Fabuloasa poveste a lui Pavel Zăgănescu, fiul de boier care i-a comandat pe cei 166 de pompieri militari deveniţi eroi în bătălia cu otomanii, din Dealul Spirii

Fabuloasa poveste a lui Pavel Zăgănescu, fiul de boier care i-a comandat pe cei 166 de pompieri militari deveniţi eroi în bătălia cu otomanii, din Dealul Spirii

Pavel Zăgănescu, cel mai mare erou al pompierilor

Bătălia din Dealul Spirii, din septembrie 1848, act eroic în apărarea Revoluţiei de la 1848, unde 166 de pompieri militari au ţinut piept unei armate otomane, este un episod marcant din istoria României. Vitejii ostaşi au fost comandaţi de căpitanul Pavel Zăgănescu, un susţinător al ideologiei paşoptiste, fiul unui boier din Râmnicu Sărat, judeţul Buzău.

Ştiri pe aceeaşi temă


Cine a fost Pavel Zăgănescu, cel mai mare erou al pompierilor

Pavel Zăgănescu s-a născut pe 17 ianuarie 1815, la Râmnicu Sărat. A fost fiul lui Grozescu Căminarul şi al Smarandei, mama sa ţinând să primească numele de familie al bunicului, care decedase în 1784, lăsând moştenire familiei 400 de stânjeni de moşie, 14 pogoane de vie şi o cârciumă în Bucureşti. 
 
Fiind originar dintr-o familie de condiţie bună, a urmat cursurile Şcolii Primare Greceşti din Râmnicu Sărat, fiind apoi trimis să-şi continue studiile la Bucureşti, unde a făcut parte din primele generaţii de tineri care au studiat în limba română.
 
În adolescenţă, cuprins de elanul patriotic şi revoluţionar al vremii, a intrat la vârsta 15 ani în Miliţia Naţională ca aspirant la gradul de ofiţer, iar un deceniu mai târziu, în 1840, a primit gradul de sublocotenent şi a fost trecut la Batalionul 1 din Regimentul 2. 
 
În anul 1844, Pavel Zăgănescu era unul dintre primii ofiţeri care conduceau nou înfiinţata companie de pompieri din Bucureşti, iar mai târziu s-a remarcat în timpul Marelui Incendiu ce a mistuit peste 1.500 de clădiri din Capitală, pe 23 martie 1847. 
 
În acelaşi an, a fost avansat la gradul de locotenent, iar un an mai târziu a devenit comandantul „Roatei de Pompieri” a Capitalei. Adept al ideilor lui Nicolae Bălcescu, pe care l-a cunoscut şi cu care a dezbătut de multe ori probleme ale revoluţiei, Pavel Zăgănescu a luat parte la anihilarea acţiunii contrarevoluţionare a coloneilor Solomon şi Odobescu. 
 
La 23 aprilie 1848, domnitorul Gheorghe Bibescu l-a avansat la rangul de parucic (locotenent n.r.) „pentru activă împlinire a datoriilor slujbei”.
 
Pavel Zăgănescu, un important personaj al Revoluţiei de la 1848
 
În septembrie 1848, îngrijorat de amploarea pe care o luase mişcarea revoluţionară, guvernul de atunci a chemat în ajutor trupele otomane, acestea pornind spre Bucureşti cu o coloană formată din aproape 6.000 de ieniceri. Trupele în frunte cu Omer Paşa, Kerim Paşa, Ismail Paşa şi Mehmet Paşa au sosit pe 12 septembrie, stabilind tabăra în câmpia de la Cotroceni. 
 
La 12 septembrie, colonelul Radu Golescu, comandantul Regimentului 2 Infanterie şi şeful Garnizoanei Bucureşti, a primit ordin din partea Locotenenţei Domneşti să deplaseze a doua zi subunităţile în Dealul Spirii, pentru a întâmpina trupele otomane ce urmau să intre în Capitală.
 
Coincidenţa a făcut ca în aceeaşi zi de 13 septembrie Regimentului 2 Infanterie să i se înmâneze drapelul de luptă, solemnitatea ceremoniei influenţând moralul ostaşilor. Starea de spirit a acestora s-a transmis şi pompierilor comandaţi de căpitanul Pavel Zăgănescu, care presimţeau iminenţa unui conflict şi au ţinut să meargă cu toţii în cazarma din Dealul Spirii.

 
Pavel Zăgănescu, împreună cu cinci ofiţeri, 150 de soldaţi, şase sergenţi, doi gornişti şi doi toboşari, a ţinut piept avangardei coloanei lui Kerim Paşa, ce cobora pe uliţa Mihai Vodă, această luptă însemnând cea dintâi confruntare armată, purtată de oastea modernă română, după reînfiinţarea ei, în 1830. 
 
”La 13 septembrie, dimineaţa, Garnizoana românească primi ordin de la şeful oştirii, generalul Teii, a se concentra în Dealul Spirii, la Cazarmă, zicându-ne că trebuie a se primi, pe de o parte, steagurile cele noi, cu care înlocuia pe cele vechi ale batalionului, iar pe de alta, a ne afla strânşi acolo, pentru onoarele ce urma a se da din partea noastră oştirii otomane, la vremea intrării sale în Capitală. Fu dat ordin ca să scoatem în mijlocul cazărmii cele 6 companii, îmbrăcaţi în mondire, pantaloni albi şi şepci. Pe la ceasul patru după-amiază, după ce se făcu primirea steagurilor celor noi, în front, în vreme când aşteptam să sosească şi trupa pompierilor de la Poliţie, frontul primi ordin de a sta comod, toţi ofiţerii, împreună cu şefii menţionaţi, doi ştabi-ofiţeri, ieşirăm la poartă şi, stând pe podişca şanţului cazărmii, priveam la lumea ce se întorcea, fugind pe uliţa cea mare, de la Cotroceni şi strigând să le dăm arme, că a pornit a intra oştirea otomană; menţionaţii şefi, refuzând pe mai mulţi la această cerere, stau în loc, adăstând să vadă sosirea trupei”, evocă în lucrarea ”Istoria fondărei oraşului Bucureşti”, Dimitrie Papazoglu, participant la bătălie ca şef al Companiei a 5-a, din Regimentul 2.
 
Avangarda turcă a încercat mai întâi să ocupe cazarma militară, însă prima confruntare a fost una paşnică. ”Pe dată ce sosi avangarda şi, după dânsa, generalul Kerim Paşa, cu colonelul şi maiorul Arabu, comandanţii regimentului de infanterie, ce urma în marş, se popri împotriva porţii cazărmii, dând comanda trupei să se oprească. Kerim Paşa, adresându-se către colonelul Golescu, ceru de a lăsa trupele să intre în cazarmă. Bravul colonel Golescu răspunse, prin căpitanul Caragea, în limba turcă, că dânsul nu poate împlini această dorinţă fără ordinul generalului său şi, pe dată ce-i va trimite ordin, îi va putea libera cazarma. Kerim Paşa, plăcându-i, se vede, această subordonanţă militară, fără a zice nimic împotrivitor, comandă marşarea în continuaţie spre oraş, a coborî Dealul Spirii, când, dintr-o întâmplare, la 150 stânjeni distanţă de la poarta cazarmei spre vârful Dealului Spirii, se întâlni piept în piept cu trupa de pompieri, pe care, după cum zisei, o aşteptam d-a veni a se întruni cu noi”, scrie Dimitrie Papazoglu. 
 
Tensiunea a izbucnit în momentul în care trupele de pompieri care încercau să ajungă la festivităţile de înmânare a drapelului de luptă Regimentului 2 Infanterie au încercat să îşi facă loc printre militarii turci, pentru a intra în cazarmă. 
 
”Surpriza urâtă ce avu atât Kerim paşa, şeful oştirii turceşti, întâlnindu-se în drum cu o trupă sub o altfel de uniformă, cât şi trupa pompierilor, a se vedea în piept cu trupa otomană, care sforţând da a trece mica distanţă spre a sosi la cazarmă şi încurcându-se printre întâiele rânduri de cavalerie şi infanterie ale trupei otomane, se loviră, se îmbrânciră soldaţii şi, deodată, noi, care ne aflam la poarta cazărmii, auzirăm slobozirea unei puşti, iar în cinci minute văzurăm, din acea distanţă, amândouă trupele încăierate şi mai multe sloboziri de puşti, iar până să comande colonelul nostru frontului ce sta în curte a se aranja, nu trecu al 8-lea minut şi tot frontul trupelor otomane, ce se afla mărşuind în despărţiri îndărătul a toatei întinderii cazărmii, având şi tunuri între distanţele batalionelor, se întocmi în front spre cazarmă şi deschise cel mai iute foc de rânduri asupra frontului nostru, cum şi sloboziri de tunuri cu cartece”, povesteşte autorul lucrării ”Istoria fondărei oraşului Bucureşti, participant la bătălie.
 
În netă superioritate numerică, turcii i-au înconjurat din toate părţile pe pompieri, care s-au avântat în luptă, alternând focurile de armă cu lupta la baionetă. Riposta fermă a pompierilor i-a panicat pe turci, aceştia reuşind totuşi să pună în poziţie două tunuri cu care au deschis foc împotriva pompierilor. Militarii lui Pavel Zăgănescu au capturat însă cele două piese de artilerie, pe care le-au întors împotriva inamicului, provocându-i pierderi însemnate. 
 
Jertfa pompierilor conduşi de Pavel Zăgănescu şi a ostaşilor din Regimentul 2 Infanterie reprezintă răspunsul pe care tinerii ostaşi l-au dat chemării lui Nicolae Bălcescu către poporul român în faţa primejdiei de intervenţie străină: 
„Să nu uităm că suntem datori a apăra naţionalitatea şi drepturile noastre, de vom fi nevoiţi, chiar vărsând sângele nostru. De vom cădea în această luptă sfântă, să cădem bărbăteşte astfel cum au trăit părinţii noştri”.
Cum a fost văzută bătălia, din perspectiva pompierilor
 
În lucrarea ”Istoria fondărei oraşului Bucureşti”, Dimitrie Papazoglu, care mărturiseşte că relatarea sa se bazează pe mărturiile unor ofiţeri pompieri, evocă episodul încăierării din perspectiva pompierilor care se îndreptau spre un eveniment festiv. Potrivit acestuia, scânteia s-a aprins în momentul în care românii au interpretat greşit un gest prin care Kerim Paşa le cerea să se dea la o parte din calea sa. 

 
Încleştarea propriu-zisă a pornit ca urmare a unei altercaţii dintre sublocotenentul Companiei de Pompieri, Dincă Bâlsan, şi un militar otoman: 
 
”La 13 septembrie, pe la prânz, comanda pompierilor primind ordin de a veni în Dealul Spirii, a se întrupa cu roatele Regimentului nr. 2, plecă, la 4 ceasuri după-amiazi, din cazarma lor de la Poliţie, când, deodată, se întâlniră, tocmai în vârful Dealului Spirii, la poarta de zid de unde începe a se vedea cazarma, cu flancul drept al trupei otomane, ce era comandată de generalul Kerim Paşa, de un colonel şi de un maior arab; iar trupa Pompieră era comandată de d. căpitan Zăgănescu, având ca ofiţeri pe dnii sublocotenenţi Dincă, Foncianu, Stărostescu şi pe locotenentul Dănescu. Veneau în despărţiri, iar sublocotenentul Dincă se afla armat şi cu pistoale la brâu.
 
La semnalul ce dete Kerim Paşa, a se da în lături din drum, această trupă nu înţelese şi se împreună amândouă flancurile, începând a se încurca prin rândurile otomane, grăbeau de a sosi în cazarmă. Se vede că atingerea ce avură rând cu rând, soldat cu soldat, se învrăjbiră amândouă flancurile, încât începu lupta deodată; sublocotenenetul Dincă slobozi pistoalele în generalul turc şi maiorul arab, aşa încât maiorul căzu mort, cum şi calul generalului; flancurile se băteau în focuri şi în baionete, şi Kerim Paşa comandă, strigând, a veni tunuri. Pe dată ce sosiră două tunuri, cari până să-şi ia poziţia şi pregătirea, pompierii traseră în manevră de lagări, trântiţi pe brânci, şi omorând vreo câţiva artilerişti, răpiră cele două tunuri din mâinile lor; lupta se făcu mai crâncenă şi încăierarea mai serioasă, atunci se omorî sublocotenentul Stărostescu. După aceasta, luptându-se pompierii cu bărbăţie şi văzându-se năpădiţi de mulţimea otomanilor, unii începură a se retrage în dezordine în vale de Dealul Spirii, coborându-se în dreapta, prin grădinile locuitorilor, alţii apucară de sosiră în cazarmă, printre mulţimea rândurilor otomane. (”Istoria fondărei oraşului Bucureşti”, autor Dimitrie Papazoglu). 
 
Confruntarea a durat cam două ore şi jumătate, între 16.30 şi 19.00, de partea română înregistrându-se 48 de morţi şi 57 de răniţi, în timp ce în tabăra turcilor s-a consemnat că au murit 158 de persoane şi 500 au fost rănite.
 
În cele din urmă, văzând că nu poate înfrânge rezistenţa pompierilor, Kerim Paşa a trimis un ofiţer, care i-a propus lui Zăgănescu încetarea focului, garantând în schimb „libera ieşire din cazarmă”, angajament ce nu a fost însă respectat.
 
Odată cu înăbuşirea revoluţiei, Pavel Zăgănescu şi alţi ofiţeri au fost daţi afară din armată, arestaţi şi închişi doi ani la Văcăreşti. Ofiţerul buzoian a fost judecat de o comisie creată pentru cercetarea evenimentului de la 1848, care l-a găsit nevinovat, cu toate acestea, Zăgănescu nemaifiind primit în armată.
 
După numeroase demersuri, în 1852, domnitorul Barbu Ştirbei a acceptat reprimirea sa în armată la Roata de Pompieri, cu gradul de locotenent, avansat apoi căpitan, în 1857 maior, iar în 1859 colonel.
 
Doi ani mai târziu, devine inspector al frontierei Dunării, iar domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat cu reorganizarea Corpului Grănicerilor.
 
În 1864 a demisionat din armată, în urma unor neînţelegeri cu generalul Florescu, iar în acelaşi an este numit prefectul Poliţiei Capitalei, funcţie pe care a deţinut-o până în 1870.
 
A murit în anul 1897, rămânând unul dintre simbolurile Revoluţiei de la 1848. La moartea sa, presa a consemnat tristul eveniment aducând elogii aceluia despre care s-a spus: „Cu dânsul dispare veteranul eroilor naţionali, iar România poate fi mândră de fiul ei!”

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: