10 februarie: Ziua în care au murit filozoful Montesquieu și scriitorul Aleksandr Puşkin
0La 10 februarie se împlinesc 637 de ani de la prima atestare documentară a Cetății de Scaun a Sucevei. În aceeași zi, Victor Rebengiuc, unul dintre cei mai iubiți și respectați actori ai teatrului și cinematografiei românești, împlinește 92 de ani.
1388: Suceava a fost menționată pentru prima dată
Cetatea Sucevei este menționată pentru prima dată într-un document din 10 februarie 1388 al voievodului moldovean Petru al II-lea Mușat (1375-1391), în care este vorba de împrumutul (3.000 de ruble de argint frâncesc) cerut de regele Poloniei, care a oferit drept garanție de restituire a banilor provincia Pocuția.
Documentul este scris chiar în Cetatea de Scaun a Sucevei, în slava veche, modul de redactare al cancelariei pentru actele diplomatice.
Documentul se încheie cu textul „Și s-a scris cartea în Cetatea Sucevei, luni, în întâia săptămână a Postului sub pecetea noastră, în anul nașterii Domnului 1388”.
1755: A murit scriitorul și filozoful Montesquieu
Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède și de Montesquieu, s-a născut pe 18 ianuarie 1689 în castelul din la Brède, lângă Bordeaux, într-o familie de magistrați aparținând micii nobilimi. A fost una dintre cele mai complexe și importante figuri ale iluminismului francez.
Având o poziție socială privilegiată și beneficiind de titlul de baron și de o educație aleasă, Montesquieu a fost preocupat de aspectele politice ale vieții publice. Cu un rol important în stat, acesta a devenit celebru în domeniul filosofiei, după ce a publicat lucrările „Scrisori persane”, cunoscută ca fiind „o profundă alegorie a dragostei, moralei, politicii și religiei“, și „Despre spiritul legilor”.
În lucrarea sa, „Despre spiritul legilor” („De l'esprit des lois”), Montesquieu lansează o teorie potrivit căreia geografia și climatul pot influența natura omului și a societăților. Astfel, oamenii care trăiesc în țări calde au un temperament aprins, dar vicios, în timp ce națiunile nordice sunt curajoase, dar rigide, reci. Teoria climatelor este atribuită lui Montesquieu, însă ideile nu sunt noi, ele putând fi regăsite și în unele texte antice (spre exemplu, la Aristotel).
De asemenea, Montesquieu a dezvoltat teoria conform căreia puterile guvernamentale ar trebui împărțite în organe executive, legislative și judiciare.
„Despre spiritul legilor” este văzută ca o lucrare esenţială în elaborarea Constituţiei Statelor Unite ale Americii, care, la rândul său, a influențat scrierea a numeroase alte constituții din statele lumii. Forţa şi originalitatea lucrării aveau să fie recunoscute pretutindeni.
Montesquieu a murit la 10 februarie 1755, la vârsta de 66 de ani, la Paris.
1837: A murit scriitorul Aleksandr Puşkin, cel mai mare poet rus
Născut la Moscova pe 6 iunie 1799 (26 mai, stil vechi), Aleksandr Sergheevici Pușkin se trăgea dintr-o familie de nobili de viță veche. A fost unul dintre cei mai importanţi poeţi şi dramaturgi din perioada romantică, considerat fondatorul literaturii ruse moderne.
Acesta a intrat în conflict cu autorităţile din timpul domniei ţarului Alexandru I. Se întâmpla în anul 1820, la vârsta de doar 21 de ani, când deja căpătase notorietate în ţara sa. I s-a tras de la o epigramă destul de acidă la adresa generalului Aracceev, favoritul ţarului, intitulată „Odă a Libertăţii”, practic un protest împotriva despotismului şi robiei.
Guvernul țarist, alarmat de influența „revoluționară” a poeziilor lui Aleksandr Pușkin, hotărăște să-l exileze. La intervenția prietenilor săi scapă de surghiunul în Siberia, fiind în schimb trimis în sudul Rusiei.
În septembrie 1820, Pușkin ajunge la Chișinău, unde va sta mai bine de trei ani.
Aleksandr Puşkin a trăit doar 38 de ani, iar aproape toată viaţa s-a aflat în conflict cu autorităţile, fiind supus permanent controlului cenzurii.
A lăsat posterității valoroase opere literare. Dintre acestea, amintim poemele „Ruslan și Ludmila” (1820), „Prizonierul din Caucaz” (1822), „Fântâna din Bahcisarai” (1824), „Călărețul de aramă” (1833), drama „Boris Godunov” (1825), seria „Povestirile răposatului Ivan Petrovici Belkin” (1831), romanul în versuri „Evgheni Oneghin” (1832), nuvelele „Dama de pică” (1834) sau „Fata căpitanului” (1836).
În 1831 se căsătoreşte cu Natalia Goncearova, una din marile frumuseţi ale Rusiei. A fost căsătorit cu ea şase ani şi a avut patru copii. În 1837, ajungând la urechile lui zvonuri despre relaţia amoroasă a soţiei lui cu aventurierul francez d’Anthes, Puşkin îl provoacă pe acesta la duel, în urma căruia amândoi bărbaţii sunt răniţi, dar Puşkin mortal.
1866: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit să abdice
De departe, domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a fost una dintre cele mai spectaculoase şi mai eficiente din istoria României. A iniţiat şi implementat în ritm accelerat importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, reforma justiţiei, care au creat premisele înființării statului modern.
În noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, ca urmare a tensiunilor tot mai mari create de conservatori (ostili lui Cuza din cauza reformei agrare) şi liberalii-radicali (nemulţumiţi de felul său autoritar de conducere a statului), Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare în care se afirma că potrivit „dorinţei naţionale" depunea „cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor", potrivit lucrării „Dicţionar biografic de istorie a României".
După ce, în 1866, Alexandru Ioan Cuza, principele Moldovei şi Munteniei, a fost detronat în urma unui complot, diplomaţia românească a declanşat negocieri intense cu marile puteri europene, ce vizau aducerea la domnie a unui prinţ străin.
La 10 mai 1866, Prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, sosit de curând în România, depunea în faţa Parlamentului următorul jurământ: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păstra religiunea României precum şi întegritatea teritoriului ei, şi de a domni ca domn constituţional”.
1919: S-a născut părintele Iustin Pârvu, stareţ al Mănăstirii Petru-Vodă din Piatra Neamţ
Părintele Iustin Pârvu s-a născut la 10 februarie 1919, în satul Poiana Largului, la acea vreme comuna Călugăreni, judeţul Neamţ. În cel de-al doilea Război Mondial, a participat, împreună cu Divizia 4 Vânători de Munte, la luptele duse de Armata Română, iar după întoarcerea de pe frontul de est, unde a activat ca preot militar, a fost arestat în anul 1948 de comunişti.
Condamnat la 12 ani de temniţă grea, părintele Iustin a fost încarcerat la Suceava, apoi la Aiud şi Gherla şi a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea.
La expirarea termenului de detenţie, pentru că nu a vrut să se lepede de dreapta credinţă, părintele a mai primit un spor de pedeapsă de patru ani. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au aliniat pe toţi şi ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păşit în faţă şi am mai căpătat un spor de pedeapsă“, mărturisea părintele.
1933: S-a născut actorul Victor Rebengiuc
Actorul Victor Rebengiuc, unul dintre cei mai iubiți și respectați actori ai teatrului și cinematografiei românești, împlinește pe 10 februarie vârsta de 92 de ani.
De la debutul său în teatru, care a avut loc pe scena Teatrului Naţional Craiova (1956), şi până astăzi, nu există rol interpretat de Victor Rebengiuc care să nu-i poarte amprenta, iar publicul să nu aprecieze şi aplaude imensul său talent.
În cinematografie, şi-a făcut debutul cu producţia „Mândrie” (1956), regizată de Marius Teodorescu. După rolul magistral din „Pădurea spânzuraţilor”, în regia lui Liviu Ciulei, artistul devine cu adevărat o figură majoră a cinematografiei româneşti şi datorită modului în care a dat viaţă personajului din „Moromeţii” lui Stere Gulea. A jucat în filmele lui Dan Piţa („Tănase Scatiu”, „Dreptate în lanţuri”, „Faleze de nisip”, „Omul zilei”), Lucian Pintilie („De ce trag clopotele, Mitică?”, „Balanţa”, „Prea târziu”, „Paradisul ultimelor opriri”, „Niki şi Flo”, „Tertium non datur”), Radu Jude („Aferim”), Horaţiu Mălăiele („Nunta mută”), iar pe scenă, în piesele regizate de Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu, Yuri Kordonsky, Tompa Gábor, Alexandru Dabija şi alţii.
Marele actor a colaborat, în teatru şi film, cu cei mai importanţi regizori: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Stere Gulea, Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Valeriu Moisescu, Dan Piţa, Yuri Kordonskyi.
Cunoscut şi ca activist al societăţii civile, a participat la Revoluţia Română, iar apoi, de-a lungul anilor, s-a implicat activ în modelarea societăţii româneşti. Într-un moment memorabil de la Revoluție, el a arătat spre cameră o rolă de hârtie igienică, îndemnând privitorii și membrii personalului din televiziune care au promovat cultul personalității lui Ceaușescu să se șteargă la gură.
1938: Regele Carol al II-lea a instaurat dictatura personală
La data de 10 februarie 1938, Regele Carol al II-lea demite guvernul condus de Octavian Goga și instaurează în România un regim de dictatură regală, ce va dura până la abdicarea sa din septembrie 1940.
Cum toate instituţiile statului erau subordonate regelui Carol al II-lea, acesta va da o nouă lovitură formaţiunilor politice pe 30 martie 1938, când este publicat decretul de dizolvare a grupărilor şi partidelor politice din România, ceea ce a făcut ca în decembrie acelaşi an să se constituie „Frontul Renașterii Naționale”, unica organizaţie politică în stat a cărui conducător era regele Carol al II-lea.
În perioada următoare, regele Carol își va consolida și mai mult regimul personal autoritar, odată cu instituirea cenzurii asupra publicaţiilor și cu punerea presei şi radioului în slujba propriilor interese.
Tot în 1938, regele a inițiat o reformă administrativă de inspirație fascistă, prin care a împărțit teritoriul României în zece ținuturi conduse de rezidenți regali, reorganizând rapid „Straja Țării”, organizație obligatorie a tineretului din România, instrumentată politic și propagandistic și în care comandantul suprem era desigur regele, denumit foarte sugestiv „marele străjer al țării”.
Regimul instaurat de Carol al II-lea s-a caracterizat printr-o mare instabilitate şi incoerenţă politică deoarece în intervalul 10 februarie 1938 - 6 septembrie 1940, s-au perindat la conducerea țarii nu mai puțin de șase guverne, ceea ce a adâncit și mai mult criza politică din România, acest lucru ducând la pierderea de către România în același fatidic an 1940, a Bucovinei de nord, a Basarabiei și a nord-vestului Transilvaniei.
1947: delegația Guvernului României a semnat, la Paris, Tratatul de pace cu Puterile Aliate
Delegația Guvernului României a semnat, la Paris, Tratatul de pace cu Puterile Aliate și Asociate. României i s-au recunosc drepturile legitime asupra Transilvaniei de Nord și i se impune plata unor despăgubiri, în contul reparațiilor de război, scrie Historia.
După lungi așteptări, proiectul tratatului de pace cu România a fost publicat la 31 iulie 1946, simultan în capitalele Marilor Puteri învingătoare, apoi la 3 august la București. Deși recunoștea că România a rupt relațiile cu Germania nazistă la 23 august 1944, participarea la războiul antihitlerist se considera începând abia cu 12 septembrie 1944, data semnării Convenției de Armistițiu.
În problema reparațiilor de război se făcea abstracție de marile distrugeri materiale și umane suferite de spațiul românesc în timpul luptelor pentru alungarea din țară a forțelor germano- maghiare; totodată, se stabilea achitarea către U.R.S.S. a uriașei sume de 300 milioane de dolari, plătibili în opt ani, începând cu 12/13 septembrie 1944, în produse petroliere, cerealiere, lemnoase, nave maritime și fluviale, utilaje diverse. Baza de calcul urma să fie dolarul S.U.A. la nivelul anului 1938, ceea ce, datorită inflației, reprezenta o nedreptate evidentă, care sporea foarte mult cuantumul sumei impuse.
Deși tratatul menționa că aliații urmau să-și retragă trupele din România în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a acestuia, Stalin își rezerva dreptul de a menține forțe armate necesare păstrării și pazei liniilor de comunicație ale Armatei Roșii cu zona de ocupație sovietică din Austria. Referitor la problema granițelor, proiectul de tratat consfințea recuperarea Transilvaniei de Nord, hotărâre firească aflată în totală contradicție cu pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, a ținutului Herța și a Cadrilaterului.
2018: A murit Andrei Avram, membru corespondent al Academiei Române
Andrei Avram s-a născut la 9 mai 1930 în orașul Turda, județul Cluj. A urmat cursurile Liceului „Regele Ferdinand“ din localitatea sa natală, iar cele universitare la Universitatea din Cluj, Facultatea de Filologie – specialitatea Limba și literatura română (1953). Și-a susținut doctoratul în filologie la Institutul de Lingvistică al Academiei Române (1959), iar în 1970 a obținut titlul de doctor docent la Universitatea din București.
Din anul 1959 a lucrat fără întrerupere, timp de aproape 50 de ani, în cercetare la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale, Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Institutului de Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti“ şi Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“, informează Academia Română.
A adus contribuții originale în diverse probleme ale foneticii limbii române: clasificarea vocalelor românești, durata vocalei și accentul, cronologia fenomenelor din fonetica istorică românească și rimele din punct de vedere fonologic. Este autorul unei descrieri originale a sistemului fonologic românesc în care a susţinut existenţa unei categorii fonologice a semivocalelor, unități distincte atât de vocalele propriu-zise, cât și de semiconsoane.
În fonetica și fonologia românească a introdus metoda comparării faptelor românești cu cele din alte limbi romanice. S-a remarcat și în domeniul etimologiei fiind considerat de către colegii săi, cel mai prolific etimolog al generației sale.
Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în țară și străinătate. Studiul despre semivocalele româneşti (1957) este singura lucrare românească reprodusă în antologia Readings in linguistics apărută în S.U.A. în 1966.
În data de 30 martie 2010, Academia Română l-a ales membru corespondent, în cadrul Secției de filologie și literatură.
Lingvistul Andrei Avram, membru corespondent al Academiei Române, a murit la data de 10 februarie 2018, la vârsta de 88 de ani.
Se încarcă comentariile...
