Picioarele au început să-mi amorţească foarte repede, însă. Oricât de mult le-aş fi întins, le simţeam de parcă ar fi urmat să se transforme în piatră şi, odată cu metamorfozarea trunchiului inferior, aş fi rămas doar jumătate de om. Pe de altă parte, mă gândeam că, odată devenite piatră, mi-ar fi fost mult mai uşor să le desprind de corp. Îmi imaginam cum mi-aş fi lovit picioarele pietrificate c-un baros şi puteam vedea praful separării ridicându-se în jurul meu. La final, mă vedeam secţionată de picioarele din piatră, pe care le strângeam la piept într-o ultimă îmbrăţişare înainte să le arunc pe geam: „Fugiţi, fiţi libere! Duceţi-vă unde nu m-aţi dus pe mine”, le uram înainte de a le lăsa să cadă de la etajul doi, în faţa vecinilor care împărţeau o sticlă cu vin. Însă ideea separării într-un mod atât de artificial, prin lovituri repetate făcute cu barosul, nu mi-a surâs, aşa că a trebuit să mă ridic din pat.

La mijloc, n-am vrut să mai mănânc. „Ce rost are? Tot ce fac e să mănânc şi să produc gunoi. Să înghit pe-o gură şi să scot pe-o gaură.” Devenisem principalul duşman al mâncării pe care tot eu o cărasem de la magazin, aşă c-am început să chinui mâncarea. Am reuşit, într-un timp foarte scurt, să-i descopăr punctele sensibile şi loveam doar acolo. Deschideam frigiderul şi petreceam minute bune atingând fiecare produs cu buricele degetelor dezinfectate, doar ca să închid la loc uşa şi să aduc întuneric în frigul păstrător de prospeţime. Amăgeam mâncarea c-o las să pornească pe drumul desăvârşirii, cu destinaţia finală groapa plină cu suc gastric din stomac. O aranjam frumos pe farfurie, o stropeam şi-o presăram cu tot ce aveam prin cămară, iar ea înflorea în faţa mea, gată să fie consumată. Atunci ieşea monstrul din mine şi lăsa mâncarea neatinsă. În scurt timp, se înnegrea şi ajungea în stomacul gândacilor pe care-i decapitam câteva ore mai târziu.

Când gândurile neplăcute au început să-mi mişune în cap asemenea viermilor pe un cadavru intrat în putrefacţie, mi-am schimbat comportamentul faţă de mâncare. Fie că era crudă sau nu, stropită sau goală, o luam şi-o îndesam în gură. N-o lăsam să-mi arate că e frumoasă şi n-apuca nici să-şi deschidă partea gustoasă, pentru că întunericul stomacului îi tăia orice şansă.

Odată cu durerile de stomac cauzate de modul animal al consumului de mâncare a venit şi frica. O frică ce-mi paraliza interiorul şi mă făcea să mă umflu precum o broască expusă radiaţiilor nucleare. Ştii cum moare o astfel de broască? Când i s-a scurs timpul, începe să se umfle. Capul şi picioruşele, cândva verzi, devin gri şi încep să duhnească a ouă stricate. În scurt timp, carapacea tare, imobilă, nu mai poate ţine sub control corpul crescând al broaştei şi pocneşte. Da, broasca explodează! Bucăţi tăioase din carapace se înfig în pereţi, iar din ele se scurg intestinele broaştei. Cum n-am vrut să mă împrăştii pe pereţii garsonierei de închiriat, am alungat frica. Am exilat-o fără niciun bagaj.

În locul fricii a apărut imediat ruşinea. Îmi era ruşine că treceam prin toate stările astea. Îmi era ruşine de mine pentru că avusesem zile în care zăceam în pat şi visam la mânuirea unui baros, îmi era ruşine de porţile de mâncare lăsate la voia gândacilor sau de munţii de mâncare prăbuşiţi într-o avalanşă la poalele stomacului meu. Îmi era ruşine că-mi era ruşine şi când pui minus lângă minus, cele două se anulează şi minus dispare. Mă anulam pe mine şi vedeam cum încep să-mi pierd conturul. Deveneam, uşor-uşor, o imagine pixelizată a persoanei care fusesem cândva. Mă holbam în oglindă, dar nu mă desluşeam pe mine în ceaţa de elemente vag umane. Până să-mi revin, pierdusem pietrele din urechea dreaptă. Pietrele care se ocupă cu echilibrul. De-atunci am rămas într-o ureche şi cam dezechilibrată.

Când eram mică, obişnuiam să aduc la viaţă personaje din plastilină. Cum mâinile mele erau obişnuite cu modelatul, am început să mă recompun. Mi-am îngroşat conturul, ca nu cumva să ies din el şi să mă pierd, şi am reuşit să înlătur efectele fricii.

Am rămas cu mine. Eliberată de teama picioarele din piatră care nu mă duc nicăieri, de dezgustul faţă de mâncare şi de pornirea animalică de a devora tot. Am rămas cu mine cea care şi-a trimis frica în exil fără nicio bucăţică de mâncare şi cea care, din ruşine, şi-a creat un nou contur. Am rămas cu mine şi mă descurc cu ce am.