Victoria lui Jens Stoltenberg

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, alături de preşedintele SUA, Donald Trump, la întâlnirea cu liderii statelor membre ale NATO care au alocat cel puţin 2% din PIB pentru apărare. Sursa: Casa Albă.
Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, alături de preşedintele SUA, Donald Trump, la întâlnirea cu liderii statelor membre ale NATO care au alocat cel puţin 2% din PIB pentru apărare. Sursa: Casa Albă.

Îndeosebi înainte de Summitul NATO, dar şi pe timpul derulării reuniunii de la Londra, a aliaţilor,  a existat un demers constant, echilibrat, lucid argumentat, al unui foarte bun cunoscător al stării de spirit a fiecăruia dintre participanţii la discuţiile generate de aniversarea Alianţei Nord-Atlantice.

Ceea ce au observat, cu ochiul liber, cei interesaţi de felul în care moderatorul de facto al reuniunii a acţionat anterior, în dialogurile purtate la Washington D.C., la Paris şi la Ankara, cu preşedinţii SUA, Franţei şi Turciei, a fost determinarea de a se concentra pe elementele coezive, pe contribuţia terţilor la ceea ce Jens Stoltenberg crede „că NATO rămâne singurul loc în care Europa şi America de Nord discută, decid şi acţionează în fiecare zi împreună. Pe probleme strategice care privesc securitatea noastră comună. Şi toţi liderii au fost foarte clari. Acţionăm toţi împreună şi unul pentru toţi. Angajamentul nostru faţă de articolul 5, clauza de apărare colectivă a Alianţei noastre, este de neclintit“.

Sigur că o asemenea reiterare a ataşamentului comun la valorile fundamentale ale Alianţei nu a fost receptată cu ochi buni în partea răsăriteană a Europei, acolo unde un aparat de propagandă machiavelic, extrem de bine finanţat şi încadrat cu experţi în psihologia mulţimilor - axat pe proiectul denigrării cu orice preţ a NATO, chiar şi cu acela al sacrificării adevărului verificabil în arena publică – are ca ţinte ştiute divizarea aliaţilor şi amplificarea dihoniei dezirabile, pornind de la declaraţii unilaterale mai puţin înţelepte, ale unora dintre protagoniştii aniversării organizate la Londra. 

Cu toate acestea, spre nemulţumirea Moscovei, NATO merge mai departe, cu determinarea de a avea pregătite, în scop pur defensiv, 30 de batalioane, 30 de escadrile de avioane de luptă, 30 de nave militare - toate gata să acţioneze în 30 de zile. 

Iar spaţiul cosmic a devenit al cincilea domeniu operaţional al Alianţei, semn că este percepută realist disponibilitatea unor state cu alte ţeluri, de a folosi acest areal în scopuri militare ofensive, prin recurs la tehnologii de luptă extrem de moderne. 

Reiterarea intensificării eforturilor aliate contra terorismului a fost o temă unde, dincolo de viziunile diferite ale Franţei şi Turciei, privind identificarea teroriştilor, a contat decizia finală, de a acţiona pentru diminuarea acestui fenomen nociv pentru pacea dezirabilă. 

Pe planul creşterii sumelor pentru defensivele naţionale, 130 de miliarde de dolari americani au fost alocaţi în plus de state aliate din Europa, plus Canada. Şi există perspectiva ca suma să crească la 400 de milioane de dolari, până la finele anului 2024. 

Deciziile, în acest sens, au fost adoptate la nivel naţional, dar meritul iniţierii lor, prin luări publice de poziţie, deja cunoscute, aparţine preşedintelui Donald Trump, al cărui pragmatism a fost iniţial de neînţeles, apoi, treptat, ţări aflate la graniţa de est a NATO - sub presiunea complexă, politică, economică, subversivă, militară a Federaţiei Ruse – au sporit procentele din produsul intern brut alocat pentru forţele lor naţionale de apărare. 

A contat, în ecuaţia dialogului aliaţilor şi abordarea modului în care Rusia priveşte spre coagularea statelor democratice europene. În timp ce NATO vrea o descurajare a oricărei agresiuni şi încurajarea unei defensive credibile, concomitent cu promovarea unui dialog semnificativ cu Moscova, la Kremlin apărarea naţională este un pretext pentru a prezenta lumii, în general, dar mai ales statelor vecine, în mod special, arme cu efecte aparte, dar mai ales psihologice şi imagologice, care să determine concesii în relaţiile bilaterale, mai ales de ordin teritorial. 

Abordarea, în dialogul aliaţilor, de la Londra, a ascensiunii Chinei constituie o dovadă de realism, faţă de o extindere nu doar economică a intenţiilor Beijingului, în arealul european - extrem de sensibil la exerciţiile militare bilaterale chinezo-ruse, inclusiv la patrulările unor nave militare trimise de Rusia şi China în Marea Mediterană, evident că nu din întâmplare. 

Un consiliu NATO-China, după modelul consiliului NATO-Rusia, ar fi o soluţie pentru evaluarea realizabilă de alianţă, una obiectivă, transparentă, a provocărilor şi oportunităţilor vizate de ambiţia liderilor de la Beijing de a îşi extinde influenţa pe toate planurile posibile, politic, economic şi militar. 

Meritul lui Jens Stoltenberg, ca interlocutor atent la orgoliile geopolitice ale unui preşedinte sau altul, dintre cei interesaţi în luarea unor decizii noi în cadrul Alianţei, este nu doar că a acceptat, dar a şi promovat concret principiul schimbării NATO, pe măsură ce lumea se schimbă. 

Aşa a obţinut sprijinul lui Trump, înţelegerea lui Macron şi acceptul lui Erdogan, în condiţiile când opiniile acestora asupra unor dosare geopolitice şi azi incendiare sunt vizibil diferite. 

O realitate impusă de viaţă este aceea că deşi pe plan militar NATO funcţionează conform celor convenite de toţi aliaţii, pe plan politic tendinţa a fost, la unii actori geopolitici, mai degrabă una centrifugă. 

Iniţierea unui proces de reflecţie sub conducerea lui Jens Stoltenberg, un brainstorming care să conducă la întărirea, adecvată provocărilor, a mecanismului politic al NATO, constituie un pariu cu viitorul, finalitatea fiind greu de anticipat, mai ales când viziunile Parisului şi Berlinului sunt diferite, la acest capitol. 

Pe planul realităţii imediate, reafirmarea publică, de către secretarul general al Alianţei a existenţei planurilor pentru apărarea tuturor aliaţilor, inclusiv statele baltice şi Polonia, concomitent cu lansarea noii iniţiative de pregătire a forţelor aliate, cu efective sporite, constituie un reper disuasiv puternic, cu efect imediat în opinia publică internaţională, convinsă de seriozitatea angajamentelor NATO. 

Dezacordurile publice dintre unii şefi de state aliate, dincolo de picanteriile inserate în presă şi savurate de amatorii de dezvăluiri aparent senzaţionale, ţin de capacitatea asumării atât a dialogurilor, dar şi a monologurilor generate de spirite consecvente în promovarea propriilor interese, chiar dacă acestea nu sunt imediat puse de acord cu cei vizaţi de delimitări dintre cele mai surprinzătoare. 

De pildă, chiar pe 4 decembrie, când Jens Stoltenberg a ţinut conferinţa de presă menită a sintetiza concluziile aliaţilor veniţi la Londra pentru aniversarea primelor şapte decenii de existenţă a NATO, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron preciza pe Twitter: 

„Cum să asigurăm securitatea Europei astăzi? Acest lucru necesită ca europenii să se reangajeze. Facem acest lucru de doi ani cu structurarea unei Europe de apărare. Să fim clari: aceasta din urmă nu va fi o alternativă la NATO, ci unul dintre pilonii săi.“ 

În traducere liberă, une nouvelle nuance surprenante du concept moins crédible de la création de l'armée européenne. 

Mai mult, chiar ieri, Michèle Ramis, ambasadoarea Franţei în România a difuzat următorul mesaj:

image

Escala navei de patrulare "Commandant Birot" la Constanţa, în Marea Neagră este o expresie a solidarităţii noastre cu aliaţii noştri români.

Şi tot ieri, Comandamentul Forţelor pentru Operaţiuni Speciale, din armata canadiană a difuzat fotografia de mai jos, care arată o aeronavă militară canadiană, de tipul CF-188 Hornet zburând în formaţie cu trei avioane româneşti MiG-21 Lancer peste baza aeriană de la Mihail Kogӑlniceanu, pe timpul operaţiunii REASSURANCE-Air Task Force România, pe 28 noiembrie 2019. 

image

După cum, în acelaşi flux de informaţii specifice despre România a fost reamintită decizia luată la Bucureşti de achiziţionare a încă cinci avioane de luptă Lockheed Martin F-16 - precum în imaginea de mai jos - din Portugalia şi a modernizării celor 12 aeronave similare aflate în dotarea sa, în condiţiile în care, într-o ipotetică situaţie de criză, conflictuală, o asemenea aeronavă poate survola, cu misiuni de observare şi evident disuasive, în câteva minute, peste potenţiale arealuri ostile, aflate în vecinătatea imediată, la puţine sute de kilometri. 

image

Sigur că NATO este în favoarea dialogului cu Rusia, dar aici este vorba de o relaţie dificilă, deoarece Moscova vrea, în mod constant, revenirea la un trecut care nu mai are viitor. 

A prezenta NATO în negru şi Rusia ca singura deţinătoare înţeleaptă, de necontestat, a porumbelului păcii este o glumă nici măcar demnă de Radio Erevan. 

Indiscutabil că există interese naţionale, există interese de putere regională, dar fără un dialog realist, care să depăşească etapa monologurilor agasante, nu rămâne decât gestionarea unei situaţii fluide, cu final mai puţin previzibil. 

În virtutea unei logici cunoscute, triste, la Kremlin se percepe cu ostilitate opţiunea NATO, care promovează descurajarea şi apărarea concomitent cu dialogul cu Rusia. 

Dar istoria a demonstrat, din păcate, şi în ultimii 70 de ani, că succesivii conducători ruşi au ţinut întotdeauna cont, în primul rând, de forţa reală, militară, aflată în spatele partenerilor lor de dialog. Altfel nici nu prea i-au băgat în seamă. 

În mod tradiţional, NATO s-a concentrat asupra Uniunii Sovietice şi mai târziu asupra Rusiei, numai datorită tendinţelor militariste ale Moscovei probate de agresiuni - cu justificări deloc credibile – asupra statalităţii dintre Prut şi Nistru, în 1992, apoi asupra Georgiei, în 2008 şi ulterior asupra Ucrainei, în 2014. 

De altfel şi actualul ministru al Apărării României, Nicolae Ionel Ciucă, într-o conferinţă dedicată următorului deceniu de activitate a NATO afirma:

„Mediul de securitate s-a schimbat atât de mult în ultimii ani. 2014 este anul definitoriu pentru această schimbare, anul reînvierii Rusiei şi afirmării ameninţării ISIS.“ 

image

Acelaşi general respectat de diplomaţii şi militarii americani, pentru cariera sa marcată de prezenţe repetate în teatre de război dificile, susţinea:

„NATO trebuie să-şi concentreze strategia de descurajare şi de apărare pe flancul său estic. Arealul Mării Negre este locul unde capacităţile de descurajare ale Alianţei sunt puse la încercare. Marea Neagră este platforma Rusiei pentru operaţiunile sale de destabilizare.“ 

Negru pe alb. Simplu şi fără echivoc. În mod evident, europenii din spaţiul protejat de NATO îşi doresc o normalitate a relaţiilor cu moştenitoarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Reciproca este doar clamată la Moscova, dar contrazisă de măsuri de întărire şi alarmare neanunţată a dispozitivului militar rusesc dislocat la frontiera cu Alianţa Nord-Atlantică. 

Nu NATO a încercuit Rusia, cum susţine Moscova şi se mai lasă păcăliţi unii comentatori furaţi de discursul de sirenă generat de Kremlin. 

Federaţia Rusă a pus presiune şi menţine ofensiva complexă, nu doar imagologică, pe Norvegia, Suedia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi România. 

Scopul nefiind deloc cooperarea bilaterală, ci supunerea necondiţionată, treptată, a statelor menţionate, faţă de ţelurile imperialiste – sintagmă 100% corectă – ale actualei conduceri a statului multinaţional cu capitala la Moscova. 

Şi pentru că semnalam victoria lui Jens Stoltenberg, la Summitul NATO din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, confirmarea acestei izbânzi este afirmaţia preşedintelui SUA, Donald Trump, care, la revenirea sa la Casa Albă a precizat, fără să clipească: „Am avut un succes extraordinar la Londra“. 

Un succes imposibil fără strădaniile lui Jens Stoltenberg, care a trecut peste orgoliile geopolitice ale unor aliaţi, din NATO  şi a cultivat genul proxim, determinarea tuturor statelor aliate de a se apăra contra oricărei agresiuni, inclusiv de a răspunde împotriva unei imprudenţe strategice ce ar viza statele baltice şi Polonia.

Apropo de Polonia, şi preşedintele acestei ţări, aidoma omologului francez, a afirmat, după încheierea reuniunii NATO, că nu Rusia este inamicul Alianţei. 

Sună frumos, pentru naivii dispuşi la asemenea alocuţiuni strict diplomatice. Deşi polonezii nu uită că Stalin a decis ocuparea militară a jumătăţii estice a Poloniei, în ultima conflagraţie mondială. 

Deşi românii nu uită că Stalin a ordonat desprinderea manu militari a ţinutului dintre Prut şi Nistru, de teritoriul României unite interbelice. 

Deşi un curent revizionist maghiar, cu ramificaţii în structuri ale actualei statalităţi conduse de la Budapesta, visează la revenirea Transilvaniei – cu sprijinul lui Vladimir Putin - sub cnutul celor ce vor bate câmpii şi în 2020 cu privire la încetarea valabilităţii Tratatului de la Trianon. 

Spiritul echilibrat, experienţa îndelungată a lui Jens Stoltenberg a condus la o finalitate pozitivă a reuniunii NATO, de la Londra. 

Dar anul 2020 vine cu provocări perfide, parţial previzibile, la care ministerul armatei noastre naţionale şi cel al diplomaţiei României trebuie să aibă reacţii pe măsura apărării normalităţii de stat liber, democrat, european, promisă de actualul preşedinte al ţării. 

NOTA BENE: 

Pe aceeaşi lungime de undă cu comentariul de mai sus, ediţia 209, a emisiunii săptămânale ZIUA Z - care este difuzată în direct, de 6TV, în fiecare joi, de la ora 20.30 – a avut drept invitaţi speciali (în imagine, de la dreapta la stânga) pe dr. Mihai Sebe, abia revenit din Turcia, pe dr. Alexandru Georgescu, ce va pleca în China şi pe dr. Răzvan Munteanu, cel ce a condus campania WE ARE NATO, anul trecut, tema schimbului de opinii fiind ORGOLII GEOPOLITICE ÎN EUROPA: 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite