Sebastian Rusu: A trecut o lună de la declanşarea ”operaţiunii militare ruse” din Ucraina şi forţele ruse nu au obţinut niciun succes notabil în acest răstimp. Cine sunt în opinia dumneavoastră responsabilii acestui eşec: FSB sau GRU?

Silviu Predoiu: Atunci când evaluezi eficienţa unei acţiuni, indiferent de natura acesteia, te raportezi la obiectivele urmărite prin aceasta şi termenele planificate pentru atingerea lor. Văzând cum decidenţi politici, experţi din cadrul structurilor militare şi de informaţii sau doar analişti înaintează diverse ipoteze, de multe ori diferite de la o zi la alta, referitor la sensul şi stadiul evoluţiilor  în războiul din Ucraina, nu poţi decât să realizezi că atât obiectivele “operaţiunii militare speciale” ruse, cât şi termenele stabilite pentru îndeplinirea lor rămân încă necunoscute.

Ca urmare, în opinia mea, orice evaluare a rezultatelor de până în prezent este strict speculativă. Rezumându-mă doar la date verificabile nu pot decât să constat că teritoriul ocupat în prezent de trupele ruse se suprapune aproape integral peste ceea ce, într-o conferinţă de presă din aprilie 2014, la scurt timp după ocuparea peninsulei Crimeea, Putin definea sub numele de “Novorossia” ca teritoriu ce trebuie să revină alături de Rusia într-o formă federativă. În mod cert însă rezultatele obţinute până în prezent în teren de agresorul rus sunt sub nivelul anticipărilor iniţiale ale experţilor militari occidentali.

Din punct de vedere al responsabilităţilor FSB şi GRU, primul acoperă domeniul politico-economic, social, contraspionajul, iar cel de al doilea segmentul de informaţie militară. Având în vedere numărul de oficiali ucraineni declaraţi trădători sau “anti-eroi” de preşedintele Zelensky, cât şi funcţiile ocupate de aceştia, cel puţin aparent, cele două servicii au avut surse de nivel. Cât despre răspundere, este prea devreme să ne pronunţăm dar, ca întotdeauna şi peste tot, la nevoie, serviciile de informaţii sunt un bun ţap ispăşitor. 

A fost preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, dezinformat de către consilierii săi şi planificatorii militari ai armatei ruse în legătură cu rezistenţa din teren a forţelor ucrainene? Este posibil să asistăm la un îngheţ al acestui conflict militar pe termen mediu şi lung?

În mass-media, dar nu numai, se fac frecvente referiri la Vladimir Putin ca fost ofiţer de spionaj cu o bună experienţă în activitatea de informaţii atât de “desk” cât şi de teren şi în egală măsură de execuţie şi managerială. Dacă acceptăm o asemenea premiză atunci ar trebui să acceptăm şi că aceasta îl face un beneficiar de informaţii avizat, care ştie foarte bine ce să ceară, cum să citească ceea ce primeşte şi ce să întrebe pentru a se convinge că informaţia este corectă şi relevantă.

Nu cred că poate fi dezinformat de colaboratorii săi, oricum nu premeditat. Trebuie însă înţeles că Putin este cel ce dispune liniile strategice de acţiune, măsurile tactice fiind stabilite pe nivele inferioare de decizie, nivele ce pot fi victime ale unor dezinformări accidentale sau poate chiar voite. Oricum însă, ar fi bine să înţelegem că foarte rar o activitate în teren, indiferent de natura acesteia, decurge conform planificării, oricât de riguroase, de birou. Cât despre perspectiva ca acest conflict să evolueze spre statutul de “îngheţat”, găsesc posibilă o asemenea evoluţie. 

Cum va juca politico-diplomatic China conflictul militar din Ucraina?Va sprijini tacit Rusia sau va prefera o aparentă neutralitate? Să ne aşteptăm la surprize la summitul UE-China de la sfârşitul acestei săptămâni în legătură cu situaţia din Ucraina?

Cu certitudine China nu îşi poate permite să fie asociată explicit războiului provocat de ambiţiile şi orgoliul lui Putin. Asta nu înseamnă însă că nu va încerca să obţină maximul de profit, în conformitate cu propriile interese, din ceea ce va identifica drept oportunităţi politico-diplomatice şi economice generate de acest conflict. Cred că va menţine în continuare o poziţie de neutralitate declarată faţă de confruntarea Rusia - Ucraina, cu accente pe nevoia grabnică de încetarea a ostilităţilor şi de respingere a războiului ca modalitate de rezolvare a diferendelor între actori statali dar nu va ezita să întărească colaborarea cu puterea de la Moscova pe alte planuri, în primul rând în cel al confruntării sale cu SUA.

De altfel poziţia Chinei, de abţinere, la votarea rezoluţiei de condamnare a agresiunii ruse în Consiliul de Securitate al ONU, transmite exact poziţia de neutralitate asumată de China, în spatele căreia se citeşte, relativ facil, nu atât o simpatie pentru Rusia cât o ostilitate faţă de NATO ca “instrument al SUA”. Din acest punct de vedere recentul summit UE-China nu a adus, cel puţin prin prisma datelor publice, niciun fel de surprize. 

Cine blochează negocierile de pace dintre ruşi şi ucraineni în contextul în care fiecare zi de conflict sporeşte tot mai mult criza umanitară din Ucraina? Ar putea fi Turcia mediatorul păcii dintre cele două părţi aflate în conflict? Ce rol ar putea juca Israelul şi oligarhii ruşi? 

Aşteptările noastre trebuie să fie realiste. Ceea ce se întâmplă în prezent în Ucraina, urmare a agresiunii neprovocate şi nejustificate a Rusiei, este o dramă umanitară a cărei dimensiune sporeşte cu fiecare minut în care se prelungeşte confruntarea. Pe de altă parte însă exemple recente - prea multe din nefericire, ne arată că negocierile în asemenea situaţii sunt anevoioase şi pot dura foarte mult timp.

În cazul de faţă, dincolo de dificultăţile tehnice inerente unui asemenea demers, de dificultatea de a ajunge la un compromis acceptabil pentru ambele părţi, de rolul orgoliilor şi ambiţiilor actorilor implicaţi, transparenţa publică atipică a dezbaterilor dintre părţi nu face, în opinia mea, decât să îngreuneze un proces oricum foarte dificil. Sunt posibile, secvenţial, progrese surprinzătoare, dar acestea ar reprezenta excepţia, iar nu regula. 

Da, Turcia prin prisma intereselor sale regionale, dar mai ales datorită relaţiilor bune, atât la nivel personal cât şi de stat, pe care preşedintele Erdogan le are cu omologii săi rus şi ucrainean, poate juca un rol important şi credibil în facilitarea dialogului dintre cele două părţi.  Israelul, într-o măsură asemănătoare, prin contactele sale în Rusia şi Ucraina şi relaţia solidă cu SUA şi UE, dar şi cu o experienţă greu de neglijat în negocieri de pace, poate fi un factor util în încurajarea şi stimularea dialogului.

Aş lăsa deoparte oligarhii ruşi. Cei deja stabiliţi în străinătate nu mai pot fi definiţi astfel, iar cei din Rusia răspund doar aparent definiţiei acceptate pentru oligarhi, ca membri ai unui cerc restrâns ce exercită puterea într-un stat. În fapt, oligarhii reali ai anilor ‘90, ca Berezovski, Hodorkovski, Smolensky & co, cei care “făceau” politicieni şi luau deciziile din spatele acestora fie au decedat în condiţii suspecte, fie au trecut pentru ani de zile prin puşcării sau, unii mai norocoşi, au înţeles că timpul lor a trecut şi s-au retras discret într-un anonimat confortabil pe alte meridiane, cât mai departe de Moscova.

Cei prezentaţi acum drept oligarhi sunt doar nişte marionete alese de singurul păpuşar al Rusiei din aceste timpuri, Putin. Iar rolul lor în negocieri nu există. 

 

Prelungirea conflictului militar din Ucraina pe termen mediu şi lung ar putea determina o criză globală greu de controlat. Cum se vor reseta în acest context relaţiile dintre Marile Puteri?

În opinia mea, încă de ceva vreme, lumea se afla într-o tranziţie relativ discretă de la statutul de unipolaritate instalat după încheierea Războiului Rece, către cel de multipolaritate. Într-un fel oarecum ciudat această perspectivă a devenit mai evidentă mulţumită excentricităţilor mandatului prezidenţial al lui Donald Trump, iar conflictul militar din Ucraina nu face decât să sublinieze acest trend, funcţionând ca un catalizator de procese. În urmă cu doar câteva zile, în cadrul întâlnirii dintre miniştrii de externe ai Chinei şi Indiei, nu întâmplător unul dintre principalele subiecte abordate, alături de armonizarea poziţiilor celor două state faţă de situaţia din Ucraina, a fost reprezentat de promovarea unei noi ordini mondiale, a unei lumi multipolare.

Când această temă este dezbătută de două state ce împreună reprezintă 2,8 din cele 7,8  miliarde de locuitori ai planetei, este bine să ascultăm atent. Tendinţa de alunecare spre multipolarism va fi accentuată inevitabil şi de trecerea tot mai dorită de la combustibilii fosili la sursele regenerabile de energie, trend ce va plasa alte categorii de materii prime şi de procese tehnologice în centrul geopoliticii energetice.

Ca urmare noile lanţuri de aprovizionare cu resurse minerale şi de procesare a acestora pentru producerea tehnologiilor ecologice vor determina inevitabil o schimbare a raportului de forţe pe plan mondial. Iar până la identificare unei forme de echilibru pentru lumea multipolară în devenire, sunt de aşteptat în continuare turbulenţe. Amploarea şi consecinţele acestora depind de fiecare dintre aspiranţii la un rol important în noua construcţie geopolitică, Uniunea Europeană fiind în mod obligatoriu unul dintre aceştia.