Boală şi alienare în familia lui Mihai Eminescu. Soarta întunecată a fraţilor şi a surorilor marelui poet
0
Familia lui Mihai Eminescu a fost în mare parte măcinată de boli şi alienare. Trei dintre copiii căminarului Eminovici, inclusiv marele poet, au suferit de tulburări psihice, iar alţi trei - de boli grave.
Mihai Eminescu provenea dintr-o familie cu 11 copii. Mai precis 8 băieţi şi trei fete. Mai toţi au fost crescuţi la Ipoteşti, moşia unde căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, şi soţia sa Raluca Iuraşcu îşi stabiliseră reşedinţa.
Majoritatea copiilor căminarului fie au suferit de boli, printre care şi tulburări psihice, fie nu au mai ajuns la vârsta maturităţii. Inclusiv poetul Mihai Eminescu, a fost afectat de probleme psihice, mai ales către sfârşitul vieţii. Mai mult decât atât, doi dintre fraţii săi s-au sinucis, în mare parte din cauza tulburărilor psihice.
Fraţii sinucigaşi
Familia Eminovici era compusă din: tatăl Gheorghe Eminovici (1812-1884), mama Raluca (Iuraşcu) Eminovici (1816-1876) şi copiii Şerban Eminovici (1841-1874), Nicolae Eminovici (1843-1884), Iorgu Eminovici (1844-1873), Ruxandra Eminovici (1845-1845), Ilie Eminovici (1846-1863), Maria Eminovici (1848~1856), Mihai Eminescu (1850-1889), Aglaia Eminovici (1852-1900), Harieta Eminovici (1854-1889), Matei Eminovici (1856-1929), Vasile Eminovici (1857-1860).
Cele mai de notorietate cazuri de tulburări psihice în familia căminarului Eminovici, pe lângă cel al poetului Mihai Eminescu, sunt cele ale fraţilor săi Iorgu şi Nicolae. Ambii au murit de tineri, luându-şi zilele.
Nicolae era al doilea copil al căminarului Eminovici. Este descris ca un copil retras şi hipersensibil, mai tot timpul pesimist. Avea o fire depresivă încă din copilărie. „Era blând, bine crescut şi foarte simţitor încât atunci când tată-său îl certa se închidea în odaia lui şi şedea tot timpul abătut”, preciza George Călinescu. Nicolae promitea multe însă din punct de vedere intelectual şi profesional. Termină Dreptul la Timişoara şi se angajează la biroul unui magistrat celebru, cu origini germane.
În 1881, aşa cum spune George Călinescu, Nicolae, fără să se ştie exact ce problemă de sănătate avea, se retrage la Ipoteşti, lângă tatăl său şi renunţă la cariera sa de avocat. Cel mai probabil suferea de tulburări afective. În orice caz, boala se agravează fiindcă tatăl său, Gheorghe Eminovici, îi scrie fiului său mai mic, Mihai Eminescu, să vină să-l interneze. „Fă ce faci şi vino de-l ia, ca să-l duci în vreo casă de sănătate”, scria Gheorghe Eminovici. Eminescu face tot posibilul să-l ajute şi chiar împrumută bani pentru el.
La moartea tatălui, în 1884, Nicolae rămâne însă singur, bolnav şi sărac. Se împuşcă în cap chiar în grădina familiei. Aceeaşi soartă o împărtăşeşte şi fratele mai mic al lui Nicolae, Iorgu. Acesta din urmă era un tânăr frumos şi înalt, deosebit de capabil şi inteligent. Mulţi spun că semăna cu Eminescu în multe privinţe. Nu era însă un om cu spirit artistic, ci mai degrabă cazon. A ales cariera militară. Şi a avut un succes covârşitor. A fost admis la Academia Militară din Berlin. Acolo şi-a impresionat superiorii şi mulţi îl vedeau general până la 40 de ani. De altfel, datorită calităţilor sale, Iorgu este luat sub protecţia mareşalului Moltke, o oportunitate unică pentru un tânăr străin. Înainte de a începe activitatea la Statul Major al mareşalului, Iorgu pleacă în permisie la Ipoteşti. În mod inexplicabil, ajuns acasă, Iorgu, la numai 29 de ani, şi-a tras un glonţ în cap, la fel ca fratele său Nicolae. Se presupune că suferea şi acesta de o tulburare psihică, probabil o depresie netratată, bine ascunsă din cauza rigorilor cazone.
Eminescu şi lupta cu propriii demoni
Cel mai cunoscut caz de tulburare psihică în familia Eminovici este cel al poetului Mihai Eminescu. Un copil şi un adolescent jovial pasionat de teatru, joacă şi evadări în natură, Eminescu va ajunge la maturitate să lupte cu propriii demoni.
Genialul poet a suferit de sindrom bipolar, se arată într-o lucrare bine documentată scrisă de neuropatologul Ovidiu Vuia. Boala s-ar fi declanşat la vârsta de 33 de ani, cu o criză maniacală, atât de puternică încât a fost nevoie să fie internat.
”Chinuit de urmările unor puternice conflicte sufleteşti şi încordări nervoase, umbla cu un revolver la el, simţindu-se ameninţat, dorea să-l împuşte pe rege, fapte poate nu lipsite de-o motivaţie raţională, totuşi depăşind limita reacţiilor normale, tot din punct de vedere afectiv”, descrie prima criză a lui Eminescu, neuropatologul doctor docent Ovidiu Vuia, în lucrarea sa ”Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”.
Mihai Eminescu la 1869 Sursa eminescuipotesti.ro
Poetul avea dureri de cap, insomnii, dar şi un comportament bizar. Ovidiu Vuia spune că boala s-a declanşat pe fondul depresiilor repetate şi a muncii susţinute de la ziarul ”Timpul”.
”Înainte de a face criza, obosit şi depresiv, are fenomene provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la ”Timpul”, deci nu pot fi calificate drept patologice. Aproape de scadenţa psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice”, adaugă Ovidiu Vuia.
Mihai Eminescu la 1878 Sursa eminescuipotesti.ro
Totodată, Eminescu fuma mult, bea cafea, consuma alcool şi pierdea nopţile prin cârciumi, un stil de viaţă care a agravat şi mai mult problemele de natură psihică ale poetului.
În 1883 a fost diagnosticat cu diagnosticul de „manie acută“ la sanatoriul doctorului Şuţu, iar apoi cu „sindrom maniacal-depresiv“ la Institutul Ober-Doebling din Viena, acolo unde a fost trimis de Titu Maiorescu. Medicul Obersteiner, o somitate a vremii, a reuşit să-l diagnosticheze corect şi să-l pună pe picioare.
Mihai Eminescu la 1884 Sursa eminescuipotesti.ro
Ajuns însă în România, Eminescu, confruntat cu aceleaşi probleme, mai ales materiale, recidivează. Este diagnosticat greşit cu sifilis şi este tratat eronat cu mercur. Se presupune că Eminescu a fost victima unui malpraxis, tratamente care i-au adus moartea.
Mihai Eminescu la 1887 Sursa eminescuipotesti.ro
Copii bolnăvicioşi, tăcuţi şi timizi
Pe lângă copiii cu tulburări psihice ai căminarului Eminovici, alţi trei au suferit de boli grave. Este vorba despre fiul cel mare, Şerban, un tânăr capabil care studiase Medicina la Viena. Şerban a murit de tuberculoză la un sanatoriu din Berlin. Avea, la rândul său o depresie avansată, cauzată probabil de lipsurile care-i marcaseră studenţia.
„Ceea ce ştiţi dumneavoastră despre el ştiu şi eu.... şi nici nu cred să-i fi descoperit el vreunui om din lume tot ce gândeşte. Astfel el o duce destul de pasabil; are amici, cunoştinţe cu doctori germani şi societatea lui e foarte căutată. El e şi membru la o societate ştiinţifică medicală. Ce sunt românii care învaţă medicina aicea, pe lângă el? Pot să zic că dispar. Şi cu toate acestea... Eu o spun curat: nu-l înţeleg şi pace”, le scria Mihai Eminescu părinţilor despre fratele său Şerban.
Boli grave au avut şi surorile lui Eminescu, Aglae şi Harieta.
Aglae moare din cauza morbului lui Basedow, iar Harieta a petrecut o viaţă întreagă de invaliditate şi a murit în sărăcie. Biografii spun că în general copiii din familia Eminovici, mai puţin Matei, Ilie şi Mihai, erau trişti, pesimişti şi timizi încă din copilărie, cu o predispoziţie către depresie. De vină ar fi fost şi caracterul prea autoritar al tatălui, dar şi ambiţia de a-i vedea oameni realizaţi fără să-i ajute prea mult din punct de vedere financiar. De exemplu, Şerban şi-a măcinat sănătatea într-o studenţie marcată de o sărăcie lucie.
„Lăsat ca de obicei, de către tată, fără suficiente mijloace băneşti, el a trebuit să ducă, după câţiva ani de flămânzire pe la gazdele din Cernăuţi, o studenţie amarnică, nevoit adesea, la Viena, din lipsă de lumânare să studieze la lumina felinarelor”, scria George Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu”.
La rândul său, Nicolae era poreclit de tatăl său, Gheorghe Eminovici, ”Neculai cel prost” şi a fost lăsat fără niciun fel de moştenire la moartea tatălui în 1884. Disperarea şi sărăcia l-ar fi împins către suicid pe Nicolae.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
Se încarcă comentariile...
