„Părinţii ar trebui să se uite în oglindă înainte de a căuta răspunsul la problemele copiilor în cabinetul doctorului“

„Părinţii ar trebui să se uite în oglindă înainte de a căuta răspunsul la problemele copiilor în cabinetul doctorului“

În dezvoltarea oricărui copil, familia joacă un rol esenţial, atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ, atrage atenţia psihologul şi medicul specialist în psihiatrie pediatrică Oana Niculae, din cadrul organizaţiei Salvaţi Copiii România. FOTO Shutterstock

Articolul neurologului comportamental Richard Saul, în care acesta pune sub semnul întrebării existenţa ADHD-ului ca boală, a iscat nenumărate reacţii inclusiv printre jurnalişti care sunt la rândul lor părinţi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Jurnalistul britanic Sarah Vine, mama a doi copii neastâmpăraţi, consideră că medicul american nu a făcut decât să ridice vălul de pe ochii multor părinţi ocupaţi, care caută rezolvarea problemelor copiilor lor într-o pastilă minune, fără se se gândească măcar o clipă la faptul că o mare parte din vină le-ar putea aparţine. Dincolo de a nega realitatea existenţei unor probleme la pacienţii care i-au intrat în cabinet diagnosticaţi cu ADHD, neurologul american vine şi spune că, din experienţă, simptomele prezentate de aceştia l-au dus, în foarte multe situaţii, spre alte cauze decât ADHD.

Pornind de la această idee, jurnalista Sarah Vine, aflată la rândul ei în rolul unui părinte modern mult prea prins cu treburile zilnice la serviciu sau acasă, s-a surprins adesea întrebându-se îngrijorată, în timp ce se uita la copiii ei mult prea agitaţi, dacă prezintă semne de ADHD sau, pur şi simplu, acela este modul prin care încearcă să-i atragă atenţia asupra faptului că părinţii nu le acordă suficientă atenţie.

Atunci când fiul meu sare pe canapea când stăm seara împreună şi mai dărâmă şi veioza, are oare ADHD sau încearcă doar să-mi distragă atenţia de la laptopul în care mi-am pironit privirea? Este bolnav sau reacţionează, pur şi simplu, la incompetenţa mea ca părinte? Este o întrebare dificilă pe care ar trebui să ne-o punem cu toţii. Foarte mulţi părinţi, îmi imaginez, se regăsesc în acestă situaţie.Şi această realitate nu se va schimba prea curând, comentează Vine referindu-se la societatea modernă în care puţini îţi permit luxul de a se dedica copiilor aşa cum şi-ar dori.

Plus că şi dacă părinţii ar avea siguranţa financiară pentru a-şi permite să pună copiii pe primul plan, dezvoltarea tehnologică ne „fură“, fără să realizăm, de cele mai multe ori, timpul pe care ar trebui să-l petrecem împreună cu cei mici. 

Vine se oferă drept exemplu „negativ“, relatând cum a încercat să evadeze de la serviciu timp de câteva ore pentru a-şi însoţi fiica într-o excursie cu şcoala doar pentru a fi constant distrasă de avalanşa de telefoane, e-mailuri şi alte probleme legate de serviciu cu care s-a trezit în toată această scurtă perioadă pe care spera să o dedice fiicei.

„Proate că doctorul Saul are dreptate când spune că ADHD nu este o boală reală, dar însăşi existenţa acesteia este un simptom de neignorat al unei realităţi ce nu poate fi negată: fragmentarea vieţii de familie, indiferent de forma în care se manifestă de la caz la caz, nu aduce nimic bun pentru noi, adulţii, sau pentru copii”, punctează Sarah Vine.

„Ca părinte ştiu cât de tentant este să devii frustrat în raport cu comportamentul unui copil şi să cauţi răspunsuri la un cadru medical. Suntem cu toţii oameni ocupaţi: motiv pentru care este cu atât mai uşor să-i dai un nume unei probleme şi să o tratezi cu o pastilă la îndemână. Dar primul loc în care ar trebui să se îndrepte un părinte atunci când un copil începe să se comporte într-un anumit fel, nu este cabinetul doctorului, ci oglinda din baie“, continuă Sarah Vine.

Aceasta observă că mesajul pe care neurologul Richard Saul îl transmite părinţilor din întreaga lume cu copii diagnosticaţi cu ADHD, dincolo de datele statistice şi datele strict medicale, este un lucru pe care, probabil, mulţi dintre ei îl ştiu în adâncul sufletului, dar pe care nu vor să-l audă: problemele nu aparţin numai copiilor, ci se leagă de prezenţa insuficientă a adultului în rol de părinte. 

Nu mă depărtez de această acuzaţie. Din poziţia mamei care nu a stat nici măcar o clipă pe gânduri că ar putea renunţa la carieră pentru copii, am luat multe decizii greşite în primii ani de viaţă ai copiilor mei. Iar reculul l-am simţit abia atunci când fiul meu cel mare a început şcoala şi una dintre cele mai teribile revelaţii m-a izbit drept în faţă: abia de-mi cunoşteam copiii. Aceasta este, de fapt, tragedia nespusă a mamelor care muncesc. În timp ce pe de-o parte obţinem avantaje de ordin financiar sau intelectual concentrându-ne asupra profesiei, scriem şi o altă „poveste“, a unui tip de neglijare benignă, a vinovăţiei, a copiilor care se luptă pentru a-şi găsi o fereastră în programul nostru mult prea încărcat, a lăsării celor mici în compania, din ce în ce mai prezentă, a gadgeturilor, în timp ce noi se agităm frenetic în jurul lor, jonglând cu priorităţile, îşi face autocritica jurnalista britanică din postura de părinte. 

Vine nu caută scuze, dar încearcă să descopere, oarecum, explicaţia faptului că părinţii ajung, dintr-un sentiment de vinovăţie şi din lipsă de timp, să se grăbească să vadă pusă parafa medicului pe fruntea copilului, chiar şi atunci când aceasta certifică o problemă gravă, în loc să încerce să vadă dacă, într-adevăr, copilul lor are nevoie, în unele cazuri, de un tratament medicamentos destul de radical. Jurnalista se referă, mai exact, la numeroasele cazuri descrise de medicul Richard Saul în lucrarea sa, „ADHD nu există“, în care s-a dovedit că, de fapt, pacienţii sufereau din cauze destul de simple, rezolvabile prin abordarea unei diete sănătoase, prin reglarea deficienţei de fier, printr-un program de somn adecvat, rezolvarea unor probleme care ţineau de auz, de dificultăţi de învăţare sau chiar de o banală plictiseală, prin prisma faptului că unii copii resimţeau lipsa atenţiei părinteşti. Bineînţeles, de cealaltă parte se situează cazurile în care s-a dovedit că ceea ce se presupunea a fi ADHD era, de fapt, depresie, schizofrenie, tulburare bipolară sau alte afecţiuni grave.

În lumina celor scrise de neurologul Richard Saul, psihologul şi medicul specialist în psihiatrie pediatrică Oana Niculae, din cadrul organizaţiei „Salvaţi Copiii România“, explică faptul că "ADHD, ca şi diagnostic, este o tulburare psihică ce presupune ca şi atitutidine clinică următoarele: diagnostic de excludere cu orice afecţiune somatică în prealabil, evaluarea clinică a copilului, evaluarea familiei şi evaluarea în colectivitate. Drept urmare, prin urmarea acestor paşi în procesul diagnostic, se exclude posibilitatea de a confunda o banală deficienţă de fier (care poate fi obiectivată prin analize de rutină) cu un diagnostic psihiatric. Cu toate acestea este bine ştiut că orice dezechilibru metabolic trebuie corectat şi că organismul funcţioneaza optim atunci când toţi constituenţii de care este nevoie sunt prezenţi în concentraţie bună.“

Pe de altă parte, Oana Niculae atrage atenţia că un fapt unanim acceptat este acela ca în dezvoltarea oricărui copil familia joacă un rol esenţial, atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. „Orice intervenţie are nevoie de implicarea părinţilor, la fel cum în orice dificultate identificată la copil se caută explicaţii în mediul lui de viaţă (de la perioada intrauterină la viaţa în cadrul familiei şi apoi în colectivitate) tocmai pentru a aborda cauza şi doar efectul“, spune aceasta.

Nu în ultimul rând, specialistul „Salvaţi Copiii România“ mărturiseşte că există multe cazuri în care copii îndrumaţi către specialişti cu suspiciunea că ar avea ADHD, nu au primit diagnosticul de ADHD în urma evaluării de specialitate. „Acest fapt poate reflecta realitatea descrisă de Dr. Richard Saul sau poate reflecta faptul că mulţi îşi asumă dreptul de a formula o opinie referitoare la abilităţile unui copil, dar că doar un specialist în domeniul sănătăţii mintale poate afirma sau infirma un diagnostic ce priveşte sănătatea mintală", sublinează Oana Niculae.

Citiţi şi: 

Gravidele care vorbesc mult la telefon riscă să aibă copii hiperactivi

Asist. univ. Raluca Grozăvescu, specialist în psihiatria copilului: „Exigenţele şcolare crescute scot în evidenţă dificultăţile copiilor cu ADHD“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: