Decor franţuzesc, scaune sculptate şi tapiţerie de mătase, oglinzi de cristal, cursuri de dans, scenografie, crini imperiali şi orhidee sălbatice, feţe de masă lungi până-n pământ, un înger-statuetă simbolică, în centrul mesei rotunde pentru şampanie, creat special de un prieten, rochie din cea mai fină dantelă, ca o plasă de păianjen, alb unt cu inserţii aurii, comandată cu luni înainte şi un voal ca o aură angelică, pantofi de designer aceeaşi nuanţă, un mire în costum perfect asortat, ring de dans făcut special din lemn lăcuit, să alunece suav paşii în ritm de vals, căci mocheta groasă ar fi frânat mişcarea catifelată, sute de mărturii din porţelan cu monogramă, făcute manual de un artist plastic, ca suport pentru mici lumânări care, aprinse, aveau să inunde cu lumină sala de bal în aşteptarea nuntaşilor, porumbei albi pentru ieşirea din biserică, o trupă de cântăreţi renumiţi în zonă şi părintele Pascu, duhovnicul meu din copilărie, fără binecuvântarea căruia nu îmi imaginam unirea.

Şi, mai ales, toată imaginaţia şi tot sufletul mirilor dedicate, timp de un an, plănuirii momentului îndelung visat - nunta. Totul părea pregătit, era perfect. O poveste.

Cu o lună înainte de nuntă, vocea seacă a unei doamne uscate de la casa de modă m-a anunţat nonşalant că, din păcate, se produsese o eroare de comandă şi materialul pentru rochie nu mai există. Şi, de altfel, nici voalul diafan. Trebuiau alese altele. Culmea, telefonul ne-a găsit în magazinul de costume. Nici veşmântul mirelui nu se mai putea face. Orice alt costum, da, acela, nu. Nu mai era material. Déja vu! Faptul că de cinci luni, săptămânal, când voiam să-l comandăm ni se spunea că e prea devreme, dar că nu va fi nicio problemă, nu făcea să apară în chip magic materialul din pălăria vânzătoarei. Pantofii Cenuşăresei desigur nu se mai potriveau cu noile ţinute. Cu o săptămână înainte de nuntă, într-un accident domestic stupid, m-am tăiat serios la degetul mijlociu de la mâna dreaptă şi m-am ales cu trei copci. Iar preotul, scumpul meu părinte, a fost pe neaşteptate indisponibilizat. Cu o zi înainte, la sala de nunţi, scaunele sculptate au fost asortate cu scaune de Broasca verde, căci nu erau destule pentru nuntaşi, ringul din lemn era de fapt din rumeguş presat, practic un coteţ în decor rococo, mărturiile luminate nu mai aveau loc pe masă, căci aveau să troneze aperitivele, despre care discutasem de zeci de ori că nu au ce căuta acolo în deschidere.

În ziua nunţii, organizatorii au făcut pană în drum spre local, lumânările pentru mărturii s-au consumat neplanificat în decor, o cutie - care era cheia unei coregrafii exersate de luni de zile - nu încăpea pe uşa gigantică a restaurantului, o invitată remarca tăios şi vocal că nu auzise de treizeci de ani încoace o trupă care să cânte mai fals, am aflat că păsările noaptea dorm (chiar şi vara), iar porumbeii nu zboară numai pentru că e nuntă şi directoarea hotelului, la curent cu întreaga desfăşurare a evenimentului, făcându-şi necontenit cruci, îmi transmitea printre descântece, cu voce tremurândă: „S-au rupt braţele îngerului! Aduceţi apa sfinţită!“

Finalmente, toate neconcordanţele au rămas în spatele scenei şi pentru spectatori totul a fost impecabil. O nuntă ca-n basme. Doar că mirii nu au făcut decât să pună totul în ordine, să se îngrijească obsesiv ca totul să fie perfect pentru invitaţi, iar la jumătatea nunţii mireasa, ascunsă de ochii nuntaşilor în braţele proaspătului soţ, după nesfârşite zâmbete formale, plângea înăbuşit, cedând sub presiunea miilor de detalii care o sufocaseră, căpătând dimensiuni apocaliptice, de tragedie greacă.

Toate poveştile pe care le auzim încă din copilărie, fastul ultramediatizat al nunţilor regale, prezindenţiale sau doar mondene, filmele siropoase, literatura dulceagă şi revistele de profil, comersanţii de flori, rochii şi aranjamente - o veritabilă industrie a mariajului - creează o atmosferă, un mit al nunţii perfecte în care accentul cade pe elemente exterioare de fapt neînsemnate, prea pământeşti pentru un astfel de moment. Mirii intră într-un vârtej în care emoţia devine imperceptibilă, esenţa se pierde în amănunte insignifiante. Jurămintele, promisiunea iubirii veşnice şi unirea în faţa lui Dumnezeu sunt obturate de elemente secundare. Dacă m-aş căsători astăzi, aş evita orice potenţial factor perturbator. Aş vrea lângă mine doar oamenii care nu ar concepe să nu fie acolo, care ar vibra la unison, încărcaţi de aceeaşi emoţie. Într-un cadru în care să fiu în largul meu şi m-aş pregăti mai degrabă să am toţi porii deschişi să simt. Până la urmă, decorul e irelevant când eşti în al nouălea cer.

---------------------------------------------------------------------

 „Nu vă speriaţi, doamnă. E groaznic.” (E. Ionescu)