În spatele uşilor închise, în ultimul an, s-a dat o adevărată bătălie pentru a convinge Turcia, un stat membru NATO cu o forţă militară impresionantă, că e de preferat să-şi alinieze interesele geo-politice cu cele ale Occidentului. În schimb, Turcia a profitat de statutul de putere regională, fiind printre puţinii parteneri de încredere ai Statelor Unite în Orientul Mijlociu, pentru a desfăşura o serie de activităţi cel puţin controversate, dar cu beneficii financiare uriaşe pentru elita politică de pe malurile Bosforului. Petrol, arme, interse şi ambiţii de putere regională pornită să-şi distrugă adversarul - regimul Assad-, dar şi un conflict istoric cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), au conturat o politică ambivalentă şi favorabilă expansiunii Statului Islamic în regiune, totul culminând cu un demers militar cel puţin controversat de a stopa nu numai avansul jihadist, dar şi orice aspiraţie de independenţă a kurzilor din Irak şi Siria, singura forţă regională implicată activ în luptele crâncence împotriva ISIS-ului. 
 
Negocierile purtate de administraţia de la Washington cu privire la implicarea Turciei în conflictul din Siria, soldate cu consimţământul turcilor de a permite avioanelor americane să folosească bazele de pe teritoriul său şi o campanie aeriană în regiunile controlate de Statul Islamic, au cunoscut o serie de suişuri şi coborâşuri, mai mult legate de aspectele economice ale conflictuliui, şi mai puţin de angajamentul militar al unui stat NATO şi cu aspiraţii europene. Între timp, Statul Islamic s-a consolidat, voluntarii europeni au continuat să treacă nestingheriţi graniţa în Siria pentru a se alătura mişcării jihadiste, iar politicienii turci, în frunte cu preşedintele Erdogan, au devenit mai determinaţi ca niciodată să-şi consolideze statutul de stăpâni absoluţi ai Orientului Mijlociu. 
 

La început a fost Poarta

Guvernul de la Ankara a fost acuzat, în nenumărate ocazii, că ar fi înlesnit accesul voluntarilor occidentali în Siria pentru a se alătura Statului Islamic. Mai multe anchete, printre care cele ale jurnaliştilor de la „The Daily Mail”, Sky News şi BBC, au evidenţiat uşurinţa cu care jihadiştii europeni pot să treacă din Turcia în Siria, uneori chiar cu acordul tacit al grănicerilor turci. În ultima vreme, ca răspuns la aceste acuzaţii, turcii au înăsprit condiţiile de trecere a frontierei cu Siria, închizând o bună parte din punctele vamale, însă, şi de această dată, în regiunile predominant locuite de kurzi. Cu toate eforturile depuse pentru securizarea frontierei, numai în primele şase luni ale acestui an, autorităţile turce au reţinut 457 de „combatanţi terorişti străini” care încercau să treacă fraudulos frontiera cu Siria, susţin surse militare pentru agenţia de ştiri Anadolu, citată de Mediafax. 

Un comandant al combatanţilor ISIS a declarat pentru publicaţia „The Washington Post”, pe 12 august 2014, că „majoritatea luptătorilor care s-au alăturat mişcării la început au făcut-o venind prin Turcia.”

Activitatea jihadiştilor nu s-a rezumat doar la drumuri clandestine spre Siria. De multe ori, aceştia au trecut graniţa nestigheriţi şi înapoi în Turcia pentru diferite motive, mai ales medicale. Un alt comandat al Statului Islamic a declarat pentru aceeaşi publicaţie că „am avut luptătorii – unii chiar membrii de rang înalt ai Statului Islamic – care au primit tratament medical în spitalele turceşti.” 

Două luni mai târziu, pe 12 octombrie 2014, o altă publicaţie, de data aceasta din Turcia, dezvăluia ceea ce era, în realitate, o atitudine des întâlnită în rândul politicienilor Partidului Justiţie şi Dezvoltare (AKP). Într-un interviu pentru „Taraf", Dengir Mir Mehmet Firat, unul din membrii fondatori ai partidului AKP, aflat la putere, declara, nonşalant, că Turcia a sprijinit o serie de grupări teroriste din Siria, o face şi acum şi o va face în continuare. „Pentru a slăbi influenţa grupărilor kurde în Rojava (n.r.- Kurdistanul sirian), guvernul a oferit o serie de concesii, inclusiv arme, grupărilor extremiste religioase. Guvernul i-a ajutat pe cei care au cerut ajutor medical, reprezentanţii Ministerului Sănătăţii declarând că este o datorie umană să-i ajuţi pe răniţi, inclusiv pe cei care provin din rândurile adepţilor Statului Islamic”, declara Mehmet Firat, în ceea ce avea să devină confirmarea oficială a poziţiei pe care Ankara o adopta în relaţia cu gruparea ISIS. Publicaţia turcă merge mai departe şi susţine că însuşi mâna dreaptă a liderului ISIS, Ahmet El H, ar fi fost tratat într-un spital din Şanliurfa, oraş aflat în estul predominant kurd al Turciei. Acesta ar fi fost tratat împreună cu alţi lideri ai militanţilor islamişti. Evident, statul turc a plătit pentru tratamentul medical, conform aceleaşi publicaţii.

Dengir Mir Mehmet Firat, unul din membrii fondatori ai partidului AKP. Foto: n24.com 

Astfel, graniţa dintre Turcia şi Siria a ajuns să fie cunoscută ca o adevărată „poartă spre jihad” în rândul celor care-şi doreau să ajungă în prima linie a conflictului sirian, alături sau împotriva Statului Islamic. Chiar şi în momentul în care am călătorit în zona oraşului Ceylanpinar, acum mai puţin de două luni, pentru o serie de articole despre doi cetăţeni români care s-au alăturat mişcărilor kurde ca să lupte împotriva ISIS, mai mulţi localnici mi-au mărturisit că „pentru o sută-două de lire turceşti (n.r.- echivalentul a mai puţin de 100 de dolari) poţi să treci graniţa, soldaţii turci întorcându-şi privirea, prefăcându-se că nu te observă.” Pe partea cealaltă, la mai puţin de 150 de metri, se află oraşul sirian Ra's al Ayn, cunoscut şi ca Serekane, denumirea dată de kurzi, locuitorii majoritari în această regiune. Aici, dacă ai noroc, te poţi face pierdut foarte uşor şi, cu ajutorul unor contacte stabilite din timp, te poţi alătura diferitelor grupări armate din zonă, în funcţie de preferinţele ideologice sau religioase.

Răfuiala cu PKK-ul, mai importantă decât lupta cu jihadiştii

Pe 13 iunie 2014, Ministrul de Interne, Muammar Guler, a semnat o directivă prin care „noi (n.r.- Turcia) îi vom ajuta pe militanţii al-Nusra să lupte împotriva variantei siriene a organizaţiei teroriste PKK, aşa-numita PYD. Regiunea Hatay este o locaţie de importanţă strategică deosebită pentru mujahedinii grupării al-Nusra, care trec de pe teritoriul nostru în Siria. Suportul logistic, antrenamentele, spitalizarea şi înlesnirea trecerii frontierei pentru grupările islamiste se vor desfăşuara pe teritoriul regiunii Hatay (...), iar MIT-ul, împreună cu Secretariatul de Stat pentru Culte să coordoneze găzduirea acestor luptători în locuri de cazare publice”, declara, la aceea dată, ministrul, afirmaţii preluate imediat de ziarul „Radikal”, o voce puternică şi critică a opoziţiei turce. 

Suportul logistic, antrenamentele, spitalizarea şi înlesnirea trecerii frontierei pentru grupările islamiste se vor desfăşura pe teritoriul regiunii Hatay. 

                                                           - Muammar Guler, Ministrul de Interne 

Într-o postare video difuzată de CNN Turcia, post criticat vehement de preşedintele Erdogan pentru că „se amestecă în treburile interne ale ţării”, o adunare aparent paşnică în centrul Istanbulului se transformă rapid într-un discurs şi o invitaţie la jihadism. Asemenea clipuri sunt postate frecvent pe pagina turcă a grupării ISIS, takvahaber.net, acolo unde mai multe clipuri cu discursurile diferiţilor islamişti turci sunt urcate zilnic pe internet, unele filmate în spaţii publice, cunoscute autorităţilor ca locuri de întâlnire frecventate de cei care se ocupă cu radicalizarea religioasă. Raidurile recente, în număr impresionant, nu fac decât să demonstreze că autorităţile turce ştiau de mult de prezenţa elementelor radicale pe teritoriul său, dar le tolerau şi, conform mai multor voci critice guvernului, chiar le încurajau prezenţa.   

Programul umanitar „Arme pentru Petrol"

Pe 13 septembrie 2014, ziarul american „The New York Times” publica o serie de articole în care dezvăluia eforturile deosebite prin care administraţia Obama era angajată în a convinge Turcia să anihileze reţelele clandestine de vânzare a petrolului controlat de Statul Islamic. James Philips, un cercetător cu organizaţia Heritage Foundation, susţine că Turcia a ignorat sfaturile americanilor. Mai mult, Ankara este principalul beneficiar al preţului scăzut al petrolului, demnitari turci de rang înalt fiind implicaţi în traficul ilegal de petrol din Siria, conform celor susţinute de Philips. 

În acceaşi zi, Fehim Taştekin, jurnalist la ziarul „Radikal” publică un reportaj incendiar, în care expune traficul de petrol din regiunea Hatay, aceeaşi regiune unde spitalele sunt pline de pacienţi proveniţi din rândul militanţilor Statului Islamic. Jurnalistul prezintă, în detaliu, aspectele de zi cu zi ale traficului de petrol, personajele implicate şi profiturile uriaşe pe care diferiţi indivizi, inclusiv membrii de rang înalt ai armatei, le-ar fi obţinut de pe urma negoţului cu petrol provenit din zonele controlate de Statul Islamic.

Soldaţi turci la graniţa cu Siria, fotografiaţi în timp ce traficau petrol. Foto: Fehim Taştekin

Tot în aceeaşi perioadă, Kemal Kiliçdaroglu, liderul Partidului Republican Popular (CHP), a susţinut o conferinţă de presă în care a făcut o serie de dezvăluiri referitoare la modul în care Turcia a sprijinit cu arme grupul terorist Statul Islamic prin ceea ce politicianul numea „transporturi umanitare fictive”. Kiliçdaroglu a publicat o serie de mărturii ale şoferilor camioanelor folosite în livrarea de armament către grupul islamic. Politicianul turc susţine că guvernul neagă aceste acuzaţii, declarând că acele transporturi ar fi fost „ajutoare umanitare" destinate populaţiei turkmene din regiune. Însă populaţia turkmenă susţine că niciun ajutor nu a fost vreodată livrat din partea guvernului de la Ankara. Mai mult, ghinionul a făcut ca trei dintre aceste camioane să fie oprite pe drum de inspectorii de trafic. Cu toate că agenţii serviciul de securitate turc (MIT) au încercat să împiedice controalele, inspectorii au descoperit mai multe lăzi cu muniţie, rachete şi arme în camioanele destinate grupurilor armate din Siria şi etichetate drept „ajutoare umanitare" .

Dezvăluirile au continuat cu o serie de documente publicate în presa turcă despre un transport de arme finanţat de emirul saudit Bender Bin Sultan, fost ambasador în Statele Unite, un veteran al tranzacţiilor cu arme la nivel internaţional. Conform Al-Jadeed TV, unul dintre cele mai vizionate posturi TV din Orientul Mijlociu şi printre puţinele instituţii media fără afiliere politică, cel puţin un zbor cu armament a aterizat pe aeroportul militar din Etimesgut, o localitate aflată în apropiere de Ankara. Odată ajunse în Turcia, armele au fost împărţite în trei transporturi. Două ar fi încăput pe mâinile militanţilor Statului Islamic şi unul ar fi ajuns în Fâşia Gaza, susţin jurnaliştii libanezi de la Al-Jadeed. 

O lună mai târziu, un parlamentar german acuză public Turcia că permite transportul şi livrarea de arme de pe teritoriul său către Statul Islamic, inclusiv tranzacţii cu petrol. Nu era nici prima, nici ultima acuzaţie de acest fel, însă, la fel ca multe alte voci critice, şi vocea politicianul neamţ este redusă la tăcere. 

Până şi afirmaţiile vice-preşedintelui american Joe Biden cu privire la implicaţiile Turciei în apariţia şi expansiunea diferitelor grupări teroriste nu l-au alarmat pe Erdogan. În cadrul unui discurs susţinut în faţa studenţilor de la Harvard, Biden susţinea sus şi tare că vina pentru apariţia şi dezvoltarea Statului Islamic o poartă chiar aliaţii Statelor Unite. „Aliaţii noştri în regiune sunt cea mai mare problemă pe care o avem în Siria”, mărturisea Biden, explicând cum Turcia, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite au fost „atât de determinate să-l dea jos pe Assad" încât au fost în stare să pornească „un război între şiiţi şi suniţi" prin finanţarea cu „sute de milioane de dolari" şi „înarmarea cu sute de tone de arme" a oricărui grup dispus să lupte împotriva lui Assad. Biden acuza deschis regimul Erdogan de finanţarea grupărilor extremiste din Siria. Ca răspuns, preşedintele turc declara că politicanul american e „istorie pentru el”. 

În ciuda răcelii aparente, relaţiile şi negocierile în spatele uşilor închise au mers mai departe. Turcia a continuat să sprijine deschis membrii grupărilor islamiste, inclusiv printr-o vizită în Germania a Ministrului Sportului, Suat Kilic, la rândul său un membru important al partidului AKP, la sediul unei grupări salafiste cu puternice legături şi sprijin declarat pentru Statul Islamic. Statele Unite, la rândul lor, au continuat presiunile diplomatice, preferând să aştepte un moment prielnic pentru a împinge guvernul de la Ankara într-o campanie militară împotriva Statului Islamic, fără a părea că forţează mâna „aliaţilor şi partenerilor strategici". 

Momentul prielnic a venit, aşa cu se întâmplă ce cele mai multe ori pe scena conflictelor armate din Orientul Mijlociu, prin tragedia unui atentat. Pe 20 iulie, în oraşul Suruc, la graniţa cu Siria, un atac cu bombă revendicat de Statul Islamic ucidea 32 de persoane. Turcia s-a simţit obligată să demareze o acţiune anti-teroristă de amploare în diferite părţi ale ţării şi, în acelaşi timp, un raid aerian în Siria şi Irak. Dar, într-un joc cinic fără precedent, Ankara a decis să „aloce” o bună parte din rachete şi duşmanului istoric- PKK-ul. În realitate, Turcia căuta de mult un motiv să se implice în conflictul din Siria, regimul Erdogan manifestându-şi nemulţumirea pentru sprijinul acordat de SUA mişcărilor kurde din Siria, în special PYD-ului, grupare pe care turcii o consideră drept aripa siriană a PKK-ului, dar care a primit sprijin şi coordonare din partea Coaliţiei în acţiunile militare îndreptate împotriva Statului Islamic. Mai mult, o serie de luptători occidentali, inclusiv americani, s-au alăturat kurzilor sirieni în lupta cu ISIS şi, până la această oră, nu au fost acuzaţi de activităţi ilegale la întoarcerea în ţara de origine, un gest ce denotă un accept cel puţin tacit al ofensivei militare kurde în Siria.   

Pe 17 decembrie 2014, publicaţia de centru-stânga „Cumhuriyet” mediatiza acuzaţiile lui Fuat Avni, un blogger şi activist turc cunoscut pentru criticile sale aduse regimului Erdogan. Acesta, cu ajutorul contului său de Twitter, publica o serie de înregistrări prin care dovedea implicarea guvernului de la Ankara în livrarea de arme grupărilor teroriste din Siria asociate cu al-Qaeda. Înregistrarea dezvăluia cum Erdogan a pus presiune pe liderii militari şi pe directorul serviciului de informaţii turc, Hakan Fidan, să găsească „un motiv” pentru a demara o acţiune militară în Siria. Ca răspuns, Fidan este auzit pe înregistrare cum le spune prim-ministrului Ahmet Davutoglu, lui Yasar Guler, înalt oficial în Ministerul Apărării, şi lui Feridun Sinirlioglu, diplomat responsabil cu securitatea, că, „dacă e nevoie, eu pot să trimit patru oameni în Siria. Aceştia vor trage câteva rachete înspre Turcia şi aşa avem un motiv să declarăm război.” La scurt timp după publicarea înregistrării pe internet, Erdogan a decis blocarea YouTube-ului în Turcia. Momentan, inclusiv reţeaua de socializare Twitter e blocată pe teritoriul turc, în urma atacurilor de săptămâna trecută din sudul ţării, incident pe care mulţi internauţi l-au atribuit regimului Erdogan. 


Aşadar, Turcia a reuşit ceea ce şi-a propus: implicarea în conflictul din Siria, cu pretextul de a distruge orice urmă a Statului Islamic, acoperirea perfectă pentru încă o răfuială cu mişcările kurde din regiune. Sub legitimitatea Articolului 4, în câteva ore va avea loc o întâlnire la nivel înalt a liderilor militari NATO, pentru a determina paşii pe care Ankara îi va urma în consolidarea prezenţei militare pe frontul sirian. Nimeni nu va aduce în discuţie faptul că o bună parte din bombardamentele turcilor au vizat poziţiile kurzilor din Siria şi Irak, aceleaşi poziţii care au ţinut piept expansiunii Statului Islamic atunci când niciun guvern din regiune nu era dispus să-şi asume un asemenea angajament. De asemenea, nimeni nu-şi va pune problema legitimizării raidurilor aeriene turce în Kurdistanul irakian. Cu siguranţă nu Stalele Unite, care abia aşteaptă ca cineva să preia frâiele acestui conflict inepuizabil, şi nici măcar politicienii kurzi irakieni, care, la rândul lor, nu vor să vadă un Kurdistan unit sub aceleaşi interese şi principii, altele decât cele pentru care se ţin de scanulul puterii. 

În schimbul implicării celei mai mari armate NATO în Siria, comunitatea internaţională va da uitării eforturile kurzilor de a-şi apăra teritoriile şi va accepta abuzurile şi încălcările flagrante ale drepturilor omului ce au loc momentan în Siria şi Irak. Despre independenţa kurzilor nici nu are sens să mai amintim, într-un context atât de polarizat şi dezechilobrat cum este cel al relaţiei pe care Occidentul o dezvoltă cu Turcia în aceste zile agitate. 

Un nou actor a intrat pe scena celui mai sângeros conflict modern şi, în loc de huiduieli, e primit cu aplauze şi încurajări.