Geopolitica faptului divers: Conflictul transnistrean a început în discotecă

Geopolitica faptului divers: Conflictul transnistrean a început în discotecă

Poliţiştii moldoveni au luptat în 1992 fără căşti şi fără echipament special.

De aproape un sfert de secol Transnistria e o fâşie fierbinte pe harta Europei. Cauzele conflictului transnistrean au rădăcini istorice, dar cronologia faptelor mărunte reţine că totul a pornit de la un tânăr care voia să vadă femei goale dansând împrejuru-i, într-o discotecă de provincie. Anatol Caraman, preşedintele asociaţiei veteranilor din războiul de acum 22 de ani, îşi aminteşte cum a început să se tragă cu puşca peste Nistru.

Ştiri pe aceeaşi temă

Totul a erupt în Dubăsari, oraş aflat pe malul stâng al Nistrului, la 2 martie 1992. Cum steaua URSS-ului apusese, Nistrul separa două lumi diametral opuse: cei de la stânga – transnistrenii – care doreau să rămână sub umbrela Uniunii, şi cei de la dreapta – basarabenii – care aspirau la independenţă, iar, unii dintre ei, la reunificarea cu România.

Anatol Caraman era poliţist în 1992. A luptat în conflictul transnistrean, iar după aceea i-a strâns în cadrul asociaţiei Tiras Tighina pe cei care au apărat cu arma în mână Republica Moldova.

"Deci, în Dubăsari, un copil, că altfel nu poţi să-l numeşti, aflat în stare de ebrietate, ia pistoul mitralieră AKS din cui de acasă. Era arma fratelui său mai mare, care făcea parte din garda lui Igor Smironv (n.r. – liderul transnistrean între 1991 şi 2011). Şi copilul merge la discotecă cu arma. Această discotecă se afla în spatele comisariatului de poliţie din Dubăsari. Şi cu această armă intră la discotecă împreună cu alt nemernic ca dânsul, altfel nu poţi să-i numeşti. Şi încep a ameninţa toată discoteca că-i împuşcă dacă toate fetele nu se dezbracă la pielea goală şi nu dansează în faţa lor. E clar că este o nemernicie! Un tânăr şi o tânără scapă din discotecă şi aleargă la comisariatul de poliţie şi spun: Iată ce fac doi în discotecă!

Anatol Caraman este locotenent–colonel în rezervă, cavaler al Ordinului Ştefan cel Mare şi preşedinte al Asociaţiei de veterani de război Tiras Tighina

Caraman spune că cinci poliţişti moldoveni îmbrăcaţi în civil au ajuns la discotecă pentru a pune lucrurile în ordine, însă copilul înarmat a reuşit să se strecoare afară, trâgând focuri de mitralieră în aer.

“Aceste rafale au fost auzite şi de şeful miliţiei transnistrene, căpitanul Sibcenko, că aveau şi ei miliţia lor. Şi vine şi el la aceste împşcături!”

A rezultat o urmărire plină de suspans, în care doi poliţişti, unul moldovean şi altul transnistrean, îl urmăreau pe tânărul înarmat. Confuzia era sporită de faptul că poliţiştii nu purtau uniforme.

“Răsună o rafală de mitralieră şi un glonţ îl loveşte în frunte pe căpitanul transnistrean Sibcenko. Nemernicul de copil îl împuşcase pe unul de-al lor, fără să îşi dea seama. Smochină, căpitanul de poliţie moldovean, retrage echipa la comisariatul de poliţie. Raportează cazul la Ministerul de Interne de la Chişinău.  Se ia decizia de apărare a comisariatului. S-au adunat în 10-20 de minute până la 32 de poliţişti. Şi-au dat seama că vor fi atacaţi şi că respectiva crimă va fi pusă pe seama noastră. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. Câteva camioane cu gardişti beţi au început să atace comisariatul de poliţie. Chişinăul ordonă: Nu deschideţi foc!

Ai noştri au baricadat ferestrele, uşile şi au început să se apere cu bastoanele de cauciuc, cu paturile armelor, cu mobila, cu tot ce era din lemn. Lupta s-a început corp la corp, pe ferestre. Această luptă a durat de la ora 10 seara până la ora 4 dimineaţa. S-au sleit de puteri. Ai noştri au căzut toţi, au fost capturaţi şi duşi la Tiraspol, unde i-au ţinut închişi în celule de doi pe trei. 16 oameni într-o celulă, fără paturi, fără nimic, timp de o lună. Bătăi toată ziua şi toată noaptea. Îi îmbrăcau în veste antiglonţ şi îi împuşcau ca să le fărâme costele. Pe unii i-au injectat cu hepatită…”

Potrivit datelor statistice ale asociaţiei Tiras Tighina, în războiul din 1992 au decedat 800 de persoane, 40 au fost date dispărute şi alte 3.500 au fost mutilate.

Cronologia conflictului transnistrean

2 septembrie 1990 - a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană.
27 august 1991 – Destrămarea URSS a făcut posibilă declararea independenţei Republicii Moldova.
2 martie 1992 - Republica Moldova devine membru ONU. Republicile separatiste din interiorul statului, Transnistria şi Găgăuzia, devin, astfel, oficial ilegale. Începe conflictul armat la Dubăsari.
5 martie 1992 – Mii de cazaci se alătură în mod voluntar forţelor armate de la Tiraspol. Au loc înrolări masive în rândul formaţiunilor paramilitare ale separatiştilor.
20 martie 1992 - La reuniunea OSCE de la Helsinki, se creează un mecanism de reglementare a conflictului din Trasnistria, compus din Republica Moldova, România, Rusia şi Ucraina.
21 mai 1992 - Igor Smirnov, liderul transnistrean, dă un decret prin care Armata a 14-a trece în subordinea Republicii Nistrene.
20 iunie 1992 – Oraşul Tighina (de la dreapta Nistrului) este asediat, fiind ucise 200 de persoane (militari, poliţişti şi civili) iar podul peste Nistru e ocupat de armata separatistă.
21 iunie 1992 - Se semnează acordul de încetare a focului, iar Transnistria îşi stabileşte graniţa cu Moldova pe Nistru, păstrând totodată şi oraşul Tighina.

 

Transnistria funcţionază după regulile unei republici prezidenţiale, cu un preşedinte care conduce guvernul şi un pralament ales de populaţie. Transnistria nu este, însă, recunoscută oficial de nicio ţară, dar emite paşapoarte şi are monedă proprie. Rusia îi acordă în mod regulat asistenţă financiară.

Republica Moldovenească Nistreană a fost condusă cu mână de fier, până în 2011, de Igor Smirnov. De la începutul lui 2012, Transnistria are un nou preşedinte: Evgheni Şevciuk (45 de ani). Occidentul a sperat că prin schimbarea liderului, Transnistria va face paşi către democratizare.

După războiul de acum 22 de ani, populaţia vorbitoare de limbă română de pe teritoriul Transnistriei a trecut printr-un aspru proces de rusificare. Cel mai grăitor exemplu este soarta şcolilor cu predare în limba română. Acolo unde în urmă cu mai bine de un deceniu învăţau peste 5.000 de elevi, azi au mai rămas 1.900. În 2004 s-a încercat închiderea forţată a şcolilor româneşti. Câţiva profesori, elevi şi părinţi au ales să nu cedeze şi s-au luptat pentru şcolile lor. Au dat Rusia în judecată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). După un proces de opt ani, CEDO a soluţionat cazul în favoarea petenţilor, iar Rusia ar trebui să le plătească acestora despăgubiri totale de peste un milion de euro. Rusia, şi nu Transnistria. Pentru că cea din urmă n-ar fi existat fără cea dintâi.

Pe parcursul ultimului an, situaţia şcolilor româneşti din Transnistria s-a înrăutăţi, autorităţile încercând prin diferite şicane să închidă cea mai mare unitate de învăţământ cu predare în limba română, liceul Lucian Blaga din Tiraspol. 30% din populaţia Transnistriei este vorbitoare de limba română. Totuşi, numărul elevilor din şcolile româneşti scade de la an la an pentru că părinţii aleg să-şi dea copiii la şcoli ruseşti pentru avantaje financiare.

Transnistria, un teritoriu blocat în anii '80

Chipul cosmetizat al regiunii transnistrene se vede în buletinele de ştiri ale televiziunii publice. Există şi un scurt program în limba română. Ştirile de propagandă despre realizările orăşenilor şi ale ţăranilor explică mai bine decât orice raport cât de mare e prăpastia dintre Transnistria şi Europa Occidentală.

 

 

citeste totul despre: