Ba chiar s-au înregistrat situaţii, deloc puţine, în care cererile pentru divorţ vor să pară fundamentate pe motive mai mult decât puerile.


Ovidiu Şerban, avocat colaborator coordinator SCA Zamfirescu, Racoţi & Partners, a declarat pentru adevarul.ro, că în cariera sa a întâlnit motive de divorţ „infantile”. „Nu mi-a luat cadoul preferat”, „a uitat de ziua mea”, „a omis să spele copilul pe dinţi la data de…” sunt doar câteva dintre acestea. Dar pot apărea şi motive din zona ce ţine de asigurarea veniturilor financiare, şi ele la fel de incredibile. Spre exemplu, acela conform căruia „nu mai pot trăi alături de el, fiindcă doar el lucrează”. Şi asta deşi partenerul care aduce bani în casă se dovedeşte de bună credinţă şi asigură stabilitatea financiară a cuplului în ciuda opiniei partenerului. Desigur, o cotă importantă din motivele ce stau la baza unei decizii de divorţ rămâne în custodia geloziei umane. O cât de mică schimbare în atitudinea partenerului poate naşte în mintea celuilalt un amplu proces ce implică, printre altele, apelarea la serviciile unor detectivi particulari, servicii care nu sunt deloc ieftine şi care nu reuşesc, de multe ori, să dezlege enigma „războiului conjugal”. Pe de altă parte, aviz amatorilor, înregistrările partenerului bănuit de infidelitate sunt în cea mai mare parte din cazuri respinse de instanţă…

În opinia aceluiaşi avocat, prezent la dezbaterea „Expunerea minorilor la disputele de familie dintre părinţi”, există cel puţin două momente ce pot conduce la crize serioase într-un cuplu. Cel dintâi se înregistrează la un sau doi după căsătorie, când apare cel dintâi născut. Şi o dată cu el dispare o anumită libertate cu care cei doi erau extreme de confortabili, dar care cedează acum locul nevoilor minorului. Cel de-al doilea intervine pe la 40 – 45 de ani, când mulţi dintre noi îşi fac un fel de bilanţ şi ajung la concluzia că nu au reuşit nimic notabil. Ca atare, cea mai bună ieşre din situaţie apare, în mintea lor, ca fiind încheierea unei noi căsătorii…  

Toate acestea se complică însă atunci când în discuţie apare un copil minor. Un proces de divorţ ce implică un copil e unul cu totul aparte. Şi asta fiindcă, ne explică avocatul Ovidiu Şerban, o persoană umană nu are acelaşi statut ca un simplu obiect pe care-l iei dintr-un loc ca să-l pui în altul. „Discuţiile la bară într-un asemenea proces pot dura şi cinci, şapte, nouă ore şi te afectează inclusiv pe tine, avocet care eşti într-un fel neutru, dar care nu poţi rămâne în multe dintre cauzri impasibile. Aşa ceva lasă urme nu doar în sufletul minorului sau ale membrilor familiei”, mai spune Şerban.

La rândul ei, Emilia Mădulărescu, judecător la Curtea de Apel Bucureşti, spune că în ultimii ani a constat faptul că taţii au devenit mult mai atenţi în a-şi apăra drepturile părinteşti. ”Ideea că mama trebuie să rămână mereu alături de un minor pentru a-i asigura buna creştere se clatină în ultimii ani. Am întâlnit taţi care mi-au dovedit că ştiu foarte bine care le sunt îndatoririle şi drepturile în cazul nefericit al unui divorţ. Sigur, mamele rămân cele mai hotărâte, cele mai vocale, de multe ori cel mai bun alait al minorului, dar taţii vin puternic din urmă. Iar instanţa nu poate decide în cele din urmă cui îi încredinţează soarta copilului decât în baza unui dosar foarte bine întocmit”, susţine la rândul ei, Emilia Mădulărescu. Pe de altă parte, magistratul ne asigură că românii nu divorţează într-un procent mai mare comparative cu cel al vecinilor, spre exemplu: „Am fost şi am rămas latini. Nu am informaţii că apelăm la divorţ mai mult ca italienii sau ca spaniolii, spre exemplu, dar lucrurile se schimbă dacă ne comparăm cu nordicii, care au o cu totul altă viziune asupra lucrurilor”.

La rândul său, psihologul Cristian Andrei atrage atenţia că în cuplul modern s-a dezvoltat foarte tare ideea competiţiei între parteneri, iar nu cea a parteneriatului, a echipei. Iar asta duce de multe ori la eşecuri dureroase în cuplu, dar şi la folosirea minorului „pe post de armă”, pentru a-l lovi pe celălalt. În fond, tot avocatul Ovidiu Şerban a fost cel care a pus degetul pe rană: „poate nu ne-ar strica deloc să nu uităm, cei care doresc să formeze un cuplu, că vom avea în viaţa comună parte şi de lucruri bune, şi de lucruri rele…cei care uită de cele din urmă riscă să sfârşească prost, chiar dacă pentru moment situaţia pare a fi în avantajul lor. Iar obligaţia creşterii unui minor revine în egală măsură ambilor părinţi, lucru pe care legislaţia românească şi cea internaţională îl subliniază deopotrivă!”.