Imaginea unui guvern puternic, capabil să reactiveze statutul de mare putere al Rusiei, să susţină un stat viguros şi să aibă sub control oligarhia rusă, care a legitimat vreme îndelungată autocraţia putinistă aflată la putere din ultima zi a anului 1999, s-a evaporat ca printr-un miracol şi a scos la iveală un „ţar” care se teme de propriile fantome şi care nu mai poate conta mici măcar pe forţa plenară a sistemului său de putere, serviciile secrete.

Întreaga durată a regimului democratic în Rusia nu depăşeşte zece ani, iar aceasta dacă cumulăm deschiderea tactică a regimului absolutist al ţarului Nicolae al II-lea, forţată de Revoluţia de la 1905 şi operată prin intermediul Manifestului din 17 octombrie 1906 - căreia i s-a pus capăt după nici un an la 8 iunie 1907 -, scurta perioadă a diarhiei (dvoevlastie – Двоевластие) anului 1917 şi întreaga durată a regimului Elţîn (1991-1999). Din acest punct de vedere, Rusia cunoaşte un deficit de experienţă istorică în ceea ce priveşte competiţia politică autentică nu doar în raport cu naţiunile occidentale şi central-europene, dar chiar şi cu cele din Europa Răsăriteană, Balcani, sudul Europei sau America Latină – care nu s-au bucurat de notorietatea unor modele de democraţii funcţionale nici măcar atunci când circumstanţele istorice le-au oferit această posibilitate. Dintre marile puteri singură China, rămasă încă fidelă sistemului partidului unic, al cărei stângaci salt spre democraţie, început în 1911, s-a încheiat după doar 16 ani, poate suporta comparaţii cu Rusia. Nu este însă scopul acestui articol să analizeze cauzele de ordin istoric, cultural, identitar ale acestei aparente inadecvări a democraţiei cu sistemul politic rusesc, nici să realizeze comparaţii facile între sistemele politice contemporane, inspirate dintr-un fel de liberalism triumfalist. Obiectivul este de a repune în discuţie vechea dihotomie care-i separă pe adepţii occidentalizării de slavofili şi suporterii autocraţiei, cu rădăcini care coboară până la jumătatea sec. al XIX-lea, şi de a scoate în relief evidenţele unei rapide pierderi de legitimitate a regimului Vladimir Putin, dovedită şi de politica crimei practicată împotriva adversarilor săi politici. În cadrul acestui articol voi folosi termenul de Noviciokraţia pentru a desemna un sistem politic profund corupt, care recurge nu doar la manipularea sistemului politic pentru a transforma democraţia şi pluripartitismul în forme fără conţinut, la controlul presei, dar şi la folosirea selectivă a crimei împotriva adversarilor politici cei mai vocali, cu ajutorul unora dintre cele mai letale otrăvuri inventate până în prezent pentru scopuri militare, amestecul de agenţi toxici cunoscuţi sub numele de Noviciok.

De aproape două secole Rusia este blocată într-o dezbatere care pare a nu-şi fi aflat o adevărată rezolvare conceptuală: cea care-i opune pe admiratorii Occidentului slavofililor şi susţinătorilor sistemului autocratic rusesc. Occidentalizanţii se arată admiratori ai tehnologiei occidentale şi uneori şi ai liberalismului apusean, ai societăţii critice, modernizatoare, individualizante, secularizante, performante sub raport economic şi deschisă cultural cu care asociază de regulă Europa de Vest (şi ulterior şi Lumea Noua) şi pe care le-ar dori „asezonate” climatului politic rusesc. Pe de altă parte, slavofilii resping tentaculele occidentale, ba chiar tind să accentueze imaginea unui Occident materialist, decadent, molatic, lipsit de repere axiologice, victimă a consumerismului şi satisfacerii egoului pe care doar civilizaţia rusească, plină de vigoare, ordonată, imuabilă, modelată după notele politice ale ierarhiei şi ortodoxiei îl mai poate salva. Această diviziune teoretică a fost reprodusă în dezbaterile intelectuale care au postfaţat dispariţia Uniunii Sovietice, în special în lucrările semnate începând cu anul 1992 de Serghei Stankevici, consilier al preşedintelui rus Boris Elţîn, care a decelat două mari perspective ruseşti în relaţiile cu exteriorul, cea atlantistă (se înţelege, continuatoarea occidentaliştilor) şi oponenta acesteia, şcoala euroasiatică.[i]

O asemenea lupă dihotomică este, fără îndoială, simplificatoare şi nu ia în seamă multe dintre meandrele şi nuanţele curentelor politice care se strecoară între cele două cursuri principale. De altfel, primul mare occidentalizant al Rusiei a fost însuşi ţarul Petru cel Mare (1682-1725), care a coagulat în jurul unui regim autocratic o serie de tehnologii, modele şi instituţii occidentale pe care le-a impus cu o mână de fier. Nici Ecaterina a II-a, prusaca din Stettin care a condus Rusia în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea (1762-1796), nu a ezitat să folosească cnutul pentru a filtra elemente ale culturii, societăţii şi tehnicii  occidentale comandate de la Sankt Petersburg.[ii] Unul dintre specialiştii contemporani ai politicii externe ruseşti Andrei Ţîgankov identifică, prin urmare, în diferite etape ale istoriei recente a Imperiului Rus, Uniunii Sovietice şi Federaţiei Ruse mai multe curente pe care le defineşte cu termenii de integraţionişti (moştenitorii occidentalismului), naţionalişti radicali (care conservă unele dintre ideile principale ale slavofililor), adepţii balanţei de putere şi intelectualii ataşaţi statutului de mare putere a Rusiei.[iii] Profesorul Viaceslav Morozov observă cu acuitate că din punctul de vedere al lui Ţîgankov occidentalizarea este inacceptabilă, pentru că presupune asumarea unor complexe de inferioritate, o autosabotare a societăţii ruseşti şi chiar o „renunţare parţială a Rusiei la suveranitatea şi teritoriul său”[iv], evident potrivit interpretării teritorialităţii aflată într-o etapă sau alta la modă la Moscova. Prin urmare, nu întâmplător preşedintele Vladimir Putin a renunţat, pe măsură ce şi-a consolidat puterea, la discursul cu tente occidentalizante, dar şi la instituţiile cu rădăcini europene mult mai adânci, în Grecia antică, reducând regimul politic la ceea ce sociologul Max Weber, citat de Iver B. Neumann, desemna – în contextul reformelor ţarului Nicolae al II-lea din anul 1905 – cu termenul de Scheinkonstitutionalismus (constituţionalism de faţadă).[v]

Există însă vreo cale de ieşire din această capcană în care Kremlinul pare să cadă de fiecare dată oricare ar fi calea pe care o apucă? Revin la fostul meu profesor de la Universitatea din Turku (unde era asociat în anii 2001-2002), Viaceslav Morozov, care remarca obsesia şcolii ruseşti de relaţii internaţionale, inclusiv a celor mai reprezentativi şi cunoscuţi exponenţi ai acesteia, cu privire la ideile enunţate de câţiva teoreticieni occidentali precum Samuel Huntington, Francis Fukuyama şi Zbigniew Kazimierz Brzezinski, care sunt însă departe de a exprima vederile cele mai larg îmbrăţişate de comunitatea ştiinţifică occidentală. Fără a-şi propune abandonarea „obsesiei identitare” a şcolii ruseşti de relaţii internaţionale, Morozov propune o regândire a complexităţii conceptuale, geografice şi geopolitice a termenilor folosiţi în corpusurile academice ruseşti, cu reverberaţii puternice în deciziile politice şi în mass-media. Pornind de la realitatea că societăţile împrumută necontenit una de la cealaltă, profesorul rus remarcă faptul că multe dintre noţiunile şi instituţiile considerate aprioric occidentale îşi au geneza într-o pluralitate de tradiţii politice, culturale, civilizaţionale[vi], aşa cum se întâmplă cu însăşi genealogia şi axiologia democraţiei, pe care o pomeneam mai sus. Am putea adăuga aici rolul grecilor bizantini în fundamentarea unora dintre tiparele şi ideile Renaşterii, foarte bine evidenţiat într-o analiză ecumenică datorată preoţilor ortodox Constantin Necula şi catolic Eugen Răchiteanu.[vii] Morozov remarcă, de asemenea, semantica plurală a conceptului de Occident, o „comunitate politică a cărei identitate este doar parţial fixă, ale cărei limite sunt întotdeauna în dispută şi a cărei existenţă depinde în mod crucial de alteritatea care se opune identităţii occidentale”, ceea ce deschide calea către o abordare globală a teoriei relaţiilor internaţionale, în care pot fi antrenaţi, pe picior de egalitate, oamenii de ştiinţă din Rusia. Cupola centrală a argumentelor profesorului Morozov merită să fie cunoscută în chiar cuvintele „arhitectului” său:

 Dacă există ceva occidental în ştiinţa „occidentală” acesta este antifundaţionalismul său – ideea că toate cunoştinţele umane sunt relative, incomplete şi supuse falsificării, insistenţa asupra reflecţiei critice constante şi constatarea ce decurge de aici, că orice ordine socială se bazează pe o decizie etico-politică constitutivă care nu are o motivaţie extrinsecă. În acest sens, în primul rând, teoria rusă a relaţiilor internaţionale şi, în general, ştiinţa socială trebuie să-şi însuşească moştenirea occidentală, iar această sarcină este pe deplin compatibilă cu ideea de a construi teorii alternative pentru a explica experienţa rusească unică (sau orice altă experienţă locală).”[viii]

La mai bine de un deceniu de la observaţiile pertinente ale lui Morozov, preşedintele Putin şi-a însuşit, dimpotrivă, într-o măsură din ce în ce mai mare, tezele şcolii eurasiatice căreia îi aparţine şi Aleksandr Dughin (oaspetele tomitan al Î.P.S. Teodosie Snagoveanu) şi a operat o transformare politică şi culturală decisivă înspre o nouă glaciaţiune ideologică, consolidarea barierelor antioccidentale şi a trăsăturilor autoritare ale statului rus, reluând totodată proiectul expansionist al Romanovilor şi al Uniunii Sovietice a lui Lenin şi Stalin. Ocuparea Crimeii în februarie-martie 2014, războiul hibrid din Donbass şi din alte zone ale estului Ucrainei [ix], susţinerea regimului dictatorului cu mâinile însângerate Lukaşenko din Belarus, politica Divide et Impera promovată îndeosebi în Europa (atât în planul relaţiilor interstatale, cât şi în politicile interne ale statelor, prin asmuţirea naţionalismelor rivale sau forjarea şi alimentarea unor teme cu un puternic impact emoţional) constituie trăsături fundamentale ale înfăţişării externe a Noviciokraţiei, în vreme ce intimidarea, recluziunea, cumpărarea, coruperea şi uciderea opozanţilor, jurnaliştilor sau a altor voci critice sunt folosite pentru a ţine frâiele în mână pe plan intern. Nu este surprinzător, prin urmare, faptul că hackerii, agenţii secreţi şi, mai nou, agenţii neurotoxici au devenit instrumente de care regimul Putin se agaţă pentru a se menţine la putere, a vâna secrete şi adversari politici sau a păstra vastul organism rusesc sub cel mai strict control.

Victime directe ale Noviciokraţiei din ultimii ani au fost cel puţin Serghei şi Iulia Skripal, pe teritoriul britanic, la Salisbury, în martie 2018, Charlie Rowley şi Dawn Sturgess la Amesbury, trei luni mai târziu, pentru ca odată cu otrăvirea lui Alexei Navalnîi, dovedită fără urmă de îndoială de investigaţia de presă  coordonată de Bellingcat şi The Insider, cu susţinerea Der Spiegel şi CNN[x], regimul să-şi expună la scară globală slăbiciunea politică şi instituţională, corupţia morală şi o căderea într-o veritabilă orgie a crimei. Reamintesc cititorilor noştri faptul că şeful opoziţiei ruse Alexei Navalnîi a ajuns în stare de comă în vreme ce efectua un zbor din oraşul siberian Tomsk către Moscova, ceea ce a impus o aterizare de urgenţă la Omsk, localitate situată la 2700 km de capitala Rusiei, unde a fost spitalizat, fără ca medicii ruşi să admită vreun moment că pacientul care se zbătea între viaţă şi moarte fusese victima unei substanţe toxice extrem de periculoase. Transportat în Germania, la spitalul Charité, şi expertizat de medicii germani care l-au tratat şi i-au redat sănătatea, dar şi de două echipe de la două laboratoare independente şi de specialişti ai Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice, adevărul a ieşit la iveală, constatându-se că acesta fusese victima unei variante recente de Noviciok, care după cum a constatat ancheta de presă, îi fusese strecurată în lenjeria intimă, ceea ce l-a determinat pe Navalnîi să-şi noteze pe pagina sa de socializare, după recuperarea medicală:

Ştiu cine a vrut să mă omoare. Ştiu unde locuiesc. Ştiu unde lucrează. Ştiu numele lor adevărate. Ştiu numele lor false. Posed poze cu ei. […] Este o poveste despre un grup secret de ucigaşi ai FSB, care include medici şi chimişti, care au încercat să mă omoare de mai multe ori, iar odată aproape mi-au ucis soţia. Cu siguranţă nu vor spune nimic despre asta la televizor. Mai cu seamă având în vedere faptul că preşedintele rus Vladimir Putin este cel care dă ordine acestui grup.”[xi]

Prins în laţul propriilor rigidităţi teoretice şi al unei adevărate „scleroze culturale”, pentru a folosi o formulă a Papei Francisc, de care nu se mai poate desprinde – amintind, într-o anumită măsură, anii stalinismului târziu sau ai stagnării brejneviene –, regimul Putin este nevoit să atragă tot mai multe instituţii şi sectoare ale statului într-o logică acţională care contravine normelor şi dispoziţiilor legale, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul amendamentelor constituţionale din vara anului trecut, care-i permit şefului statului să rămână la putere până în anul 2036. Conştient de problemele cu care s-ar putea confrunta dacă, într-un final, ar fi nevoit să cedeze puterea, Putin a semnat la 22 decembrie 2020, în plin scandal legat de cazul Navalnîi, un decret prin care foştii preşedinţi ai Rusiei primesc statutul de senatori pe viaţă[xii], precum şi un altul prin care el şi membrii familiei sale se vor bucura de imunitate în faţa legii, ceea ce face practic imposibilă inculparea şi urmărirea sa şi după încetarea mandatului prezidenţial.[xiii]



[i] Interpretare preluată de la profesorul Viaceslav Morozov, fost director al Şcolii de Relaţii Internaţionale a Universităţii din Sankt Petrescburg, actualmente professor la Universitatea din Tartu, Viatcheslav Morozov, "Obsessed with Identity: the IR in Post-Soviet Russia", Journal of International Relations and Development, vol. 12, no. 2 (2009): pp. 200-205.

[ii] A se vedea Iver B. Neumann, Soviet Foreign Policy towards Her European Allies: Interests and Instruments, "Soviet Foreign Policy Towards Her European Allies: Interests and Instruments", in Cooperation and Conflict : Nordic Studies in International Politics, vol. 23 (1988): 220.

[iii] Pe larg în A. P. Tsygankov, Russia's foreign policy: Change and continuity in national identity, Lanham, Maryland : Rowman & Littlefield, 2019.

[iv] Morozov 2009, p. 202.

[v] Iver B. Neumann, 2008. "Russia As a Great Power, 1815-2007," Journal of International Relations and Development, vol. 11, no. 2 (2008): 128-151.

[vi] Morozov 2009, p. 205.

[vii] Constantin Necula, Eugen Răchiteanu, Basilica Santa Croce-punte între Orient şi Occident: crucea de luminǎ a artei sacre : dialog estetic şi catehetic (Firenze: Città di vita, 2018).

[viii] „If there is anything western about ‘Western’ science, it is its anti-foundationalism — the idea that all human knowledge is relative, incomplete and subject to falsification, the insistence on constant critical reflection and the resulting realization that any social order is based on a constitutive ethical-political decision which has no other ground than itself. It is first of all in this sense that Russian IR, and social science in general, still has to appropriate the Western legacy, and this task is fully compatible with the idea of building alternative theories to account for the unique Russian (or any other local) experience.”, Morozov 2009, p. 205.

[ix] O perspectivă culturală asupra sistemului politic putinist la Leonidas Donskis, „War and Peace in Eastern Europe: The Ukrainian Lessons,” in The Romanian Journal for Baltic and Nordic Studies, Vol. 6, No. 2 (2014): 7-26.

[x] Bellingcat, „FSB Team of Chemical Weapon Experts Implicated in Alexey Navalny Novichok Poisoning”, https://www.bellingcat.com/news/uk-and-europe/2020/12/14/fsb-team-of-chemical-weapon-experts-implicated-in-alexey-navalny-novichok-poisoning/?fbclid=IwAR13mOdnVut-A5xhRllqHHynxMOVuXpgv4lDHHbPWMGw0GH7vgDxsGbjzq4 şi Radio Europa Liberă România, „Investigaţie: FSB ar fi plănuit de trei ani otrăvirea lui Alexei Navalnîi, Investigaţie”, https://romania.europalibera.org/a/investigatie-fsb-plan-otravire-alexei-navalnii/31000375.html  (accesate pe data de 15.12.2020).

[xii] „Putin Allows Ex-Presidents to Become Senators for Life”, December 22, 2020, https://www.themoscowtimes.com/2020/12/22/putin-allows-ex-presidents-to-become-senators-for-life-a72443 (accesat pe data de 22.12.2020).

[xiii] „Rusia: Preşedintele Vladimir Putin a promulgat o lege ce îi va garanta imunitatea şi după încheierea mandatului”, 22 decembrie 2020, https://www.agerpres.ro/politica-externa/2020/12/22/rusia-presedintele-vladimir-putin-a-promulgat-o-lege-ce-ii-va-garanta-imunitatea-si-dupa-incheierea-mandatului--632492?fbclid=IwAR0r9AKTbXMTNDyDcgFitCT_jSjrEWwLGJ5kASEkvaPVXFh1QckGbPPyOZs (accesat pe data de 22.12.2020).