Secretele româncei care a devenit cel mai bun spion al celui de-Al Doilea Război Mondial. „În adevărata lume a spionilor, Vera Atkins a fost şeful“
0Vera Maria Rosenberg este o adevărată legendă a spionajului mondial. S-a născut la Galaţi, într-o familie de evrei bogaţi, şi şi-a trăit mare parte din copilărie în Bucovina. Cunoscută în istorie sub numele de Vera Atkins, ea a pregătit şi coordonat pentru serviciilor secrete britanice sute de spioni şi sabotori constituiţi în vaste reţele pe continentul european, ale căror acţiuni au avut efecte devastatoare asupra ocupaţiei naziste.
Pe 6 iunie 1944, într-o zi de marţi, pe plajele spălate de apele reci ale Mării Nordului, din provincia franceză Normandia, avea loc Operaţiunea Overlord, cea mai mare invazie amfibie din istorie. Armatele aliate, coordonate de Statele Unite şi Marea Britanie, trimiteau pe coastele Franţei peste 150.000 de soldaţi într-un asalt ce viza eliberarea Europei de sub ocupaţia Germaniei Naziste.
Din est, tăvălugul sovietic pornea la rândul său pentru a strivi ca într-o menghină Cel de-al Treilea Reich, creaţie a lui Adolf Hitler. Sucucesul operaţiunii de pe plajele Normandiei era vital pentru frângerea Germaniei Naziste. Puţini ştiu, însă, că în spatele acestui succes s-a aflat o mână de oameni care au reuşit să rupă coloana apărării naziste în spatele liniilor fortificate de pe plajele Normandiei. Este vorba despre agenţii Special Operations Executive (SOE), secţia franceză, un corp de spioni şi sabotori recrutaţi din rândul tuturor categoriilor socio-profesionale.
Aruncaţi în spatele liniilor inamice, bucătarii, arhitecţii şi studenţii transformaţi în spioni şi trupe de comando au executat misiuni diverse de slăbire a inamicului, de la sabotarea căilor ferate, detonarea depozitelor de armament şi până la furnizarea de informaţii preţioase pentru a descoperi punctele slabe ale apărării germane în Franţa. Creierul acestei importante reţele răspândită în spatele liniilor inamice, se afla la Londra şi se numea Vera Maria Rosenberg, o evreică din Galaţi, care în lumea spionajului era cunoscută drept Vera Atkins.
Era adjuncta şefului SOE şi persoana însărcinată cu recrutarea, pregătirea şi coordonarea acestor sabotori. De numele său se leagă consolidarea Rezistenţei Franceze şi a luptei de partizani. Vera Atkins, prin cei 400 de spioni şi sabotori pregătiţi şi trimişi în teritoriul inamic, a avut o contribuţie decisivă la reuşita invaziei în Normandia. Imediat după război, neînfricata româncă a străbătut toată Europa pentru a-i aduce acasă pe spionii prinşi de nazişti şi închişi diverse lagăre de concentrare. Vera Atkins a devenit o adevărată legendă, aproape de nepătruns, cu o viaţă personală învăluită în mister şi o personalitate care l-a determinat pe Ian Fleming, „părintele“ celebrului spion James Bond, să spună că „În adevărata lume a spionilor, Vera Atkins a fost şeful“.
Oamenii Verei şi lupta din spatele frontului
În anul 1941, Vera Atkins era şef al Serviciilor Secrete Britanice la secţia F ( n.r. - secţia franceză) din cadrul SOE. Povestea succesului ei, dar şi a contribuţiei sale în timpul războiului începe de fapt cu înfiinţarea acestui serviciu. În toamna anului 1939, Germania nazistă condusă de cancelarul Adolf Hitler invada Polonia şi se declanşa astfel un nou conflict mondial. În anul următor, zaziştii au atacat Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia şi au ocupat mare parte din Franţa, inclusiv Parisul. Germania lui Hitler părea de neoprit, iar britanicii nu aveau forţa necesară de a încerca un contratac. În 22 iulie 1940, s-a născut Special Operaţions Executive (SOE) la iniţiativa premierului britanic Winston Churchill, secondat de ministrul Economiei de Război, Hugh Dalton. SOE era o organizaţie de spionaj şi sabotaj care urma să acţioneze în spatele liniilor germane. Planul lui Churchill era acela de a-i hărţui pe nemţi cu trupe de partizani, sabotori şi luptători de guerrilă. Cei care aveau să facă parte din SOE nu era militari şi nici măcar specilişti în războiul de guerrilă sau cu pregătire ca spioni. Erau oameni simpli care se puteau inflitra cu uşurinţă în teritoriul inamic. În cadrul SOE au fost create mai multe secţii, pentru fiecare zonă din Europa, dar şi pentru alte teatre de război din lume.
Vera Atkins, alături de membrii comisiei investigării crimelor de război FOTO Paul Monaghan/Find a Grave
Cea mai importantă era de departe secţia franceză, sau secţia F, tocmai fiindcă urma să pregătească un cap de pod pentru o invazie ulterioară în Franţa. Propriu-zis, agenţii recrutaţi de SOE erau paraşutaţi pe teritoriul Franţei, iar aici urmau să i-a legătura cu rezistenţa franceză şi să organizeze adevărate circuite de sabotaj şi informaţii. Dotaţi cu aparate radio aceştia transmiteau cu ajutorul unor coduri şi parole informaţii către SOE la sediul organizaţiei situat pe Baker Street în Londra. Agenţii primeau totodată pachete paraşutate, cu arme, muniţie, alimente şi tot felul de echipamente.
„Inspirat de entuziasmul lui Churchill pentru războiul de guerrilă, SOE a întâmpinat de la început o puternică rezistenţă din partea multor oficiali britanici, care se îndoiau că tactica de guerilă avea să dea rezultate împotriva puternicei maşinări de război naziste(...) vestea creării unei noi unităţi de spionaj, populată de amatori şi necontrolată de profesionişti asemeni lor, a fost primită cu ranchiună şi invidie de militarii britanici“, precizează Sarah Helm în cartea sa biografică „Secretele Verei Atkins“. Şi într-adevăr fără sprijin logistic, SOE a pornit la drum cu doar câţiva specialişti care îi antrenau şi pregăteau pe noii agenţi, majoritatea dintre ei fără niciun fel de pregătire militară.
Vera, „creierul“ unei întregi reţele de spionaj
La începutul lunii februarie 1941, pe Baker Street îşi făcea apariţia cea care avea să devină „cea mai puternică personalitate a SOE“, după cum mărturisea un ofiţer superior. Se numea Vera Atkins, împlinise 33 de ani şi avea cetăţenie română. Cu toate că era civil şi nu avea cetăţenie britanică, şi aşa va rămâne până în 1944, va fi recrutată imediat în cadrul SOE. Vera Atkins i-a mărturisit în anii ʼ90, Sarei Helm, autoarea unui volum dedicat celebrei spioane, că a primit în 1941 o scrisoare prin care era chemată la un interviu la Ministerul de Război. La aceea vreme locuia în cartierul Chelsea din Londra, cu mama ei. Întrebată de ce a fost chemată şi primită în rândurile SOE, Vera ar fi răspuns: „Cine ştie?“.
Cert este că la scurt timp ajunge secretara lui Maurice Buckmaster, şeful SOE, şi mai apoi şeful secţiei F. Buckmaster îi aprecia calităţile de excepţional organizator, inteligenţa sclipitoare, dar şi memoria fantastică. În această privinţă se pronunţase şi o fostă colegă din cadrul SOE, secretara Elisabeth Norman. Aceasta îi remarcase memoria uluitoare la o partidă de bridge. „Ştiu că juca bridge foarte bine, probabil pentru că ţinea minte toate cărţile jucate“. Totodată, ascensiunea ei imediată a fost pusă şi pe seama unei posibile relaţii amoroase înfiripată cu Buckmaster, şeful SOE. Nu există însă certitudini din acest punct de vedere, iar majoritatea cred că ceea ce a contat au fost calităţile personale ale Verei. Misiunea ei era deosebit de complexă. În primul rând, se ocupa de recrutarea oamenilor. Pentru a deveni agent, orice candidat trebuia să treacă prin biroul Verei Atkins.
Vera Atkins prima din stânga alături de alte femei spion din SOE FOTO Paul Monaghan/Find a grave
Noii recruţi trebuiau să se prezinte într-un apartament din Orchard Court, pe Baker Street, în cartierul londonez West End. Aici era una dintre bazele SOE, secţiunea F, pentru recrutarea agenţilor. Vera Atkins începuse, din 1941, un proces masiv de recrutare. Park, portarul clădirii desemnat de SOE, îi invita pe candidaţi în apartament. Fără sală de aşteptare aceştia trebuia să stea la rând într-o baie, aşteptându-şi rândul pe marginea căzii. Recrutul intra prima dată la Buckmaster. Acesta se mulţumea să-i strângă mâna după care îl invita la adevăratul test spunându-i „Şi aceasta este domnişoara Atkins“.
„După ce strângea mâna recrutului, Vera se aşeza din nou în spatele măsuţei la care lucra, dezvelindu-şi gleznele frumoase şi pantofii decupaţi eleganţi care păreau scumpi deşi probabil nu erau. Apoi îşi aprindea încet o ţigară, cu ochii albaştri-cenuşii fixaţi pe candidat“, scrie Sarah Helm în „Secretele Verei Atkins“. Candidatii, aşa cum mulţi au mărturisit după aceea, erau de-a dreptul şocaţi să constante că femeia, de aproximativ 33-34 de ani, din faţa lor, ştia totul despre ei. „Discuta cu ei despre ţara lor de origine, familie şi abilităţile pe care le posedau într-un domeniu sau altul(...) Ştia cu exactitate şi unde locuiau, iar dacă aveau nevoie de un nou loc de cazare, se oferea să aranjeze totul. Cunoştea situaţia financiară şi le putea oferi la cerere o sumă limitată de bani în fiecare lună“, adaugă Sarah Helm în aceeaşi lucrare.
Cum îi organiza pe spioni
Se spune că Vera Atkins era capabilă să-şi dea seama în doar câteva secunde dacă persoana care intra la ea în birou era potrivită sau nu pentru misiunile în Franţa. „Când se punea problema evaluării caracterului unui anume agent, şi mai ales al unei femei-agent, prefera să se bazeze pe propria judecată şi de obicei dădea verdictul la câteva secunde după ce persoana intra pentru întâia oară în camera ei din Orchard Court“, preciza Sarah Helm. Recruţii erau apoi verificaţi la sânge de agenţii MI5, după care erau puşi să semneze acordul privind respectarea Legii Secretului de Stat.
După ce Vera dădea undă verde, recruţii erau trimişi în tabere speciale de antrenament. După ce treceau de toată perioada de antrenament, li se dezăluia faptul că aveau să devină agenţi în spatele liniilor inamice şi că şansele lor de supravieţuire aveau să fie, cel mult, de 50 la sută. Întreg procesul de pregătire şi rezultatele recruţilor la testele efectuate era comunicat Verei Atkins. Toţi aceşti oameni se aflau în grija sa. Cu ajutorul lor, Vera va organiza pe teritoriul Franţei, o serie întreagă de circuite de spionaj şi sabotori. Fiecare circuit avea ca celulă de bază, un organizator, un curier şi un radiotelegrafist. Organizatorul recruta oameni noi în teritoriu, se ocupa de menţinerea legăturilor cu Rezistenţa franceză, dar şi cu furnizarea de arme şi muniţie reţelelor de partizani francezi.
Vera Atkins era însă marele păpuşar al întregii operaţiuni. Ea era cea care recrutase principalii agenţii şi cea care îi trimitea în punctele cheie. Vera le fabrica noi identităţi, nume conspirative, dar şi poveşti credibile în cazul în care erau verificaţi de Gestapo. Se ocupa de tot, inclusiv de hainele lor, de meseriile pe care trebuiau să le aibă în Franţa. Era întregul creier al operaţiunii. Îşi conducea personal oamenii la aerodrom înainte de a fi paraşutaţi şi le dădea ultimele instrucţiuni. Îi verifica la sânge înainte de a urca în avioanele care, la lumina lunii, trebuiau să zboare şi să-i paraşuteze în teritoriul inamic. Vera nu scăpa niciun detaliu care ar fi putut compromite operaţiunea. „Era sarcina Verei de a cerceta cu meticulozitate buzunarele, în căutare de mărci de fabricaţie, etichete de spălătorie, de a examina fiecare articol de îmbrăcăminte pentru a descoperi orice semn care ar fi putut să dezvăluie identitatea britanică a agenţilor. Le completa apoi deghizarea cu un pachet de ţigări franţuzeşti, un ziar franţuzesc recent sau uneori fotografii ale unei «rude» vârâte într-un buzunar. Dacă în ultima clipă apărea necesitatea unei modificări a garderobei, Vera era în stare să coasă cu îndemânare uluitoare o etichetă franţuzească ori un nasture în stil franţuzesc“, scria Sarah Helm. De asemenea, Vera Atkins prelucra toate informaţiile venite din Franţa de la agenţi şi avea grijă ca reţelele să-şi dovedească eficienţa.
Oamenii Verei Atkins: 400 de agenţi infiltraţi în Franţa
De numele Verei Atkins se leagă şi răspândirea folosirii femeilor pe post de agent, spioni şi sabotori în teritoriul inamic. Până în anul 1942, prezenţa oficială a acestor femei-agent din cadrul SOE în teritoriul inamic era considerată inacceptabilă. În special, avocaţii detaşaţi la SOE se opuneau acestui demers în condiţiile în care femeile nu puteau beneficia de protecţie legală dacă erau prinse conform Convenţiei de la Geneva sau Convenţiei de la Haga. Pe scurt, nu puteau fi considerate prizonieri de război, fiindcă nu erau combatante din punct de vedere legal. Dacă erau prinse de nemţi erau executate pe loc.
Cu toate acestea, la insistenţele Verei Atkins, colonelul Colin Gubbins reuşeşte, în 1942, să obţină autorizarea trimiterii femeilor-agent în teritoriul inamic. Evident sarcina recrutării şi pregătirii lor pentru misiuni revenea Verei. Românca a reuşit să obţină şi sprijinul lui Buckmaster, iar în 1943, 11 femei-agent erau deja trimise în teritoriul inamic, majoritatea pe post de curier, dar şi de radiotelegrafist. Acestea urmau procedura standard de antrenament şi erau evident însoţite la aerodrom, întotdeauna, de Vera Atkins. Printre cele mai celebre femei-agent trimise de Vera Atkins în Franţa se numărau Yvonne Rudellat, Nora Inayat Khan, Viollete Szabo şi Andree Borrel. Eficienţa acestor femei-agent a fost în multe cazuri formidabilă. De exemplu, Yvonne Rudellat, născută în Franţa, a parcurs, pe post de curier, sute de mile şi totodată şi-a pus viaţa în pericol furnizând informaţii vitale. Mai mult decât atât, a reuşit să arunce în aer liniile de elecricitate de 300.000 de volţi din zona Orleans, devenind în timp o adevărată expertă în demolări.
Vera Atkins FOTO Paul Monaghan/Find a grave
Deşi au fost priviţi iniţial cu reticenţă, oamenii recrutaţi şi coordonaţi de Vera Atkins şi-au arătat pe deplin valoarea. Românca a trimis în Franţa peste 400 de agenţi, dintre care 39 de femei. Aceştia au creat reţele şi circuite de spionaj, sabotaj şi luptă de guerrilă. Împreună cu rezistenţa franceză au reuşit să devină o forţă de temut în spatele liniilor inamice. Unul dintre exemplele cele mai edificatoare este reţeaua condusă de Francis Cammaerts, care acţiona pe malurile Rhonului. În ziua debarcării trupelor aliate din Normandia, Cammaerts a fost capabil să pună pe picioare o armată de partizani de peste 10.000 de oameni. Cu ajutorul lor i-a ţinut ocupaţi pe nemţi în zona Lyon, pe frontiera eleveţiană şi coasta italiană, împiedicându-i să intervină în nord. Totodată, reţelele puse la punct în Franţa de agenţii Verei Atkins au fost responsabili de sute de sabotaje îndreptate împotriva naziştilor. O acţiune vitală a fost sabotarea unei întregi divizii de tancuri germane care se îndrepta către plajele din Normandia în ziua debarcării. Agenţii SOE, cu sprijinul masiv al Rezistenţei Franceze, au reuşit să blocheze Divizia a 2 a Panzer SS, „Das Reich“, permiţând forţelor aeriene britanice să distrugă o bună parte a diviziei germane.
Pentru activitatea ei în controlarea acestor reţele uluitoare de sabotaj, Vera Atkins a primit, în 1987, de la preşedintele francez Francois Mitterrand, Legiunea de Onoare. Anterior obţinuse tot de la francezi distincţia „Croix du guerre“, iar în anii ʼ90 a primit gradul de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic, din partea reginei Elisabetha a II-a. Vera Atkins a ieşit la pensie în 1961 şi a murit în anul 2000, la Hastings.
„Este esenţial să nu ştie că sunt româncă la origine“
Vera Atkins, „creierul“ secţiei F al Special Operations Executive (SOE) era, inclusiv pentru colegii ei, un personaj misterios. Dacă ea ştie totul despre agenţi, aceştia în schimb nu ştiau mai nimic despre ea. Doar că o cheamă Vera Atkins, că îi recrutează, îi pregăteşte şi ţine legătura cu ei. „Nimeni nu ştia de unde aterizase. Habar n-avem din ce mediu provenea. Şi nici n-am întrebat“, mărturisea colega acesteia Elisabeth Norman, citată de Sarah Helm în cartea sa biografică „Secretele Verei Atkins“. Despre Vera se mai ştia că fumează şi că nu învăţase niciodată să şofeze. Venea mereu la serviciu cu un taxi. Mai mult, aşa cum mărturisea şi Buckmaster, Vera Atkins, venea în jur de 10.00 la muncă deoarece nu agreea întâlnirile matinale. Aşa cum o descriu colegii, era o persoană sobră, misterioasă şi îmbrăcată mereu elegant, dar fără să iasă în evidenţă. Era plăcută, dar nu frumoasă. „Era o tipă dură şi nesuferită. Dură într-un fel anume, tăcut. Nu obişnuia să vorbească mult. Dar era sarcastică“, mărturisea Penelope Torr, o altă angajată a SOE.
Despre trecutul său nu vorbea deloc. Toţi erau convinşi că era englezoaică. Doar superiorii ştiau că de fapt „creierul“ SOE, nu avea nici măcar cetăţenie britanică atunci când a fost înrolată în 1941 şi nu se numea de fapt Vera May Atkins. În certificatul de înregistrare al cetăţenilor străini apărea clar numele ei real: Vera Maria Rosenbeg, cetăţean român. Totodată, din documentele oficiale reieşea faptul că Vera ştia să vorbească la perfecţie franceza, germana, engleza şi , bineînţeles, româna. Ştia să călărească, să înoate, să schieze şi să tragă cu arma. Vera aşa cum declara şi ea mai târziu cu ocazia cererilor de naturalizare nu dorea să se ştie că este româncă. „Este esenţial ca mulţi dintre cei cu care mă voi întâlni să nu ştie că sunt româncă la origine“, preciza aceasta la Ministerul de Interne în 1944. Faptul că era româncă ar fi declanşat suspiciuni, credea ea, mai ales că România era de partea Germaniei Naziste în război. Vera a făcut tot posibilul să-şi îngroape trecutul românesc. Totuşi, peste zeci de ani, Sarah Helm o autoare care a decis să abordeze biografia Verei Atkins a plecat pe urmele sale şi a reuşit să creioneze partea necunoscută a vieţii Verei Atkins, femeia care a dus pe cele mai înalte culmi activitatea de spionaj a secţiei F din cadrul SOE.
Fiica unui evrei bogat din Galaţi
Povestea Verei Atkins începe pe 2 iunie 1908, pe strada Domnească numărul 135, din Galaţi. S-a născut cu numele de Vera May Rosenberg şi era fiica lui Max şi al Hildei Rosenberg. Tatăl Verei era un evreu deosebit de bogat din Galaţi cu afaceri extinse în distribuţia de mărfuri, în special cherestea. Era o afacere de familie, fraţii lui Max aveau gatere în Moldova, iar cheresteaua produsă era transportată peste tot în Europa prin intermediul firmei tatălui Verei. Povestea familiei Rosenberg a fost reconstituită atât printr-o călătorie făcută de Sarah Helm în România, prin intervievarea unor rude, dar şi prin intermediul unui jurnal de familie deţinut de Sigried Rosenberg, un membru al familie stabilit în Canada. Tatăl Verei, Max Rosenberg, s-a născut la rândul său într-o familie de evrei bogaţi din Kassel, Germania. Max era cel mai mare dintre cei cinci fii ai lui Simeon Rosenberg, un fermier şi negustor evreu din Kassel. Max nu a continuat însă afacerea familie şi a urmat cursurile de arhitectură din Hamburg. A plecat apoi în Cape Town, Africa de Sud, unde a ajuns protejatul lui Henry Atkins, un adevărat mogul al afacerilor cu diamante.
De altfel şi Henry Atkins era un evreu provenit din zona gheto-urilor înfiinţate de ţari ruşi de unde a fugit din cauza escaladării antisemitismului, stabilindu-se pentru început la Londra şi, mai apoi, în Africa de Sud. Max Rosenberg se va căsători cu fiica lui Henry Atkins, Hilda. Dând faliment în Africa de Sud, Max a plecat către România, stabilindu-se în portul Galaţi. Fraţii săi aveau exploataţii de lemn în Bucovina, iar Max a prosperat cu transportul cherestelei pe Dunăre. De altfel, în Galaţi se afla o puternică comunitate evreiască, cu peste 20.000 de membrii, oraşul fiind deosebit de înfloritor. În 1910, familiile Rosenberg şi Mendl fondau o companie globală cu un succes uriaş. Familia Rosenberg era atât de bogată încât făcea parte din protipendada vremurilor. La recepţiile familiei participau ambasadori şi importanţi oameni politici. Max şi întreaga sa familie se considerau şi doreau să arate tuturor că sunt germani şi nu evrei. La fel şi Hilda, mama Verei, insista asupra originilor sale englezeşti. De asemenea, fraţii Rosenberg credeau că pot conta pe sprijinul contelui Friederich Werner vin der Schulenburg, un diplomat german, aflat în misiune la Bucureşti, care se bucura de un mare prestigiu.
Vera s-a născut într-o familie foarte bogată, a primit educaţie britanică încă de la naştere şi a trăit în lux, în casele părinţilor săi din Galaţi şi Brăila. Max Rosenberg va cumpăra şi moşia de la Crasna, astăzi în Bucovina ucraineană. Aici, Vera îşi va petrece o parte a copilăriei. De la vârsta de 15 ani, tânăra este trimisă la unul dintre cele mai exclusiviste licee din Elveţia, „Le Manoir“ aflat în Lausanne. Apoi, Vera îşi desăvârşeşte educaţia în Franţa la liceul „Montmorency“ din Paris. La 16 ani, Vera revine în România şi îşi tunde părul într-un gestă de frondă adolescentină.
În 1932, tatăl Verei ajunge din nou la faliment şi la scurt timp se îmbolnăveşte şi moare. Înainte de a muri, Max vinde moşia de la Crasna, iar Vera se stabileşte în Valea Uzului, la un membru al familiei. De altfel, va face un soi de navetă între Bucureşti şi locurile pitoreşti din Valea Uzului.
Tânăra independentă şi o familie de spioni
Moartea tatălui şi falimentul acestuia nu au dus însă la o prăbuşire economică a Hildei şi a copiilor. Mama Verei beneficia încă de moştenirea primită de la tatăl său, puternicul Henry Atkins. Drept dovadă, Vera este trimisă în 1931 să studieze la Londra, la Triangle Secretarial College. Mai apoi, întoarsă acasă, tânăra de 23 de ani îşi găseşte de lucru la compania americană de petrol Vaccum Oil, cu sediul în România. Vera rămâne o obişnuită a cercurilor mondene a Bucureştiului. Aici ajunge să-i cunoască pe primii spioni britanici prin intermediul englezului John Coulson, alături de care petrece o bună perioadă de timp. Prin intermediul său ajunge să facă cunoştinţă cu Leslie Humphreys, un angajat al MI6, dar şi pe Monty Chidson, un spion al MI6 la Bucureşti şi un admirator al Verei. Fotogafiile descoperite de Sarah Helm îi arată pe Humphreys, Chidson şi Coulson alături de Vera la o estradă la Târgul Moşilor. Aşa se presupune că Vera a intrat în cercurile spionilor britanici. Mai mult, relaţia de prietenie a Verei cu contele Friederich Werner vin der Schulenburg şi accesul facil în ambasada germană, era un detaliu important care a stârnit interesul spionajului britanic.
Un amănunt interesant descoperit în cererea Verei Atkins pentru obţinerea cetăţeniei britanice este faptul că familia acesteia, atât ramura Rosenberg cât şi Atkins nu era străină de activităţile de spionaj. Din contră, aveau o importantă tradiţie. S-a aflat că tatăl Verei, Max Rosenberg a colaborat cu spionajul britanic, MI6, prin locotenentul-colonel Thomas Kendrick. „Max Rosenberg avea relaţii la nivel înalt în Germania şi Austria, călătorea mult, adesea însoţit de Vera pe post de interpret, fiind prin urmare exact genul de contract de care avea nevoie Kendrick“, preciza Sarah Helm. Din cauza escaladării anti-semitismului în Europa, dar şi apropierii României de Germania nazistă, în 1937, Vera împreună cu mama acesteia au fugit în Londra, de unde a început marea ei aventură în lumea spionajului.
În Europa, pe urmele agenţilor
Vera Atkins a fost unul dintre oamenii cărora le-a păsat cu adevărat de soarta agenţilor trimişi pe teren. Aşa cum li se punea în vedere încă de la început, şansele lor de supravieţuire erau destul de mici. După contraofensiva majoră împotriva naziştilor, prinşi ca în cleşte de anglo-americani şi ruşi, Vera Atkins a plecat pe urmele agenţilor dispăruţi în misiune. Erau peste 100 de persoane. Majoritatea au fost prinşi şi închise în lagăre sau pur şi simplu executate. Misiunea sa a început în Paris, la Avenue Foch, acolo unde se afla sediul Sicherheitsdienst(SD), organismul însărcinat de nazişti cu vânarea spionilor, sabotorilor şi partizanilor. Aici erau aduşi majoritatea agenţilor SOE prinşi în teren. Tot în acest loc erau torturaţi şi interogaţi cu sălbăticie înainte să fie trimişi în lagăre sau închisori.
Vera Atkins (dreapta) în uniformă FOTO ”A life in secrets” Sarah Helm
Şeful SD se numea Josf Kieffer şi reuşise să prindă numeroşi agenţi. Vera Atkins a străbătut toată Europa în căutarea agenţilor reuşind să dea de urma lor la Buchenwald, în Breslau şi prin Olanda. A aflat că o bună parte au fost executaţi de nazişti, inclusiv favorita sa Nora Inyat Khan. Cu toate acestea a reuşit să salveze din închisori şi lagăre, aducându-i acasă pe unii dintre cei mai importanţi agenţi capturaţi. Printre aceştia se numără Brian Stonehouse şi Odette Sansom. „În haosului creat după capitaluarea Germaniei, ea pornise pe urmele agenţilor, ajungând până în lagărele de concentrare şi contribuind la demascarea multor germani care îi capturaseră şi uciseră“, a precizat Sarah Helm în „Secretele Verei Atkins“. A fost o investigaţie aproape pe cont propriu, sfidând orice opoziţie oficială.
De ce a tăcut Vera Atkins?
Activitatea Verei Atkins a fost însă marcată şi de o serie de controverse. Este vorba despre căderea în mâinile naziştilor a uneia dintre cele mai importante reţele de spioni SOE de pe teritoriul Franţei, cea condusă de Francis Suttill. Se numea Prosper şi avea rezultate remarcabile. În toamna lui 1943, Prosper era gata să pună la punct realizarea unei revolte generale în Franţa. Cu câteva luni mai devreme însă, reţeaua avea să se dezintegreze. Bănuit a fost, Henry Dericourt, un pilot din aviaţia franceză folosit de SOE ca transmiţător în reţeaua lui Suttill. Acesta a fost trimis în ianuarie 1943 în Franţa şi însărcinat cu pregătirea locurilor de aterizare pentru armament şi provizii, dar şi pentru noi agenţi. În vara lui 1943, aproape toate transporturile au fost interceptate de nemţi, iar o parte a agenţilor au căzut în mâinile SS-iştilor.
Atât Suttill cât şi întreaga sa echipă printre care şi radiotransmiţătorii Norman Gilbert şi Jack Agazarian au fost prinşi şi torturaţi. Toţi au fost executaţi. Spionii germani au folosit echipamentele de radio-transmisie britanice pentru a obţine informaţii. Deşi nu foloseau coduri duble corecte şi au stârnit suspiciuni în rândul agenţilor britanici, şeful SOE Maurice Buckmaster nu a luat măsuri radicale. Ba mai mult, a continuat să transmită mesaje confidenţiale reţelelor contaminate şi căzute în mâinile germanilor plus transporturi cu arme şi muniţie. Din această cauză au fost deconspiraţi numeroşi agenţi care au sfârşit în mâinile agenţilor. S-a pus mereu întrebarea de ce a tăcut Vera Atkins, în aceste condiţii? Nimeni nu ştie de ce. Se bănuieşte că nu a dorit să-l înfrunte pe Buckmaster sau că ştia lucruri necunoscute de alţii. Secrete care s-au dus cu ea în mormânt.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele materiale:
Se încarcă comentariile...
