bagă peste tot. În mod cert, Rusia are o legătură cu Brexitul, are o legătură şi cu ceea ce se întâmplă acum în Franţa, vedeţi şi dumneavoastră ce fac acolo „vestele galbene“. Plus, avem o ascensiune a partidelor populiste, iar acest an va fi unul crucial pentru Uniunea Europeană, fiindcă vor fi alegeri europarlamentare.
   
Cum aţi caracteriza relaţiile dintre SUA şi Uniunea Europeană?
 
Analizăm cu atenţie tot ceea ce se întâmplă în America, în estul şi în vestul Europei. Veştile nu sunt tocmai încurajatoare pentru Bruxelles. Administraţia Trump nu este tocmai apropiată de Uniunea Europeană, există problemele pe care le ştiţi...
M-am întreţinut la început din munca pe care o făceam la brutărie, iar mai târziu lucrând la biblioteca Facultăţii de Design Parsons. Cu toate orele de muncă plătite, nu câştigam îndeajuns ca să-mi achit costurile legate de studii, aşa că am terminat cu o datorie de aproape 100.000 de dolari.
Unde vă simţiţi cel mai bine, în Statele Unite ale Americii sau în Uniunea Europeană?
 
Statele Unite şi idealurile ei îmi sunt foarte dragi. În ultimii ani, devierea de la aceste idealuri a început să creeze multe probleme.  
 
 
Cât de des reuşiţi să ajungeţi în România?
 
Am venit în ţară de două – trei ori în ultimii doi ani. De fiecare dată, am fost foarte impresionată de energia, de speranţele şi visurile tinerilor români care muncesc din greu să stabilească o democraţie adevărată în România. Şi fac asta în ciuda marilor dificultăţi cu care se confruntă.
 
Cum este văzută România în America? Dar la Bruxelles?
 
Majoritatea americanilor nu se gândesc prea mult la România. În Bruxelles, România e văzută ca un proiect în plină desfăşurare. Iar românii sunt consideraţi oameni inteligenţi, isteţi, capabili şi foarte muncitori.
 

Se gândeşte să revină într-o zi în ţară

 
Dacă ar fi să vă întoarceţi în timp, aţi acelaşi curs vieţii şi aţi repeta totul?
 
Este foarte uşor să răspund şi foarte simplu: da!
 
V-aţi gândit vreodată să vă întoarceţi definitiv în ţară sau nu se pune această problemă?
 
La ora actuală, sunt la etapa de a-mi restabili identitatea legală română, astfel încât întoarcerea în ţară să fie o opţiune reală. Ştiu că între timp voi fi devotată în totalitate muncii mele la Bruxelles, cu dorinţa de a ajuta România în tranziţia ei către o democraţie reală şi solidă. Însă când citesc despre corupţia din ţara noastră, când aud despre distrugerea pădurilor noastre minunate şi a munţilor noştri de basm, devin foarte tulburată.
 
 

Revoluţia, mineriadele şi 11 septembrie

 
Spuneaţi că aţi în fost în New York pe data de 11 septembrie, când a fost acel atentat. Care era atmosfera în zilele care au urmat atacului?
 
Da, eram la New York, trei zile mai târziu după acel atentat sângeros a început anul studenţesc. N-aş avea cum să uit acel atac de la 11 septembrie 2001, e imposibil să uit aşa ceva. Pe atunci eram studentă, iar în paralel munceam ca să mă pot întreţine şi ca să-mi pot plăti studiile. Eram manager, munceam la un fel de restaurant-brutărie. Eram destul de aproape de zona, respectivă, turnurile gemene care au fost doborâte se aflau la doar câteva staţii de metrou de noi. Seara, după ce terminam de lucru la resturant, rămânea de multe ori mâncare neconsumată şi mergeam împreună cu mai mulţi colegi să le ducem mâncare celor care munceau acolo. Luam un autocar mai mic, un fel de microbuz, şi mergeam să donăm mâncarea. Era ceva incredibil, era ceva suprarealist acolo.
 
Era ca un munte de moloz, iar mult timp după asta aerul era parcă greu respirabil. Noaptea, zona era luminată ca-n palmă în toate culorile de girofaruri, erau acolo pompieri, salvări, servicii speciale, toţi se aflau acolo. Circulaţia era oprită, trebuia să treci de un filtru dacă voiai să ai acces acolo. Pe noi ne lăsau să trecem mai departe cu microbuzul, ştiau că le ducem de mâncare oamenilor care lucrau acolo, căutând supravieţuitori printre dărâmături şi adunând resturile clădirilor distruse. A fost cu adevărat cumplit ceea ce s-a întâmplat acolo. 
 
Aţi pierdut pe cineva drag în atentat sau cunoştinţe mai apropiate?
 
Nu, însă ştiu că a murit chiar acolo un vecin cu care mă cunoşteam destul de bine. Nu eram apropiaţi, dar ne ştiam destul de bine.
 
Eraţi încă în România când a început Revoluţia. Aţi ieşit în stradă?
 
Da, am fost în stradă, am ieşit manifestând cu cea mai bună prietenă a mea când regimul comunist a trimis tancurile în stradă împotriva oamenilor care îşi cereau dreptul la libertate. Am fost acolo, în stradă, şi atunci când cei car au ajuns la putere după Revoluţie au incitat minerii şi le-au cerut să oprească demonstraţiile. 
 
Revenind la România comunistă, pe când aveaţi doar 14 ani v-aţi pierdut tatăl în condiţii, aşa cum spuneţi, misterioase. Ce s-a întâmplat sau ce credeţi că s-a întâmplat?
 
Mi-e greu, chiar mi-e foarte greu să vorbesc despre tata şi despre ce s-a întâmplat, chiar dacă au trecut atât de mulţi ani de atunci. În plus, nici nu există suficiente dovezi, dar a fost o moarte misterioasă. A fost pur şi simplu găsit mort, un caz suspect. Ar fi două variante, dar...  Nu am foarte multe certitudini, aşa că nu pot să dau prea multe detalii,  dar vă spun un lucru: a fost ceva suspect acolo. Aş mai adăuga doar că tatăl meu, Marcel Negrean, era jurnalist, scria la „Lumea“, o publicaţie axată mai mult pe ştiri internaţionale, de fapt o revistă de afaceri externe. Iar tata nu era prea iubit de comunişti...
 
CV
 
Master la Columbia University
 
Nume: Ilinca Kung Parslow
 
Data şi locul naşterii: Bucureşti, 24 ianuarie 1968.
 
Studiile şi activitatea profesională: Liceul Zoia Kosmodemianskaya (acum Şcoală Centrală) de filologie şi istorie, Bucureşti, absolvit 1986
 
The New School University, New York, SUA – licenţiată în Ştiinţe Politice, Drepturile Omului şi Justiţia de tranziţie, 2007 Columbia University – School of International and Public Affairs (SIPA) & The Earth Institute, New York, SUA – master în Ştiinţa şi Politica de mediu, absolvit 2016
 
A fost însoţitoare de zbor la TAROM din 1988 până în 1990.
 
Din 1990 s-a stabilit în Turcia, la Istanbul, unde a lucrat ca supraveghetor de echipă la un resturant, iar ulterior a lucrat creând prototipuri de obiecte de artă de vânzare pentru diverşi artişti din Europa. 
 
Din 1997 ajunge în SUA, unde lucrează iniţial ca îngrijitoare, apoi este admisă la facultate şi devine manager la un resturant din New York.
 
Profesor de educaţie specială şi limba engleză la liceul Internaţional din Manhattan (2008-2010), unde a lucrat cu adolescenţi proveniţi din Africa, Asia Centrală şi bazinul Caraibelor.
 
Între 2007 şi 2008 a urmat un stagiu la Misiunea română de la ONU, chiar în anul în care România a devenit membră a Uniunii Europene. Din 2017 este angajată la Parlamentul European ca şi consilier pe teme politice pe relaţia UE-SUA.
 
În 2018 a participat la programul Academiei Leadership Abshire-Inamori din cadrul Centrului de Studii Strategice şi Internaţionale din Washington DC
 
Locuieşte în: Bruxelles
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: