Vulturul Ilie, zăganul-legendă al Buzăului

Vulturul Ilie, zăganul-legendă al Buzăului

Vulturul Ilie, pe aerodromul Buzău FOTO Arhivă preot Dumitru Popa

În perioada 1924-1942, buzoienii au convieţuit cu un vultur zăgan, specie foarte rară chiar şi în vremea aceea. Pasărea, adoptată de locuitori şi botezată Ilie, a fost executată cu un glonţ de un soldat neamţ. Mărturii despre vulturul Ilie se regăsesc în arhive, dar şi buzoienii bătrâni îşi amintesc despre legendarul zăgan.

Ştiri pe aceeaşi temă


Vulturul Ilie, un zăgan îmblânzit care a trăit în oraşul Buzău între anii 1924 şi 1942, era o pasăre mare şi prietenoasă, după cum arată scrierile păstrate din acea perioadă.  
 
Apariţia vulturului în oraş a fost descrisă în mai multe variante de către contemporanii păsării, iar cele mai multe vorbesc despre un cârciumar pe nume Adam ca fiind primul proprietar al lui Ilie. Această ipoteză este descrisă şi în volumul „Consemnări publicistice“, semnat de Viorel Frâncu:
 
„Zburând pe deasupra atâtor frumuseţi, vulturul uită să se mai întoarcă şi este furat de dorinţa de a cunoaşte cât mai mult, ceea ce a dus la istovirea fizică şi la căderea în curtea unui cârciumar din zona gării Buzău. Numele cârciumarului era Adam, iar vulturul Ilie, căzut din cer, a fost închis într-o colivie de fier (epoca fierului) şi după câteva zile de înfometare cârciumarul i-a propus un contract profitabil pentru amândoi şi anume: vulturul să rămână acolo pentru a-i face reclamă cârciumarului, iar acesta să-i ofere adăpost şi hrană.“
 
Nu se ştie exact cine l-a botezat aşa, însă se crede că aviatorii buzoieni ar fi naşii înaripatului. Piloţii îi spuneau Ilie, fiindcă Sfântul Ilie este patronul aviaţiei.
 
„UN PUI DE CURCĂ“
 
Una dintre relatările care oferă cea mai generoasă descriere a zăganului Ilie îi aparţine preotului Dumitru Popa, fost protoiereu al landului Baden-Württemberg din Germania. Acesta s-a născut în 1913 în satul buzoian Aldeni şi l-a cunoscut pe vulturul Ilie mai îndeaproape. În anul 2004, părintele Dumitru Popa a murit, a fost adus în ţară, potrivit ultimei sale dorinţe, şi înmormântat în satul natal.  În anul 2001, scriitoarea Violeta Ionescu l-a întâlnit la Freiburg, în Germania, unde a intrat în posesia unui manuscris al preotului dedicat vulturului Ilie. 
 
În acest document, preluat în volumul „Consemnări publicistice“, Dumitru Popa a istorisit episodul intrării vulturului Ilie în proprietatea cârciumarului Adam: 
 
„Anghel Adam, primul hangiu din spatele gării Buzău, de abia trăsese obloanele de la fereşti, când îşi făcu apariţia, în pragul hanului, un muntean cu gluga pe umeri, cu nelipsitu-i toiag de călătorie în mână, şi cu un «pui de curcă» pe braţ. La un ciocan de rachiu, tot aşa cum şugubăţul cumpărător preţăluia «găinuşa» lui Ionică în iarmarocul de pe Ozana, cârciumarul Anghel începu târguiala cu ciobanul:
     «- Frumos curcan ai, moşule! De unde-l aduci?
       - Din vârful Penteleului, taică…
       - Cât ceri pe el?
       - Apoi, e cam greu de spus, că soiul ăsta de curci e tare scump!».
Şi uite-aşa, mai lasă fine, mai lasă jupâne, cum e obiceiul iarmarocului, iată-l pe Ilie devenit orăşan. Şi 
cum nu putea încă să zboare, fu lăsat să convieţuiască în pace cu celelalte orătănii din curte, cu care 
Ilie s-a acomodat cu vremea. Hanul din spatele gării devenise noul său cuib şi atât de mult s-a legat de el, că orice încercare forţată de schimbare de domiciliu a fost apoi imposibilă. Ilie era la el acasă, stăpânitor şi despot. Şi dacă, cu tovarăşii săi de pătul nu se certa niciodată, apăi cu câinii nu se împăca nicidecum“. 
 
„ILIE SE OBIŞNUISE CU MERSUL PE JOS“
 
În povestirile sale despre strania prietenie dintre o pasăre sălbatică şi comunitatea din Buzău, preotul Dumitru Popa vorbeşte ca despre un personaj uman, capabil să interacţioneze cu cei din jurul său: 
 
„Ilie călca cu pas de stăpân pe străzile Buzăului. Se obişnuise cu mersul pe jos, că de câte ori îşi lua 
zborul trebuia să se războiască cu puzderia de ciori care întuneca cerul oraşului şi-l ciuguleau, sărmanul de el, de-i mergeau fulgii, că el fiind greoi în mişcări, nu se prea putea apăra de ele. În fiecare dimineaţă, se ducea pe jos la piaţă, în hale, unde măcelarii îl aşteptau cu tainul de carne, sau la hala de peşte – după cum era zi de dulce sau zi de post. Mersul lui era încet şi legănat prin centrul oraşului. Pe trotuar nu mergea, că se împiedicau pietonii de el. Pe stradă, iar nu mergea, că avea de furcă cu birjarii. De aceea mergea pe marginea străzii, pe lângă trotuar, pe acolo unde se scurg ordurile, unde nu se supăra nimeni (...) Către vremea prânzului, îl vedeai pe Ilie sus, pe localul gării, cu norul de ciori dându-i roată, iar când vedea expresul de Cernăuţi-Bucureşti că-şi face intrarea în gară, cobora şi el pe peron, că şi aici bucătarul de la vagonul restaurant avea rezervate ceva delicatese culinare pentru el. Afară de câini şi copii, Ilie nu se împăca nici cu vânzătorii de ziare şi covrigi, care îl trăgeau de pene – şi aşa ceva nu-i plăcea defel. De multe ori, se uşurau de marfa pe care o aveau şi scăpau cu fuga pe unde vedeau cu ochii. Îi urma Ilie, care număra ziarele şi covrigii.“ 

 
REFUZA „BUNĂTĂŢILE BURGHEZEŞTI“
 
Preotul Dumitru Popa a simţit nevoia să-l personifice pe zăgan, pentru că a fost simbolul copilăriei sale: 
 
„Aproape în fiecare dimineaţă când mergeam spre şcoală, îl însoţeam din urmă pe Ilie, mergând agale către piaţă – că piaţa cu toate ale ei era în centrul oraşului – la Biserica Sfinţii Îngeri, şi mergeam împreună o bună bucată de drum. Aveam impresia că mă cam împrietenisem oarecum cu dânsul, că-mi permitea să-i mângâi penele... Dar când mă uitam la ciocul lui, mă făcea să-l privesc cu mai mult respect. Într-o zi, pe când treceam amândoi pe lângă poarta căpitanului Negoiţă, ordonanţa acestuia l-a oprit pe Ilie şi i-a pus dinainte o cratiţă cu tocană. Ilie s-a uitat la ea, i-a mulţumit soldatului în legea sa, şi şi-a continuat drumul, cum făcea în fiecare dimineaţă, fără să se atingă de bunătăţile burghezeşti“. 
 
LA FOTBAL CU CEI MICI
 
Mărturiile despre zăganul Ilie nu se găsesc doar prin arhive, ci şi în memoria unor buzoieni mai în vârstă. Bătrânii din cartierele aflate în apropierea gării încă îşi aduc aminte de vulturul care, pe vremea când erau doar nişte copilandri, îi vizita destul de frecvent, uneori chiar în mijlocul vreunei partide de fotbal, pe stradă, pentru a lovi cu ciocul băşica din piele.
 
„Îl vedeam pe deasupra caselor, planând, apoi după câteva minute ateriza lângă noi. Copiii nu mai aveau teamă de el şi îl chemau să se joace. Când vedea ceva în mişcare, de exemplu mingea sau cercurile cu care alergau băieţii, vulturul se repezea la ele“, povesteşte buzoianul Matei Anton (81 de ani).
 
MOARTEA ZĂGANULUI
 
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Buzăul era împânzit de trupe germane. Militarii nemţi au pus rămăşag pe viaţa lui Ilie. Un soldat a ochit şi vulturul s-a prăbuşit pe peron. Pariul pus de nemţi, că îl vor doborî, era să se încheie cu o revoltă a populaţiei împotriva soldatului asasin. 
 
Publicistul Viorel Frâncu notează cum oamenii l-au purtat pe ultimul drum, „toţi copiii, tot oraşul“, iar înmormântarea lui ar fi avut loc în Cimitirul Dumbrava, „ca a oricărui cetăţean al oraşului“. Bătrânii spun că mormântul vulturului ar fi rezistat câţiva ani, pe o alee din dreapta capelei, însă a dispărut, odată cu extinderea cimitirului.
 
O altă variantă a morţii vulturului îi aparţine preotului Dumitru Popa: 
 
„Într-o zi, a apărut pe peron un neamţ cu un câine lup. Câinele s-a repezit la vultur, vulturul a dat din aripi, s-a apărat şi, până la urmă, i-a spart câinelui ţeasta cu ciocul. Era să-l omoare şi pe neamţ. Ce-a fost acolo, panaramă mare! În această încăierare pe viaţă şi pe moarte, neamţul a scos pistolul şi l-a împuşcat (...) Eram la Rostock (Germania), într-un alt capăt de lume, când, răsfoind «Universul», am aflat de ştirea morţii sale. În chenar, erau date fotografia lui şi un scurt panegiric. N-am putut să-mi reţin lacrimile“.
 
Morţii vulturului i s-a dedicat un articol semnat cu iniţialele „D. I.“ în ziarul „Universul“. Articolul, reprodus în gazeta „Vocea Buzăului“ din 18 aprilie 1942, îl condamnă pe ucigaş şi este de fapt un 
omagiu adus vulturului legendar care a trăit aproape 20 de ani alături de buzoieni. 
 
Zăgan, nume de pe vremea dacilor
 
Zăganul, sau vulturul cu barbă, este o pasăre imensă, ale cărei aripi acoperă o anvergură de 280 de centimetri şi are greutatea cuprinsă între cinci şi nouă kilograme. Este singura specie de pasăre care se hrăneşte cu oase şi măduvă, oase cărora le dă drumul de la înălţime să se spargă în bucăţi la contactul dur cu stâncile. 
 
Românii l-au cunoscut sub denumirile de zăgan, rarău şi ceahlău. Conform unor lingvişti, acestea sunt singurele denumiri de păsări rămase nealterate din străvechea limbă a dacilor. Deşi specia a fost declarată dispărută din România, în 2009, în apropierea Peşterii Topolniţa din Geoparcul „Platoul Mehedinţi“ a fost văzută o pereche de zăgani.
 
Uciderea vulturului Ilie
 
„Mi-e ruşine că sunt om, la fel cu făptaşul, mi-e ruşine că sunt dintr’un neam cu unul care şi-a putut descărca netrebnicia şi pistolul într’o biată pasăre care n’avea decât vina că se coborâse din înălţimile pure unde stăpânea, ca să se alăture omului pe care-l credea mai presus, fără să ştie însă că, în timp ce ea se născuse din limpezimea de cer şi din infinit, cel căruia-i încredinţase prietenia fusese zămislit din ţărână murdară. 
 
Ilie, vestitul vultur din Buzău, a fost ucis. Povestea lui e minunată şi e unică. Aşa cum scriam mai sus, vulturul s’a coborât din înaltul cerului şi s’a apropiat de restauratorul gării Buzău. Nu era îmblânzit – ar fi fost comun –, era domesticit, era amicul omului, îl urma, îi iubea casa, îi mânca din mână. Cei ce se aflau în trenurile cari treceau prin Buzău se minunau, cu nasurile lipite de geamuri. 
 
Vreo doi au vrut să-l aibă la ei acasă şi l-au înduplecat pe restaurator să li-l vândă. Vulturul a fost dus o dată la Craiova şi altă dată în alt colţ de ţară de unde s’a înapoiat de cum i s’au deslegat aripile. Se’ntorcea mereul la turla gării de unde pândea sosirea trenurilor.Şi cum vedea apărând acceleratul sau rapidul cari aveau vagon restaurant, cobora de pe acoperiş şi se înfiinţa la uşa bucătarului ca să-şi primească porţia de mâncare. 
 
La trenurile personale nu se deranja să apară.
 
Aşa cum scriu eu acum, au mai scris mulţi înaintea mea despre această pasăre minunată. Condeieri din ţară şi din străinătate au făcut din Ilie o pasăre internaţională. Era, într’adevăr, unică. Primul vultur domestic. Vieaţa acestei făpturi a fost însă curmată de un netrebnic. S’a găsit unul care l’a doborât cu un glonţ de revolver.
 
Vulturul s’a prăbuşit din înălţime la picioarele omului vulgar.
 
Dacă latinii s’ar fi exprimat ca mine, i-ar fi zis «merlanus vulgarissima speciae». Eu nu-l cunosc pe ucigaş, dar cred că este speţa cea mai joasă de om creată vreodată de natură şi d’aia îl urăsc şi d’aia mi-e ruşine că sunt la fel cu el. Ar merita să fie pedepsit pentru c’a îndrăznit să omoare încrederea şi prietenia.“ („Uciderea vulturului Ilie“, articol semnat cu iniţialele „D. I.“ şi reprodus de gazeta „Vocea Buzăului“ din 18 aprilie 1942, p. 4, din „Universul“)
 
Urmele lui Ilie
 
Povestea vulturului Ilie va dăinui măcar atâta vreme cât cei care l-au întâlnit mai au zile. Până şi bătrânii aviatori din Galaţi îl mai pomenesc pe năzdrăvanul înaripat. Pilotul pensionar Mihai Guneş, din Galaţi, care îşi avea serviciul la vremea aceea pe aerodromul militar din Buzău, situat în apropierea gării, pe terenul „Drăgaica“, povesteşte despre vulturul Ilie şi despre relaţia specială a acestuia cu piloţii, care îl considerau mascota lor, într-un articol publicat într-o revistă a aviatorilor gălăţeni. 
 
„De obicei, aviatorii se feresc de vulturi şi în general de orice pasăre care ar putea să le perturbe zborul. Dar pe Ilie... nu l-au întâlnit în cer, ci – culmea – pe pământ. Pentru că Ilie, vulturul, era şi el pământean, ca toţi pământenii... Mergea pe stradă, prin piaţă, prin restaurante, prin gară, pe aerodrom, se amesteca cu trecătorii, era un obişnuit al locului. O apariţie ciudată. Oamenii îl ocroteau, îl hrăneau. 
 
Era... de-al lor. Era un vultur mare, cam de statura unui om, spun cei care l-au cunoscut. Venise, nu se ştie de unde, şi se pripăşise la frizeria din spatele gării. Se familiarizase cu aerodromul, cu avioanele, cu aviatorii, îi cunoştea pe cei care îi dădeau de mâncare. Ştia, chiar, când vine la aterizare avionul prietenului său şi îi ieşea în întâmpinare“, a scris Mihai Guneş.
 
PERSONAJ DE CARTE
 
Poetul buzoian Bucur Chiriac a trăit o frumoasă, dar şi tristă copilărie alături de vulturul Ilie, motiv pentru care i-a dedicat un volum de poezii intitulat „Ultimul zăgan“, publicat în 1988. Poetul a scris versurile despre Ilie cu nostalgie, dar şi cu dorinţa de a trage un semnal de alarmă pentru neglijenţa şi
nepăsarea cu care tratăm natura, distrugând-o.
 
Bucur Chiriac susţine că vulturul Ilie a fost ultimul exemplar din specia sa, zăganii dispărând la sfârşitul anilor ’30, în urma unor campanii de împuşcare, fiind învinovăţiţi că ar duce la dispariţia caprelor negre din Carpaţi. În literatura de specialitate apare că ultimul zăgan ar fi fost împuşcat în anul 1938, la Pasul Turnu Roşu, lângă versantul de vest al Munţilor Cozia. 
 
Numele cărţii, „Ultimul zăgan“, i-a fost sugerat poetului de către Marin Sorescu, bun prieten al buzoianului. 
 
                                  

„Ultimul zăgan“ – portret
 
„Mai de mult, într-o câmpie/ printre alte zburătoare,/ un vultur fără de seamăn,/ care se numea Ilie,/ 
vieţuia în bună pace/ în natalul meu Buzău./ Nu a fost un oarecare,/ ci o pavăză în zare,/ ba chiar 
«pasăre-erou»./ N-auzisem pe la şcoală/ despre vulturii zăgani,/ dar ştiam că nea-mu-i mândru/ era «rege»-ntre vultani./ Neam ce se stingea alene/ de vechime şi urât;/ toţi înalţi, golaşi la gât/ şi pe cap cu multe pene:/ două ciufuri mari, sub cioc,/ şi stufoase, ca o iarbă/ de-i priveai,/ păreau că poartă/ o 
invidiată barbă.“ (fragment din „Ultimul zăgan“, de Bucur Chiriac)
 
„VULTURUL“, MARCĂ DE BERE ŞI NUME DE STRADĂ
 
De fiecare dată când au avut ocazia, buzoienii l-au pus la loc de cinste pe Ilie. În anul 1991, fabrica de 
bere din Buzău, care a fost înfiinţată în 1978, a devenit societate pe acţiuni, luând numele S.C. „Vulturul“ S.A. Buzău, fabrica înlocuind cele două sortimente vechi de bere, „Drăgaica“ şi „Crâng“, cu o nouă marcă: „Vultur Lager“. Logoul acesteia a fost reprezentat de un zăgan. Rebranduirea produsului a avut succes, berea produsă la Buzău ajungând să se vândă şi în judeţele vecine, unde era foarte apreciată. 
 
                                       
 
Berea „Vultur Lager“ a rezistat însă mai puţin de opt ani. În anul 1996, fabrica de bere de la Buzău a fost achiziţionată de către grupul South African Breweries, iar noul proprietar a decis înlocuirea vechiului brand cu unul nou: Ursus.
 
În memoria vulturului, în anii ’80, autorităţile au dat numele „Vulturului“ unei străzi din zona gării, unde pasărea îşi făcea apariţia de multe ori. „Strada Vulturului, aşa cum se numeşte acum, este foarte veche. Înainte, din 1879, s-a numit Tănăşeiu, iar după 1948, N.A. Ostrovski“, explică istoricul buzoian Valeriu Nicolescu.
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: