„Am 32 de ani şi mama tot încearcă să intervină în relaţia mea de cuplu”

„Am 32 de ani şi mama tot încearcă să intervină în relaţia mea de cuplu”

Uneori, presiunea din partea părinţilor nu se opreşte la a lua note mari, a urma o facultate, a avea o carieră, respectiv „a ajunge cineva”. Chiar şi în viaţa personală, motivaţi de cele mai bune intenţii, părinţii ajung să îşi dea cu părerea referitor la partenerii pe care îi alegem, relaţiile pe care ar trebui să le avem şi cum să ne comportăm într-un cuplu.

Deseori, dorinţa este să nu repetăm „greşelile lor”, fără a-şi da seama că nu trăim vieţile lor, nu suntem ei. Cum tratăm cu părinţii care intervin în relaţia de cuplu? Iată câteva idei. 

Relaţii dependente 

 
Relaţia dependentă (simbiotică) este una de fuziune între copil şi părinte, în special mama, relaţie care este sănătos să se reconfigureze încă din primii ani de viaţă. Atunci când acest lucru nu se întâmplă, când rămânem legaţi de părinţi într-o dependenţă nesănătoasă, are de suferit autonomia noastră, independenţa
 
Ajungem astfel să verificăm totul cu părinţii, să căutăm aprobare pentru deciziile luate, să ţinem cont de nevoile şi sentimentele lor înainte de ale noastre, uneori chiar învăţăm să avem nevoi şi dorinţe similare. Dezavantajul este că nu vom avea curajul să ne desprindem, ne vom simţi vinovaţi dacă încercăm să o facem sau ni se va reproşa acest lucru, ni se va reaminti câte sacrificii au fost făcute pentru noi şi care sunt datoriile şi responsabilităţile noastre. 
 
Deseori, părinţii care intervin în relaţia de cuplu gândesc că ştiu ce este bine să facă sau să nu facă propriul copil. Aşa cum ştiau când era mic. 
 
„Am avut prima relaţie de cuplu la 22 de ani. Până atunci, locuind cu părinţii, mama mi-a interzis să am prieten, preocuparea mea principală fiind şcoala şi atât. Am încercat să ies din cuvântul ei pe la 17 ani şi a ieşit un scandal enorm în care am fost etichetată în toate felurile. Relaţia de atunci a fost pe gustul mamei – «băiat serios, care va avea grijă de o familie». Să vreau pe cineva pe care iubesc, erau nişte toane pentru mama. Să mă simt bine alături de un partener, ţinea de mine îmi spunea tot ea. 
 
Cred că îl plăcea foarte mult şi pentru că o asculta şi îi dădea mereu dreptate. Îi simţeam pe ei doi împotriva mea, încercând să mă educe, să mă înveţe ce e bine şi ce e rău, de parcă eu aveam un handicap. De fapt, ei doi aveau o relaţie, nu eu şi el. L-am părăsit la scurt timp spre dezamăgirea ei, spunându-mi-se că se va alege praful de mine, că nu ştiu să ţin un bărbat. Am plecat de acasă şi abia atunci am simţit că respir. Azi, la 32 de ani sunt căsătorită de 4 ani cu un bărbat pe care mama nu îl aprobă, care este exact ce mi-am dorit eu. În continuare, încearcă să intervină în relaţia noastră, dar nu îi mai permit acest lucru,” povesteşte Andreea, 32 ani, din Cluj 
 
Autonomia este nevoia de libertate a copilului, permisiunea de a explora, cu curiozitate, mediul din jur, de a face greşeli şi de a învăţa din ele, de a descoperi singur lucurile care îi plac, de a refuza, de a pune limite, de se defini pe sine. Este totodată siguranţa copilului că din explorările sale se poate întoarce oricând are nevoie la mamă, că ea este acolo, prezentă, disponibilă pentru el. 
 
Atunci când mama devine o umbră a copilului, transformă copilul în propria sa umbră. La maturitate, părinţii care intervin în relaţia de cuplu o pot face din dorinţa de a-şi „proteja” în continuare copilul, negându-i, astfel autonomia, dreptul de a lua propriile decizii, fie ele şi greşite. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările