EXCLUSIV „Doctrina Obama”: între G-Zero în securitatea şi „global leadership”

EXCLUSIV „Doctrina Obama”: între G-Zero în securitatea şi
„global leadership”

Barack Obama la baza militară West Point FOTO Reuters

Analistul Dan Dungaciu, directorul Institutului de Ştiinţe Politice al Academiei Române, a prezentat în exclusivitate pentru ziarul „Adevărul“ ce se ascunde în spatele discursului de marţi al liderului de la Casa Albă, în care acesta din urmă a trasat noile direcţii ale strategiei americane de politică externă.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Acum zece ani de zile, preşedintele George W. Bush folosea prilejul discursului de la West Point pentru a lansa doctrina acţiunii militare preemtive. Preşedintele Obama, de la aceeaşi tribună, lansează un alt mesaj. Diferenţele sunt evidente. Nu doar de conţinut, dar şi de stil. Bush era, ca profil, nu un om al nuanţelor, ci al mesajelor simple, clare – uneori caricaturale - şi care îndeamnă la acţiune.

Obama e de altă extracţie: la el biblioteca se simte, contează, abundă nuanţele – până la saţietate! - precizările sau contextele. Ce se câştigă într-o parte, se pierde în alta. Este însă cert că, la nivel de claritate, primul câştigă de departe. Căci aici, la nivelul clarităţii, noua „doctrină Obama” are cel mai mult de suferit.

„America Must Always Lead”

Haloul ideatic al discursului este acesta: America rămâne şi va rămâne putere hegemon. Când este nevoie de ajutor undeva, oriunde, în lume, se sună la 911, nu alt număr de telefon. Nimeni nu poate schimba asta. America este şi în secolul XXI, aşa cum a fost în secolul XX, naţiunea indispensabilă a lumii. America este dinamică, vie, inovativă, de aici şi ideea că orice iluzie despre surclasarea ei rămâne... o simplă iluzie. Asta nu se va petrece.

„America este excepţională”, spune Obama, care crede cu toată fiinţa în acest excepţionalism (deşi la un discurs anterior părea că îl diminuează sau îl aşează la nivelul iluziilor cu care fiecare naţiune – irlandezi, greci, britanici etc – se alimentează cotidian. Atât şi nimic mai mult. Însă acum, la West Point, prin mesajul preşedintelui, excepţionalismul amercian revine în forţă.

Acestea fiind clare, întrebarea nu este dacă America va (mai) conduce lumea, ci cum o va conduce? Pe de-o parte, izolaţioniştii răspund la acestă întrebare aşa cum ştiu ei: adică, realist. Conflicte de genul celor din Siria sau Ucraina nu sunt treaba Americii, de aceea nu trebuie să se implice. Pe de altă parte, interveţioniştii spun că America trebuie să se amestece, pentru că ea este hegemonul global şi că fără o intervenţie amerciană consecinţele neasumării sunt incomparabil mai grave, pentru America, dar şi pentru lume.

Preşedintele Obama răspunde aşa. Nici unii nici alţii nu au – cum altfel? – dreptate, deşi ambii au partea lor de adevăr, cu argumente pertinente extrase din cărţile de istorie. Este clar că izolaţionismul nu este o soluţie, într-o lume cu arme nucleare, cu acţiuni ale Chinei în Marea Chinei, cu episoade gen Ucraina. Dar nici intervenţioniştii radicali nu a dreptate, pentru că „nu orice problemă are o soluţie militară”. Excesul de zel este şi el eronat.

Avem cel mai performant ciocan din lume, dar nu toate problemele sunt un cui

Cu aceste nuanţe, iată cum va conduce America lumea de aici înainte.

1.      În primul rând, SUA vor uza forţa militară doar când interesul major este afectat. Interesul major al Americii, dar şi – Slavă Domnului! - al aliaţilor. Forţa militară va fi însă proporţională, în acord cu fapta, dar şi – atenţie! – în raport cu opinia publică. Ce crede ea, cum vede ea lucrurile, cum se raportează la respectivele evenimente va conta de aici înainte. Deja, ceva începe să scârţâie, şi parcă Obama simte asta atunci când trece la tuşele groase: atunci când însă interesele noastre majore, ale cetăţenilor noştri, vieţile lor, vor fi afectate, „nu vom cere permisiunea nimănui să ne apărăm”. Audienţa aplaudă. Dar când agresiunea nu va viza ameninţări directe, revine preşedintele, America va pune în mişcare şi alte instrumente: coaliţii, parteneriate, diplomaţie, sancţiuni, izolare, lege internaţională. Opţiunea militară a Americii va fi, de aici încolo, precum clavecinul lui Bach - bine temperată.

2.      În al doilea rând, preşedintele identifică drept cea mai mare ameninţare pentru America (tot) terorismul. Dar, şi aici, strategiile vor fi altele. Este naiv să crezi că o asemenea provocare se rezolvă prin invadarea statelor care găzduiesc terorismul. Trupele americane se retrag (vezi decizia privind plecarea masivă din Afganistan), dar asta le va permite să acţioneze, altfel, în Orientul Mijlociu sau sud-estul Asiei. Somalia, Libia, Yemen, Mali şi Siria sunt vizate, cu precizarea, subliniată, că în Siria nu există soluţii militare. America va acţiona, în cooperare cu europenii, nu singură – aşa cum a mai făcut în regiune, s-ar putea adăuga.

3.      În al patrulea rând, strategia Americii va fi să menţină „ordinea mondială” prin instituţii – dacă e cazul, unele noi, reformate în acord cu noul mers al lumii – şi legea internaţională. Ordinea lunii trebuie să menţină pacea, iar multilateralismul şi instituţiile internaţionale, la fel ca şi respectiul legii internaţionale, nu sunt lucruri de care trebuie să ne temem sau ruşinăm. Iată cazul Ucrainei, spune preşedintele. S-a obţinut izolarea Rusiei, prin invocarea legii internaţionale, prin sancţiuni. Iar America nu a tras niciun foc de armă! Aşa a acţinat America în cazul Ucrainei, foarte eficient, la fel a făcut şi va face în Iran.

4.      Al patrulea aspect este cel care ţine de demnitatea umană, drepturile omului, societăţi libere şi democratice. Este o linie directoare esenţială, aşa cum era, se poate adăuga, la fel ca în doctrina Bush, unde conceptul de „libertate” era sacrosant şi ordonator de acţiune practică.

„Doctrina Obama” între vorbe şi fapte

„Doctrina Obama” se pretează la o serie de interpretări dintre care vom selecta doar câteva:

Prima poate pune accentul pe un soi de angajare americană care să readucă în atenţie un fel de lume G-0 în securitate, cel puţin în zonele în care interesele majore ale Americii, de care vorbea Obama, nu sunt afectate. Ideea cărţii lui Ian Bremmer „Every Nation for Itself: Winners and Losers in a G-Zero World“, este că nu (mai) trăim în lumea lui G-8, nici în cea a lui G-20, nici măcar în lumea lui G-2 (SUA şi China). Nu există nicio coordonare globală, peisajul puterii se schimbă, iar alianţele sau structurile existente nu mai funcţionează. Fiecare, cât poate şi unde poate, joacă pentru sine. Asta înseamnă G-0. Este, desigur, o stare de tranziţie; dar una care marchează profund lumea în care trăim. „Doctrina Obama” incită la o asemenea ipoteză, repetăm, cel puţin în zonele nu de interes major ale Americii. Evenimentele din Ucraina, unde sigur că Rusia este – şi nu este! – izolată şi condamnată, dar fără ca Ucraina să mai poată măcar visa la recuperarea Crimeii, nu pot bloca definitiv asemenea interpretări. O a doua interpretare trimite la celebara carte a lui Z. Brzezinnski, „The Choice: Global Domination or Global Leadership”. „Doctrina Obama” pare un rezumat al acesteia, cu opţiunea clară pentru un „Global Leadership” american. Similitudinile sunt surprinzătoare, dar rămâne aceeaşi ambiguitate. Cartea lui Brzezinski este o colecţie inclusiv despre reflecţii asupra cum ar trebui să fie lumea, bazată însă pe o filosofie iluministă, după care cei care cunosc sau înţeleg „Binele” îl vor şi realiza şi că, deci, cam totul se poate rezolva prin diplomaţie. Aserţiune cel puţin suspectă. Pentru că lumea nu arată chiar aşa. Iar când apar provocările, doctrina trebuie să fie aplicată, moment în care claritatea acesteia chiar contează. Iar „doctrina Obama” – precum cartea lui Brzezinnski - pare mai ambiguă decât s-ar cuveni să fie.

A treia linie de interpretare care a apărut ţine de crearea unei doctrine de politică externă pentru nevoile politicii interne americane. În această perspectivă, Obama spune publicului ce vrea să audă, de aici şi nuanţările, neintervenţionismul discursului şi asigurarea că expediţiile aventuroase ale lui Bush nu se vor repeta. Interogaţia însă este evidentă: o doctrină de securitate nu se face doar în raport cu dorinţele publicului, indiferent care a rfi acestea, ci cu acţiuni fie şi impopulare la un moment dat.

În al patrulea rând, privită dinspre Est, „doctrina Obama” pare un soi de „doctrină Monroe” resuscitată. Este regiunea noastră în „zona de interes major a Americii”? Aici doctrina nu ne spune foarte multe lucruri limpezi: poate fi intepretată şi ca un mesaj pozitiv, de interes, dar şi unul de intervenţionism prudent. Vestea bună este însă că acţiunile americanilor în regiune, respectiv materializarea doctrinei, par mai ferme decât mesajul doctrinar al preşedintelui lor. Din această perspectivă, înainte de orice exegeză, să le fructificăm cât mai bine pe acestea.

America îţi dă, dar nu îţi bagă în sac...“

De Dan Dungaciu

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: