INTERVIU Corina Chiriac, cântăreaţă: „Am devenit cântăreaţă în urma unui pariu“

Prima doamnă a muzicii uşoare româneşti, Corina Chiriac (62 de ani), descrie cele mai frumoase momente dintr-o viaţă dedicată succesului şi marilor scene.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pe Corina Chiriac am întâlnit-o în cea mai însorită zi de primăvară - avem curajul să spunem aşa, deşi primăvara abia a început. Ne-am aşezat la o terasă cu plopi, pe o stradă oarecare din Bucureşti, orişicât, la parter. Soarele le cobora domnişoarelor bluzele uşor decoltate, dar am dat dovadă de maturitate şi am rămas încremeniţi în scaunul acela, faţă în faţă cu marea doamnă a muzicii uşoare româneşti. Am început cu o poveste şi, ca în orice cântec ce are, la final, o acută sau un „tan-go!", am încheiat cu o concluzie pedagogică. Ne-a dat de gândit Corina Chiriac, căci, văzându-ne aşa, copleşiţi de stângăciile vârstei, ne-a oferit un interviu educativ, o discuţie ca între un adolescent gata de primii paşi adevăraţi şi o mamă blândă. Sau o soră, căci Corina a oprit timpul undeva, în 1972.

Am vorbit, aşadar, despre clipele acelea minunate, pe care le-a păstrat în suflet, pentru a le iubi şi pentru a le visa - despre copilăria sa mai strălucitoare decât oricare din scenele pe care a urcat vreodată şi despre momentele când, de pe ecranele alb-negru ale televizoarelor, era cea mai aproape de români. Aşa cum este, văzută de aici, o stea aproape de lună. În această săptămână, pentru noi, toţi, Corina Chiriac - o clipă de sinceritate, în loc de bun rămas, un gest sublim, care, poate, ne va reaminti de anii noştri buni. Vă mulţumim, vă mulţumim foarte mult.

Corina Chiriac: Dragă Laurenţiu, aş vrea să înţeleg ce anume din copilăria mea ar interesa pe un tânăr din generaţia ta.

„Weekend Adevărul": Vreau să vorbim despre Corina Chiriac, aşa cum era ea înainte ca publicul s-o cunoască. Despre copilărie, adolescenţă, despre tot.

Uite, eu am să te invit la o excursie prin propriile amintiri, atât cât mi le amintesc. Desigur, nu pot vorbi în numele generaţiei mele. Încerc să-mi găsesc - că de aici ar trebui să începem -, în memoria mea, primele amintiri din copilărie.

V-aţi născut în Bucureşti. Aţi locuit în centru sau la periferie, în mahala?

Deşi m-am născut în centrul Bucureşiului, la începutul anilor '50, când regretatul meu tată era dirijor al Orchestrei Populare a Radiodifuziunii Române, primiserăm repartiţie de a locui la comun, într-o casă naţionalizată, în zona Barierei Vergului. Astăzi e Cartierul Muncii. Acolo era o zonă de case la curte, mici, cu un sfert de etaj, din paiantă. Casa era încă locuită de fosta proprietăreasă şi de fiica ei. Locuiau în două cămăruţe destul de mici la un etaj amărât. Am primit această repartiţie la începutul anilor '50, într-un Bucureşti cu o situaţie sociopolitică extrem de tristă şi de amestecată. Sistemul comunist încerca să dezrădăcineze din mintea adulţilor ideea de proprietate, de viaţă particulară.



Aveaţi origine nesănătoasă?

Dimpotrivă, aveam origine aproape sănătoasă, dar toată lumea trebuia să se supună acestei reorganizări a locuinţelor, nu doar familiile cu origine nesănătoasă. Bunicii mei n-au fost bogaţi, dar nici săraci. Bunicul era funcţionar la oraş, lucra la o tipografie, deşi meseria lui de bază fusese de caligraf. Atunci când el era tânăr, la sfârşitul lui 1800, documentele oficiale trebuiau să fie scrise de mână de către caligrafi, care aveau o scriere superbă, absolut superbă. Ulterior, tata-mare făcuse o şcoală de tipografie în Germania-Elveţia, pe vremea când Europa nu era nici măcar în pragul Primului Război.

Care-i cea mai vie amintire din copilărie?

Una din primele amintiri este o masă înaltă, cu un fel de suport de lemn de dimensiunea unei farfurii pătrate, cum se purta în anii '50 -'60, pentru anumite flori. Îmi aduc aminte o asemenea mobiluţă pentru că acolo stătea, relativ în echilibru, un telefon de ebonită, negru, foarte greu, cu roată, cu un fir foarte gros îmbrăcat în stofă şi cu un receptor extrem de greu. Eu eram foarte ataşată de acest aparat, care suna foarte des în casă pentru părinţii noştri. Într-o zi, când telefonul a sunat, mama era la bucătărie, iar eu am răspuns. M-am repezit să răspund! L-am auzit pe tatăl meu, care suna din Bulgaria, unde era cu orchestra la un concert. Mi-a zis: „Tăticule, nu închide telefonul, cheam-o pe mămica, vreau să vorbesc cu ea!". Mămica era la bucătărie iar eu, încercând, cu stângăcia unui copil de 3 ani şi jumătate, să pun receptorul pe această măsuţă mai înaltă ca mine, mi-a scăpat pe jos şi s-a spart. În loc s-o chem pe mama să-i arăt dezastrul, am închis telefonul, am căutat o sârmă, l-am legat şi l-am pus la loc, prefăcându-mă că nu eu am umblat la telefon. Tata a sunat din nou, a vorbit mama cu el, după care a venit afară uluită să mă întrebe unde am găsit sârma şi cum am putut să repar receptorul, nu m-a certat. Asta e una din primele mele amintiri din copilărie.



Cum v-aţi acomodat să împărţiţi spaţiul cu încă o familie?

Păi ce însemna o casă în comun? Baia, bucătăria şi accesul la pivniţă erau comune cu proprietăreasa. La baie se făcea foc cu lemne - eu îmi aduc aminte că mă bucuram atunci când făceam baie la lighean, în casă, pe o muşama, pentru că în baie era foarte frig, iar lemnele care se puneau pentru a încălzi apa nu reuşeau să încălzească şi camera. Era un calvar să locuieşti la comun, chiar dacă oamenii erau civilizaţi. La ora aceea, aceste amintiri nu mă preocupau, pentru că eu mă împrietenisem cu fiica proprietăreei şi ne jucam în curte cu unicul căţel.

Exista o ostilitate între cele două familii?

Ostilitatea între chiriaşul obligatoriu şi proprietar n-avea cum să nu existe, pentru simplul motiv că proprietarul nu voia să aibă, băgat cu forţa, în spaţiul lui, un chiriaş cu familie şi cu obiceiuri care nu-l interesau. Iar intrusul n-avea nevoie ca fostul proprietar să-l supravegheze 24 de ore. Ostilitatea exista cu adevărat, dar rămânea la latitudinea calităţii oamenilor care trăiau împreună să fie aplanată, îndulcită de un comportament civilizat. Din fericire, doamna noastră fusese educată la un pension, fusese în străinătate.

"Astăzi, nu se mai poartă eleganţa şi pudoarea de altădată, iar dacă cineva simte nevoia să se folosească de minciuni sociale care ne fac viaţa mai suportabilă, face asta destul de puţin elegant. ''

„Am fost convinsă că voi fi actriţă"

Între copiii din mahala se făcea diferenţierea după statutul social? 

Noi, copiii de pe stradă ne jucam de-a valma! Aici trebuie să aduc o laudă părinţilor mei, care n-au avut niciun fel de discriminare rasială sau socială faţă de nimeni din jurul lor. Pentru ei, oamenii erau buni sau răi. Sigur, educaţia îndulceşte, şlefuieşte, ajută, inoculează, încarcă o persoană bine intenţionată cu valori morale bune. Este un privilegiu să ai o educaţie bazată pe nişte principii frumoase, deschise. Mi-aduc aminte cu încântare că, în orchestrele populare, au existat şi ţigani - eu îi numesc ţigani cu respect; aş putea să le spun romi, dar tot aia e. Ţiganii sunt foarte muzicali, au un talent nativ. E un adevăr atât de categoric, încât nu se poate comenta. Tata lucra cu foarte mulţi, în calitate de dirijor, de pianist şi de violonist. Şi era prieten cu toţi! Fusese coleg la Conservatorul Regal de Muzică cu maestrul Ion Voicu. Astăzi, Mădălin se laudă că taică-său a fost ţigan. Dar ce artist a fost, ce uriaş artist! Ar fi fost imposibil pentru părinţii mei să-mi spună „nu te mai juca alături de Ionică sau de Mărioara pentru că...".

Adolescenta Corina Chiriac, alături de mama şi tatăl său

Care erau jocurile?

Jucam leapşa, de-a baba oarba - clasica baba oarba! Pentru că strada era doar cu case, sigur că ne mai piteam şi prin casă. Până când, la un moment dat, a trebuit să facem o şedinţă a copiilor, şedinţă mare, să stabilim că nu mai intrăm în case. Nu din alt motiv, dar poate unul dintre noi primea o scatoalcă şi nu mai era lăsat să iasă la joacă. Pentru că ceilalţi dădeau buluc în casă, dărâmau, spărgeau şi începeau să cotrobăie, să vadă unde s-a ascuns împricinatul. Cel care era găsit înainte primea nişte pedepse foarte amuzuante. Trebuia să facă pe cocoşul, să umble în patru labe - asta era cel mai jenant pentru că îţi umpleai genunchii de praf, iar ceilalţi râdeau. În curţile alea creşteau foarte mulţi salcâmi, erau corcoduşi şi duzi. Cu duzii era mai greu, pentru că erau înalţi, dar copii încercau să urce doi-trei, unul peste altul, şi să ajungă la dude. Ne mai urcam în salcâmi, să mâncăm florile de salcâm! Erau delicioase, iar noi trebuia să facem concurenţă cu albinele, care veneau la aceleaşi flori. Ne urcam pe garduri, ţipam cât ne ţineau puterile, nici nu mai ştiu de ce strigam aşa. Mamele, când începeam noi să ţipăm, ieşeau cu făcăleţul sau cu vătraiul la noi şi ne alergau.

A fost alegerea dumneavoastră să mergeţi la Şcoala de Muzică?

Sigur că nu! Dar noi aveam un pian în camera unde dormeam eu. Ar fi mai bine, poate, să spun că eu dormeam în camera unde era pianul. Mă aşezam câteodată la pian şi, cu două mânuţe mici, încercam să armonizez după ureche cântecele auzite la radio. Neputând să cânt la pian, pentru că aveam mâinile mici, mi s-a pus în braţe vioara. Am mers firesc. Timp de 10 ani am cântat la vioară.

Cum v-aţi hotărât să daţi admitere la Teatru?

Am început să merg la teatru cu părinţii când eram elevă şi am fost fascinată de personalitatea doamnei Carmen Stănescu, pe care o ador şi astăzi. Am început să-mi închipui ce minunat ar fi să mă fac artistă, lucru pe care şi-l doresc foarte mulţi tineri. Aproape în ultima clipă i-am anunţat pe ai mei că vreau să dau la Teatru, am dat examen şi am intrat. Am fost convinsă că voi fi actriţă, n-am avut niciun dubiu.

O fotografie numită pe nedrept „de arhivă“, căci picioarele Corinei Chiriac sunt şi astăzi un simbol

Cum vă petreceaţi timpul liber?

Mai târziu, când eram adolescenţi, încercam să ne grupăm după preocupări şi după felul în care ne distram. Ne întâlneam sâmbătă seara să dansăm, să ne lăudăm cu ce discuri am primit şi cu ce cărţi am mai citit. Se dansa pe plăci, la pick-up-uri!

Ce dansaţi?

În special rock-n-roll! Elvis Presley, The Platters, The Beatles. Se purta şi multă muzică franţuzească!

La discotecă?

Nu, întâlnirile acestea erau acasă la părinţii unuia dintre noi care, în mod invariabil, cereau azil politic pe la alţi prieteni, să ne lase nouă casa. Noi, fetele, făceam sendvişuri, se cumpărau câteva sticle de vin, care de obicei era o mizerie, şi lichioruri pentru fete. Era lichior de ouă, care astăzi mi se pare îngrozitor, sau lichior de ciocolată. Făceam sendvişuri cu pate sau cu pastă de peşte frecată de unt. Mai venea câte o fată care spunea că vrea să orneze cu gogoşari. Vorbeam despre cărţi, discutam, era frumos. Ai să spui că era o întâlnire elitistă. Probabil. Dar mai şi dansam, spuneam bancuri picante, care oricum erau mult mai dulci decât cele din ziua de astăzi. Exista o perdea care dădea mult mai multă savoare presupusului mesaj erotic. Cu cât erai mai savant sau mai şmecher în a-ţi ascunde cuvântul acela, cu atât erai mai apreciat în cercul în care te învârteai.

Exista o anumită pudoare..

Da! E un cuvânt pe care eu l-am auzit foarte rar în ultimii 20 de ani. Aşa eram toţi. Şi să nu mai vorbim de fete, care erau de-a dreptul prefăcute în eleganţa lor. Mieunau tandru într-un colţ, frumos îmbrăcate şi politicoase. Această pudoare era obligatorie şi crea o atmoferă elegantă. Astăzi îmi dau seama că acel tânăr care reuşea să îşi însuşească parte din pudoare şi s-o facă naturală era cel mai câştigat. Dar erai bine primit şi dacă o purtai ca pe o haină.

"Exista o perdea care dădea mult mai multă savoare presupusului mesaj erotic. Cu cât erai mai savant sau mai şmecher în a-ţi ascunde cuvântul acela, cu atât erai mai apreciat în cercul în care te învârteai.''

Prima rochie mai scurtă decât pământul

„Weekend Adevărul": Cum v-aţi hotărât să participaţi la „Steaua fără nume"?

Corina Chiriac: Dintre colegii mei, unii cântau la chitară când ne întâlneam. Câteva dintre fete cântam la pian. La facultate, exista clasa de vorbire scenică unde, după ore, fiind singura sală cu pian din toată facultatea, ne adunam şi cântam. Câteodată, mai rămâneam eu singură şi cântam. Apoi, în casele unde ne întâlneam sâmbătă seara, se mai întâmpla câte-o pianină. După ce oboseam de schimbat discurile sau după discuţii, unul mai punea mâna pe o chitară, altul se mai aşeza la pian. La un moment dat, nişte colegi mi-au spus „De ce nu te duci tu la «Steaua fără nume», să cânţi?". „Ai înnebunit? Păi eu sunt cântăreaţă? Eu cânt de plăcere." „Punem pariu că n-ai curaj?" „Punem pariu că am!" Am pus pariu şi m-am dus să mă prezint la „Steaua fără nume". Practic, în urma unui pariu, am devenit cântăreaţă.

Ce cântaţi de obicei?

Şansonete franţuzeşti, în special. Cântam la Casa de Cultură „Grigore Preoteasa", aveam un recital seara de şansonete, dar niciodată nu m-am gândit să mă apuc de muzică.

Aţi colaborat o bună perioadă cu TVR. Aţi simţit vreo presiune politică?

Toţi am fost presaţi de această cenzură.

S-au tăiat imagini?

În special, în puţinele filme în care am jucat s-au tăiat foarte multe scene din raţiuni politice. Într-un film, primisem rolul unei prostituate care-i ajuta pe comuniştii aflaţi în ilegalitate să împartă manifeste. Având în vedere profesia ei, se oferea chiar să întreţină un poliţist pentru ca, ocupat fiind, să nu vadă că prietenii ei împărţeau manifeste. Cineva din comisia de „ochi ager" a spus că nu prostituatele au făcut insurecţia armată de la 23 august. Şi atunci, scenele au fost tăiate, fără să fi fost însă foarte picante, pentru că nu existau goliciuni. Doar se sugera faptul că prostituata se culca cu poliţistul. Cenzura se referea mai degrabă la textele noastre de muzică uşoară, care aveau subiecte bine delimitate şi se terminau invariabil cu happy-end.

Corinei Chiriac nu i „s-a rupt o coardă la vioară“

Aţi rămas, totuşi, în TVR...

Am rămas în TVR pentru că am iubit televiziunea mereu. În plus, uitându-mă la filmările de altădată, le găsesc de o calitate mai bună decât multe din cele de astăzi. Pentru că se muncea foarte mult. Numai pentru a se corecta lumina din platou, un artist putea sta şi două-trei ore în picioare. Munca la Televiziune avea o valoare artistică reală, iar Vornicu, inutil şi pe nedrept blamat după Revoluţie, avea rolul de a încerca să scoată din imposibilităţi absurdul şi să lase ceea ce făcea parte din artistic. Spre exemplu, eu am fost prima interpretă care a apărut la o emisiune de seară într-o rochie mai scurtă decât pământul. Era ceea ce se numeşte o rochie midi, până la jumătatea piciorului!

Moment în care România a văzut pentru prima dată picioarele Corinei Chiriac...

E adevărat, pentru o rochie ca asta trebuie să ai picioare frumoase, pentru că altfel te deformează. Oricum, se considera o enormitate pe vremea aceea. Cum adică? Să se vadă picioarele unei artiste? Oau! Vornicu avea un stil aparent dur, dar era un fel de Clint Eastwood. Ţinea cu cei săraci şi oropsiţi. Eu am venit într-o zi la filmare şi am rugat regizorul să meargă şi să-i spună că vreau să apar cu o rochie mai scurtă decât era cutuma. Îi arătasem înainte un catalog cu rochii de cocktail, să vadă că se poate. Am aşteptat înfrigurată o oră până s-a făcut prima repetiţie să văd dacă am voie să o port. Am primit un răspuns tipic pentru Vornicu: „Bine, îmbrac-o, să vedem!". A intrat şi apoi am creat un întreg curent. Astăzi lucurile astea pot părea ca de pe altă planetă.

Cine are acum cele mai frumoase picioare?

Ups! Mai mult fete! Una ar fi Anca Ţurcaşiu.

Corina Chiriac este recunoscută pentru această emblemă.

Sunt păpuşi de fete astăzi, ştii şi tu. Sunt foarte multe fete tinere care au picioare frumoase dar, mai ales, au haz şi talent şi voce. Eu le doresc să fie sănătoase şi să arate bine şi la 60 de ani, pentru că există viaţă şi după 60 de ani. Cineva trebuie să împingă la marginea gândului mentalitatea „Ai 60 de ani, ce-ţi mai trebuie, ce mai vrei? Gata, lasă locul!". Asta e şi meseria ta, ca jurnalist.

Bucureştiul cel gri şi însorita Californie

De ce aţi ales să rămâneţi în Statele Unite?

Uite, eu nu eram un om constrâns. N-am fost persecutată, dar, plecând în toamna lui '88, într-o perioadă când nu ne trecea niciunuia prin cap că va putea vreodată se se schimbe zona comunistă, ajungând într-o Californie unde e soare ca astăzi 11 luni pe an, cu palmieri încărcaţi de banane, pe un mal de Pacific spendid şi într-un oraş nebun şi minunat ca Los Angeles, apărea totul ca un miraj, m-am îndrăgostit. Gândindu-mă că trebuie să mă întorc acasă, într-un Bucureşti gri, mi-am prelungit şederea, mi-am găsit nişte contracte - unele adevărate, unele fictive. După şase luni, dându-mi seama că, dacă mă întorc acasă, vor fi repercusiuni grave pentru că am prelungit viza cu trei luni, deci eram pe lista neagră, am hotărât să-mi depun actele de rezidenţă.

Aţi rămas acolo şase ani...

Pentru că acolo am învăţat să conduc, să folosesc un computer şi, cel mai important, am învăţat că, dacă eşti sănătos şi vrei să fii util ţie şi celor din jur, pentru asta nu există vârstă. La 40 de ani, cât aproape aveam eu când am plecat, în România, aceasă mentalitate nu exista decât în capul meu. Acolo era altceva. Eu nici nu văzusem un computer personal până atunci! Mi s-a părut genial, însăşi ideea că eu pot să utilizez acel aparat mi s-a părut fantastică.

Ce melodie aveţi drept sonerie la telefon?

Este o solistă din Serbia, o fată tânără şi frumoasă, care cântă muzică religioasă. Melodia e varianta sârbească a cunoscutului axion ortodox „Cuvine-se cu adevărat să Te fericim pe Tine, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu". E o rugăciune scurtă şi frumoasă. Pentru că la mine sună telefonul destul de des, această melodie, cântată cu un cor, fără orchestră, e atât de dulce şi de fină, încât nu mă deranjează. Mai mult decât atât, consider că, la fiecare telefon, sunt protejată de eventuale atacuri negative. E frumoasă, are o voce cristalină şi caldă.

Sunteţi fericită?

Da, sunt, acum îmi dau seama că sunt. Şi dacă vrei să facem o concluzie la toată discuţia asta este că fiecare dintre noi, probabil, încearcă să-şi idealizeze copilăria şi adolescenţa, pentru că sunt ani în care naivitatea ar trebui să-şi spună cuvântul în tot restul vieţii, să fie un leagăn de bunătate, din care să ne hrănim pe mai târziu, când n-o să mai credem în iluzia asta. Mie nu-mi rămâne decât să doresc multor generaţii de copii şi adolescenţi de acum înainte să se bucure de părinţi, de colegi şi de prieteni buni şi responsabili, să se formeze frumos şi sănătos pe tot restul vieţii. Nimeni nu ştie ce surprize neplăcute îţi oferă viitorul şi, dacă ai o bază pe care poţi s-o idealizezi ca şi tânăr, te poţi hrăni din ea poate chiar pe tot parcursul vieţii. Este o urare şi o dorinţă a mea de bine pentru voi, cei tineri, şi pentru cei care vor veni după voi. Eu cu asta aş încheia.

Dă de gândit...

Îţi place? Te-am întristat.

Pasiunea pentru egipt

„Tata - fie iertat! - cumpăra foarte multe cărţi. Dintre multele cărţi colorate, m-am îndrăgostit de „Ţara Marelui Hapi" (n.r. - zeul râului Nil, în mitologia egipteană). Volumul ăsta m-a fascinat şi, fără să am o explicaţie, s-a dezvoltat aeastă pasiune. Ce să fac? Asta e."

CV

- Gazdă în prima emisiune TV color
- Numele: Corina Chiriac
- Data şi locul naşterii: 26 octombrie 1949, Bucureşti
- Studiile şi cariera:
- A urmat, timp de 10 ani, cursurile Şcolii de Muzică nr. 1 şi a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie  din Bucureşti.
- În martie 1970, a câştigat concursul „Steaua fără nume" cu nota maximă din partea juriului, moment ce reprezintă debutul său în muzică.
- A jucat în mai multe piese de teatru şi în filme ca „Muşatinii", „Cu mâinile curate" sau „Roşcovanul". Din 1979, este gazda show-ului de televiziune „Eu sunt Corina", prima producţie color realizată de TVR în România.
- De-a lungul celor 39 de ani de carieră muzicală, a înregistrat peste 500 de cântece.
- În prezent, este realizatoare TV a unei emisiuni duminicale.
- Locuieşte în: Bucureşti

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările