Cum era copilăria în comunism. De la „Şoimii Patriei“ la jocurile de pe maidan şi contrabanda cu Piff şi Rahan

Cum era copilăria în comunism. De la „Şoimii Patriei“ la jocurile de pe maidan şi contrabanda cu Piff şi Rahan

Uniforma şcolară era obligatorie în perioada comunistă

Copilăria în comunism era cu mult diferită faţă de cea de acum. Mulţi susţin astăzi că erau mai fericiţi atunci decât copiii din prezent, dar acest lucru este valabil doar prin raport la aşteptările şi provocările din aceste perioade de timp. Cert este că, în lipsa tehnologiei şi a programelor TV, copiii de dinainte de 1989 erau obligaţi să petreacă mai mult timp împreună, afară, la joacă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Copilăria în comunism nu a fost deloc uşoară. Iar cel mai bine cunosc acest lucru foştii pionieri ai patriei, care acum îşi dau seama că pe vremea aceea ideologia era mai importantă decât copilăria. ”Omul Nou” al comunismului, unul dintre cele mai îndrăzneţe proiecte ale acestei ideologii în România, era construit şi clădit încă de pe băncile grădiniţei.

Chiar dacă erau încurajaţi şi li se spunea mereu ce viitor frumos aveau în faţă, copii comunismului erau încă din primii ani de viaţă incluşi într-un plan ce includea spălarea pe creier în favoarea partidului. 
  
În anul 1976 în România a apărut organizaţia Şoimii Patriei, care înregimenta copii încă de la fragedă vârstă de doar 4 ani. Ciudat este că niciunde în lume, nici măcar în ţările din blocul comunist, nu a existat o astfel de organizaţie. Ca totul să fie perfect pentru partid, micile detalii şi accesorii precum cravată roşie sau insignele au fost înserate tot cu intenţia de a manipulă creierele care erau în plină formare pentru a-i putea modela în scopuri propagandiste. Cert este că nimic nu a fost lăsat la întâmplare, iar proiectul ”Omul Nou” al comunismului a schimbat nu doar viaţa oamenilor în toată firea, ci şi copilăria celor mici. Propaganda pentru copii funcţiona chiar mai eficient decât industria publicităţii de astăzi. 

 
După grădiniţă, până la 14 ani, elevii intrau în altă organizaţie, ”Pionerii”. Intrarea în rândurile pionierilor se făcea în clasa a II-a. Cei mici erau primiţi în rândurile organizaţiei de colegii lor mai mari, din clasa a IV-a, iar intrarea se făcea sub jurământ: "Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizaţiei Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învaţ bine, să fiu harnic si disciplinat, să cinstesc cravata rosie cu tricolor". Pionerii aveau şi eu uniformă: nelipsita cravată roşie cu inel, cămaşă albă, fustă sau pantaloni negri.
 
Odată cu intrarea la liceu, copiii deveniţi adolescenţi intrau în Uniunea Tineretului Comunist. Nu orice elev de liceu ajungea însă în UTC. Puteau deveni membrii elevi din clasa a VIII-a, cu merite deosebite la învăţătură, iar în clasa a IX-a şi a X-a puteau fi primiţi şi cei mai slabi la învăţătură. Odată admis în UTC, un elev trebuia să accepte regulile şi îndatoririle ce i se cuveneanu. Cei care nu se comportau conform cerinţei de partid riscau excluderea. Pentru un licean din vremea lui Ceauşescu, excluderea din UTC însemna excluderea de la viaţa socială, marginalizarea şi monitorizarea intensă de către informatori.
 
 
Pentru că nu aveau acces la tehnologie şi nici la programe TV, copii din perioada respectivă petreceau mult mai mult timp împreună. De aceea, adulţii de azi susţin că au avut o copilărie mult mai fericită. Era, însă, o fericire falsă, ”sărăcită” de marile probleme cu care se confrunta populaţia: lipsa produselor alimentare, lipsa energiei electrice, frigul, lipsa benzinei etc. Tot ce se cumpăra era doar pe cartelă, iar copiii stăteau de multe ori în locul părinţilor la cozile de la magazine.

Copiii jucau pe atunci jocuri cum ar fi ”Raţele şi vânătorii”, Elastic, ”Ţara, ţara vrem ostaşi!”, Castelul, Ţările sau Şotron. Revistele destinate copiilor erau Cutezătorii, cunoscuta revistă comunistă, dar  circulau pe piaţă şi titluri străine cum ar fi Piff şi Rahan, care au devenit marfă de contrabandă. ”Pif Gadget”, cum se numea de fapt, a apărut începând din anul 1969. Succesul revistei s-a datorat unei idei de marketing de pionierat pentru acea vreme: fiecare număr era însoţit de un gadget, un cadou pentru copii. De la cărţi de joc cu eroi de benzi desenate, sucuri, personaje de pluş, până la jucării care trebuiau construite colecţionând mai multe numere: microscop, catapultă romană, aparat foto, etc.

 
Iniţial, în ţară intrau puţin peste 9.000 de exemplare din Pif pe baza unei înţelegeri cu comuniştii francezi. Acestea erau distribuite/vândute cel mai adesea pe culoarele de partid, pe bază de relaţii şi abonamente, în mod similar cu Pepsi sau ciocolata chinezească. De multe ori, gadgeturile nu ajungeau la cititori ci erau luate şi revândute pe piaţa neagră de băieţii deştepţi ai vremii. Banii rezultaţi în urma vânzării revistelor şi gadgeturilor nu erau returnaţi francezilor, astfel încât, într-o zi, aceştia s-au supărat şi au cerut compensaţii. Aşa s-a ajuns ca o tipografie de stat din România să tipărească gratuit revistele Rahan. Calitatea celor tipărite la noi, nu aveau însă calitatea pe care o doreau francezii: coperta se îndoia la cele patru colţuri.
 
Celalată revistă, Rahan, prezenta întâmplări alea unui om preistoric blond, care era mult mai inteligent decât cei cu care intra în contact. Era capabil să folosească legile fizicii şi descoperiri proprii bazate pe experienţă, opuse practicilor vrăjitorilor. Tudor Roşu este istoric la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, dar şi un pasionat al benzilor desenate occidentale, care circulau prin România comunistă. Are o colecţie de peste 70 de reviste franţuzeşti şi germane, o comoară pentru orice copil al anilor 80.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările