Cele mai sângeroase sporturi din istorie. Jocul în care echipa înfrântă era decapitată

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Luptă în apă la vikingi FOTO historycollection.com
Luptă în apă la vikingi FOTO historycollection.com

De-a lungul timpului în istoria omenirii au existat sporturi de-a dreptul mortale. Cu alte cuvinte riscul de accidentări grave sau deces era foarte ridicat iar de fiecare dată participanţii luptau pe viaţă şi moarte. O parte dintre acestea se practică şi astăzi.

Astăzi sportul este un mijloc de relaxare, un mod de unii oameni în activităţi recreative şi cu impact pozitiv asupra sănătăţii. Sporturile de performanţă se ghidează după reguli stricte care pun accent inclusiv pe siguranţa participanţilor, a sportivilor dar şi a suporterilor. 

Nu a fost însă întotdeauana aşa. Au existat sporturi în care la fiecare partidă sau întrecere cineva murea sau în cel mai bun caz suferea contuzii şi răni pentru care avea nevoie de zile întregi pentru refacere. Istoria a fost martora organizării celor mai sângeroase şi brutale competiţii ale umanităţii.

Joaca cu mingea, pe viaţă şi moarte în America Centrală

Unul dintre cele mai sângeroase sporturi din istoria omenirii a fost cel practicat de popoarele din America Centrală înainte de cucerirea acesteia de către spanioli, adică până în secolul al XVI-lea. 

Erau de fapt mai multe tipuri de jocuri cu mingea, cu reguli şi spaţii pentru desfăşurare asemănătoare. Pe lângă latura sportivă aveau şi o componentă ritualică foarte importantă, componentă care făcea ca la fiecare joc, oficial, una dintre echipe să-şi piardă efectiv viaţa. 

Aceste jocuri sunt atestate atât de călugării-cronicari care însoţeau echipajele de coquistadori spanioli, de arta meso-americană care descrie în desene aceste jocuri dar şi de tot felul de descoperiri arheologice.

Cele mai vechi dovezi ale practicării acestor sporturi au fost descoperite de Michael Blacke, John Clark şi Warren Hill în Paso de la Amada, o zonă din Gutemala. Este vorba despre un ”teren de joc” vechi de peste 2400 de ani. Au urmat apoi descoperirile de la El Manati, de pe coastele Golfului Mexic dar şi cele de la El Tajin, Veracruz, Mexic. În total, arheologii au descoperit peste 1.500 de terenuri pentru practicarea jocului cu mingea în America Centrală. Acestea erau de formă dreptunghiulară, închise cu zid, iar de o parte şi de alta aveau un soi de tribune. În multe cazuri, ”porţile” sau zonele în care se marca erau reprezentate de nişte inele amplasate pe lateralele terenului.

Jocurile cu mingea s-au practicat din anul 1600 îHr şi până în 1519, fiind comune tuturor culturilor din zona Americii Centrale dar jucate cu precădere de mayaşi şi azteci. Totodată au fost descoperite numeroase statuete cu jucători ţinând mingea în mâini, ba chiar şi mingi de joc păstrate ritualic. 

Mărturii privind acest joc au lăsat şi spaniolii. Pe scurt, aşa cum se practica în general la mayaşi şi azteci, jocul cu mingea presupunea înfruntarea dintre două echipe, de cel puţin doi jucători. În general erau echipe de câte patru-cinci jucători. Aceştia jucau cu o minge din cauciuc. De altfel, aceste mingi au fascinat pe spanioli, mai ales că europenii nu cunoşteau proprietăţile cauciucului din motive simple, nu aveau arbore de cauciuc.

Jucătorii încercau să marcheze, trecând mingea prin inelele amplasate pe lateralul terenului, folosind în general doar umerii, şoldul, capul sau coatele. În alte cazuri, mingea trebuia trimisă în terenul de ţintă al adversarului, dincolo de linia din spatele suprafeţei de joc. Jocul în sine era practicat în masă, de toate clasele sociale. Partidele oficiale erau jucate doar de sportivi iniţiaţi, de obicei din categoria elitelor. 

Avea o puternică componentă religioasă. Întregul joc reprezenta de fapt deplasarea soarelui pe bolta cerească. Tot în scop ritualic, echipa care pierdea era ucisă. Au fost descoperite reprezentări cu membrii echipei învinse decapitaţi. În general, era sportul unde la fiecare meci oficial cineva trebuie să-şi piardă viaţa. Sporturile cu mingea din America Centrală încă se mai practică, evident fără componenta ritualică. Adică nimeni nu-şi mai pierde viaţa.

Pe viaţă şi pe moarte pentru onoarea cartierului

Un alt sport deosebit de sângeros practicat şi astăzi este Calcio Storico sau Calcio Fiorentino. Este un sport cu tradiţie în Florenţa, una dintre perlele culturale şi urbane ale Italiei. Cel mai probabil îşi are rădăcinile în harpastum, un joc cu mingea deosebit de brutal din timpul Imperiului Roman. Calcio Fiorentino este o combinaţie de rugby şi lupte libere, în care accidentările, sângerările şi loviturile dure sunt parte a jocului. De multe ori, partidele de Calcio Fiorentino se lasă cu încăierări în toată regula. 

Acest sport îşi are originile în Florenţa medievală şi era jucat mai ales de aristocraţi. Inclusiv înalţii prelaţi intrau în lupta de pe teren. Papi precum Clement al VII lea, Leon al XI lea sau Urban al VIII lea au jucat Clacio Fiorentino. Partidele se jucau între echipele celor patru cartiere principale ale Florenţei, fiecare având câte o culoare simbolică.

Cei din Santa Croce purtau culoarea albastră, cei din Santa Maria Novella veneau în roşu, jucătorii din cartierul Santo Spirito se îmbrăcau în alb iar cei din San Giovanni în verde. În anul 1580, Giovanni de Bardi a elaborat şi primul regulament scris. Meciurile se disputau în luna iunie, în Piazza Santa Croce din Florenţa. Fiecare echipă juca câte două meciuri iar finaliştii se înfruntau în ziua de San Giovanni, adică Sfântul Ioan, Sfîntul Patron al Florenţei, pe 24 iunie. 

Suprafaţa de joc era de formă dreptunghiulară, împrejmuită. Pentru a fi atenuate căderile, se turna nisip. Propriu-zis meciul se disputa într-o uriaşă groapă de nisip. Fiecare echipă avea 27 de jucători iar partida dura 50 de minute. Se juca cu o minge rotundă din piele. Propriu-zis atacanţii fiecărei echipe trebuiau să rupă rândurile adversarilor şi să ajungă la capătul terenului advers, într-un fel ca la rugby. 

Jocul este foarte brutal, cu placaje, lovituri şi chiar bătăi în toată regula. Se juca mai mult pentru onoarea cartierului decât pentru foloase materiale. De altfel, învingătorii nu primeau decât recunoştinţa oamenilor din cartier şi o masă îmbelşugată. Tradiţia este păstrată şi astăzi iar oamenii cu diverse meserii păstrează această tradiţie încleştându-se pentru victoria onorifică. 

Jocul de-a înecul

Printre cele mai brutale sporturi au fost practicate de vikingi. Fiecare dintre acestea se putea solda cu moartea sau schilodirea totală a adversarului. Fiecare dintre aceste sporturi sunt menţionate în saga, acele cronici-poveşti ale nordicilor. 

Unul dintre aceste sporturi era ”jocul de-a înecul”. Pe scurt, doi oponenţi intrau în apă şi încercau să se înece unul pe celălalt. Era, propriu-zis, un fel de meci de lupte acvatic. Cei doi se încleştau, iar cel mai puternic de obicei reuşea să-l bage pe calălalt sub apă. Acolo începea partea a doua a meciului. Era câştigător cel care putea să-şi ţină adversarul cât mai mult sub apă.

Uneori se întâmpla ca oponentul să se înece. O competiţie de acest fel este descrisă în Laxdæla saga, acolo unde celebrul rege Olaf Tryggvason este provocat de Kjartan Ólafsson. În aceleaşi mod s-au întrecut şi regii Eysteinn şi Sigurd. 

Pe lângă lupta din apă, vikingii mai practicau un soi de lupte numite ”Glama”. Erau la fel de brutale. Semănau cu luptele greco-romane, condimentate cu elemente de lupte libere în care fiecare îşi dovedea forţa fizică. Victoria era asigurată atunci când unul dintre oponenţi îşi dovedea adversarul şi mai apoi îl izbea cu spatele de o piatră dură, pusă în mijlocul suprafeţei de luptă. De multe ori, cel învins se alegea cu spatele rupt, adică ori murea, ori rămânea schilodit. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Firmele de transport pentru persoane, aproape de faliment. Cum putea fi evitat haosul de pe ruta feroviară către Litoral

Cătălin Drulă anunţă că vrea bani în plus la rectificare pentru întreţinerea drumurilor. Pe ce vor fi cheltuiţi banii

 

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite