Într-adevăr, deja Gherasimov însuşi e considerat omul forte al sistemului, dar şi autorul doctrine războiului hibrid – identificat în subtextul unui articol şi discurs din 2013, chiar dacă teoria este una pur occidentală. Pe de altă parte, Serghei Shoigu, ministrul rus al Apărării, este cel de-al doilea personaj cu influenţă majoră în deciziile Kremlinului.

Susţinerile din 2 martie făcute de către Gherasimov, inclusiv în faţa unor ataşaţi militari şi invitaţi occidentali, au subliniat foarte clar plasarea Rusiei în poziţii de duşman cu Occidentul, cu Statele Unite în primul rând, o postură nenegociabilă. În plus, acuzaţiile la adresa tacticilor pe care le-ar utiliza „duşmanul“ occidental sau american ar fi o combinaţie de soft power, revoluţii colorate, utilizarea nemulţumirilor şi protestatarilor interni şi lovituri aeriene precise peste tot în lume.

Dacă prima parte e o obsesie a lui Gherasimov (foto dreapta) şi a lui Putin - care a criticat puterea soft şi revoluţiile colorate, ulterior Primăvara Arabă, ca să nu mai vorbim despre pretenţia că Hillary Clinton, ca secretar de stat, ar fi dat semnalul manifestaţiilor masive anti-Putin din 2011 - reluarea temei azi nu este decât o reflectare a fricii de cetăţeanul rus, care protestează non stop pentru îngrădirea drepturilor sale, duminica aceasta împotriva legii internetului care începe să separe Rusia de internetul global, obligând ca totul să fie păstrat doar pe servere aflate în Rusia, sub controlul cenzurii politice, concomitent cu legi de sancţionare a produsului subversiv şi anti-guvernamental.

Referirea şi reluarea temei reflectă frica de cetăţeni în contextul complicat în care Vladimir Putin a reuşit să scadă la cel mai jos nivel în sondajele oficiale de opinie, la 32%, deşi nu are nici un contracandidat şi a avut grijă să nu existe opoziţie nici formală, nici informală. Referirea la colaborarea cu Coloana a Cincea, ba dând şi un nume inventat prezumatei operaţiuni occidentale în derulare - „Calul Troian“ - este şi un avertisment către protestatarii proprii că riscă să fie taxaţi drept trădători de ţară şi unelte ale duşmanului. Scăderea dramatică de încredere în Vladimir Putin nu prea respectă îndemnul său din discursul despre starea naţiunii, care cere unitatea poporului şi susţinerea autorităţilor.

Nici cea de a doua parte nu e nouă. De la demonstraţiile animate de anul trecut, la conferinţa dinaintea alegerilor prezidenţiale, Vladimir Putin a tot vorbit despre capabilităţi hipersonice proprii, despre super-rachete nucleare, punându-şi demult în doctrină utilizarea armei nucleare într-un conflict convenţional regional în care sunt ameninţate interesele vitale ruse. Că nivelul pregătirii, dotării şi dezvoltării tehnologice în domeniu este încă de domeniul dorinţei şi aspiraţiilor, acest lucru e dovedit de majoritatea experţilor şi de numărul testelor ratate cu racheta hipersonică. Dar pe de altă parte, preocuparea pentru aceste elemente e inedită tocmai prin combinarea loviturilor de precizie cu manifestaţiile interne de protest, care nu a mai avut loc până acum, temele fiind tratate separat.

Rusia are obiceiul clasic de a „întoarce oglinda“. Adică reproşează celor consideraţi duşmani lucrurile pe care le planifică ea însăşi. Şi în cazul de faţă, combinaţia şi planificarea atacului are la bază aceeaşi ambiţie de a dezvolta ea însăşi asemenea capabilităţi. Pe de altă parte, referirea la proiectul american de a avea o armă hipersonică capabilă să lovească într-o oră orice loc din lume este un deziderat formulat în SUA încă din 2011, când a fost evaluat un caz în care Bin Laden a putut pleca de la locul unde a fost identificat înainte ca lovitura de rachetă trimisă de pe un vas din Golf să ajungă să-l ucidă. De unde chinuiala ulterioară cu regăsirea lui lângă o unitate militară din Pakistan şi operaţiunea de eliminare care a urmat. Vorbim în continuare de un deziderat, de o aspiraţie şi nivel de ambiţie, pe direcţia în care s-au făcut cercetări şi dezvoltări tehnologice, dar nici SUA nu a ajuns acolo pe deplin, China este în curs de dezvoltare a propriilor soluţii, iar Rusia nu vrea să piardă locul de prim plan şi postura prin dispariţia din această cursă a înarmărilor, anunţând realizări cu caracteristici şi mai importante, ba chiar şi dirijabilitatea rachetelor, capabile să ocolească şi scutul American anti-rachetă.

Că tot vorbeam despre cursa înarmărilor, Valerii Gherasimov a rostit explicit şi recunoaşterea faptului că Rusia s-a lansat în această cursă. Potrivit publicaţiei Steaua Roşie a Armatei ruse, Gherasimov a declarat:

„Armele moderne şi high tech sunt complexe şi e imposibil să fie produse în serie, pe scară largă, în timp de război, când ostilităţile au început. De aceea este necesar ca tot ceea ce e necesar într-un război să fi fost produs şi livrat trupelor în timp de pace.“

Mai mult, Gherasimov formulează şi nivelul de ambiţie: trebuie, cu orice eforturi, ca Rusia să atingă supremaţia tehnică, tehnologică şi organizaţională în faţa oricărui potenţial adversar. Dacă adăugăm aici că în documentele militare ale SUA formularea e de aceeaşi factură, SUA propunându-şi să atingă superioritatea militară faţă de toţi adversarii, iar documentul e public, putem realiza foarte lesne că o cursă a înarmărilor a fost deja lansată, iar în ciuda dificultăţilor economice, Rusia doreşte să se menţină şi ea în această cursă, alături de SUA şi China.

Mai putem decela aici o valoare de întrebuinţare a acestei situaţii, ca şi a stării perpetue de război în timp de pace şi preeminenţa armatei asupra zonei de putere, cu dorinţa de a controla şi mai mult şi a acapara decizia politică, sau măcar de a o influenţa şi mai mult: recursul la resurse - finanţele pentru continuarea modernizării şi dotării armatei - dar şi libertatea de a utiliza şi mai mult GRU, serviciul de informaţii militare rus şi de operaţiuni speciale, împotriva altor state, chiar şi după eşecurile recente cu cazul Skripal, cu hackingul la centrele antidoping sau la laboratoarele de analiză a gazelor de luptă/arme chimice interzise, care au costat viaţa fostului şef al GRU, dispărut brusc „după o boală grea“. Armata rusă vrea să continue să-şi utilizeze resursele în exterior, dar să joace şi un rol tot mai important în interior, împotriva spionilor, agenţilor străini, „coloanei a cincea“ şi a opoziţiei care, nu-i aşa, sunt parte a instrumentelor duşmanului occidental/american.