Acestea avantajează grupuri, secte, triburi, miliţii care capturează şi determină politicile unor anumite instituţii, dacă nu ale statelor în deplinătatea lor, blocând, de fapt, accesul liber la conducerea acestuia, dezvoltând corupţia şi refuzând populaţiei accesul deplin la oportunităţi. Cazurile Algeria, Liban, Irak sunt relevante. Nu că în Iran am sta mai bine, iar noul val de proteste afectează întreaga regiune în toate punctele relevante pentru interesele Teheranului. De unde şi percepţia că e vorba despre o conjuraţie americană anti-iraniană ce trebuie combătută cu violenţă directă, morţi şi atragerea Americii în Irak într-un război direct. Eventual în Irak.

Nu întâmplător, după scrierea acestui articol, Statele Unite au lovit cu o rachetă maşina în care se afla la Baghdad Qassem Soleimani, şeful forţelor Al Quds al Gardienilor Revoluţiei Islamice, trupele de intervenţie externă ale Teheranului, responsabil de acţiunile de susţinere şi antrenare a Hezbollahului libanez, de susţinere a lui Bashar al Assad şi de antrenare a miliţiilor şiite pro-iraniene din Irak.

Evitarea capcanelor iraniene şi blocarea reacţiilor militare

Acţiunile provocatoare iraniene în întregul Orient Mijlociu au izbucnit imediat după retragerea Statelor Unite din JCPOA, acordul nuclear iranian, scopul fiind de a forţa şi a obţine condiţii mult mai bune, în caz contrar fiind reintroduse sancţiunile. De altfel, Iranul se sugrumă în situaţia posibilităţilor restrânse de a mai exporta petrol şi gaze către terţi, fără ca această renunţare să ducă la o creştere a preţului barilului de petrol. Din contra, Arabia Saudită, cu precădere, a completat necesarul de pe piaţă, alături de Statele Unite, care au devenit exportator net de petrol şi gaze şi au eliberat cantităţi importante pe care le importa înaintea revoluţiei exploatării de şist.

Ca urmare a sugrumării economice, economia iraniană s-a prăbuşit şi populaţia a început să fie tot mai critică la adresa modului în care regimul Ayatollahilor, liderul Suprem religios şi Preşedintele, respectiv Guvernul au gestionat sancţiunile şi relaţia cu americanii. E adevărat că principala problemă a SUA - finanţarea de către Iran a miliţilor şiite, conflictelor sectare şi destabilizării în Orientul Mijlociu – nu a putut fi soluţionată, din contra, a fost baza de retaliere a Teheranului. Atacuri în strâmtoarea Hurmuz la adresa petrolierelor, atacuri la adresa rafinăriilor, depozitelor şi transporturilor petroliere din Golf, finanţarea miliţiilor Al Houthi din Yemen, a Hezbollahului, Hamas-ului şi Jihadului Islamic anti-israeliene, împreună cu finanţarea şi susţinerea lui Al Assad în Siria, direct, prin luptători iranieni şi prin înfiinţarea de miliţii şiite, plus influenţa dezastruoasă din Irak au determinat nemulţumiri majore la Washington.

Totuşi SUA au reuşit să evite la fiecare moment atragerea în capcana unei confruntări directe, oprind chiar o retaliere masivă împotriva trupelor care au doborât o dronă americană aflată în spaţiul aerian internaţional. Iranul trăieşte cu sentimentul – şi pe baza unor evaluări publice ale Joint Chiefs of Staff – că SUA nu poate câştiga un război împotriva sa, ci va pierde multe trupe, capabilităţi, susţinerea internaţională şi, mai ales, Iranul va putea să acţioneze, prin miliţiile sale construite în tot Orientul Mijlociu, împotriva trupelor şi intereselor americane în zonă. Ezitarea intervenţiei lui Obama în Siria, după încălcarea liniilor roşii privind atacurile cu armă chimică ale lui Assad şi lipsa de reacţie la intervenţia rusă pe teren, dar şi anunţul lui Donald Trump privind retragerea-prematură - a trupelor americane din Siria, Irak şi Afghanistan au întărit această convingere care face ca numărul provocărilor greu atribuibile sau care pot fi negate credibil până la expunerea unor capacităţi de intelligence americane în regiune să se amplifice la cote greu acceptabile.

Luptător din Forţele Democratice Siriene stă de pază în timp ce în spatele lui convoiul american se retrage din Siria FOTO AFP

Vârful a intervenit la sfârşitul anului, când, după 6 luni de atacuri cu rachete la adresa bazelor americane, a fost atacată vineri, 27 decembrie, cu 30 de rachete, o bază a armatei irakiene de lângă Kirkuk unde se află soldaţi americani şi a fost ucis un contractor american, fiind răniţi 3 militari americani şi doi din forţele irakiene. Acţiunea atribuită miliţiilor Kataib Hezbollah, proiraniene - susţinute de Iran prin subordonare directă, fără intermediarul local şiit irakian - a declanşat retalierea. Atacuri cu rachete la adresa bazelor americane au mai existat, dar niciodată cu victime. De această dată lucrurile au stat altfel.

În replică, SUA au atacat 5 baze ale Kataib Hezbollah, 3 din Irak şi 2 în Siria, acolo unde aceste trupe ajută regimului lui Al Assad. În urma atacurilor, au fost ucişi 25 de militanţi, alte câteva sute fiind rănite. Atacurile cu rachete au vizat depozite şi centre de comandă şi control de unde au fost lansate nu o dată şi coordinate operaţiunile împotriva trupelor şi facilităţilor americane. Toate se află pe drumul de alimentare şi control pe linia Iran-Irak-Siria-Liban, crucial pentru Teheran în abordarea strategică a controlului ieşirii la Mediterană prin intermediari.

Protestele masive din Irak au răsturnat controlul iranian cunoscut

Provocarea Kataib Hezbollah nu putea rămâne fără răspuns. Ar fi însemnat ca de fiecare dată când doreau, forţele pro-iraniene să atace cu impunitate bazele americane, să ucidă soldaţi, diplomaţi sau contractori americani. Era o linie roşie a cărei depăşire este greu acceptabilă şi care a trebuit întărită prin aceste atacuri şi prin costurile impuse regimului de la Teheran în acest fel. Mai mult, însăşi atacul originar arată foarte clar o nervozitate în creştere a Iranului în Irak, mai ales după retragerea şi relocarea trupelor americane din Siria la frontiera cu Irakul, la baza Al Tanf, la graniţa dintre Siria şi Irak, loc atacat nu odată de Kataib Hezbollah în 2017 şi 2018.

Nervozitatea vine în mod special din nemulţumirile tot mai virulente anunţate atât în Liban – unde ţinta a fost guvernul Hariri, dar, în fapt, revolta a vizat împărţirea puterii şi confiscarea funcţiilor din stat de către grupările sectare, religioase şi împărţirea puterii după pacea din Liban, ţinta fiind inclusiv corupţia generată de dominaţia Hezbollah – dar şi în Irak, acolo unde dominaţia aparţine partidelor şiite şi guvernele sunt formate şi controlate de Teheran. Or protestele din ultima vreme, începând din luna octombrie mai ales, a vizat din nou această împărţire sectară şi de grup a puterii şi mai ales dominaţia iraniană în Irak, având drept rezultat proteste masive anti-guvernamentale împotriva corupţiei şi a lipsei accesului la oportunităţi şi servicii corecte a populaţiei.

Iranul vede cum controlul său în Irak se evaporă şi cum e atacată de populaţie pe toate vocile, indiferent de zona de acţiune. Mai mult, în prim planul protestelor s-au aflat exact şiiţii din zonele de sud, cei care au ataşamente mult mai relevante faţă de liderii religioşi locali de la Karbala şi Najaf, centre spirituale rivale grupării iraniene de la Qom. În plus, manifestaţiile de protest au reunit irakieni de toate confesiunile, subliniind că a fost depăşită linia delimitărilor şi războaielor sectare şi că solicitările sunt legitime şi profund populare, inclusiv cele de retragere a influenţei iraniene din Iran. Evident că e mult mai greu, însă.

Protestele au durat mai bine de 12 săptămâni, cu o presiune constantă de a intra în Zona Verde, zona guvernamentală, dar şi cu incendierea consulatului iranian din Najaf, oraş şiit din sud. Premierul Abdul Mahdi, al unui guvern creat prin intervenţia generalului iranian Qasem Soleimani, şeful miliţiilor Al Quds ale Gardienilor Revoluţiei Islamice din Iran, a fost atacat constant pentru subordonarea sa faţă de Teheran şi a fost obligat să demisiuneze la sfârşitul lui noiembrie. Două termene pentru crearea unui nou guvern au trecut deja, fără sorţi de izbândă. Manifestaţiile de protest au fost întâmpinate la Bagdad cu forţa, utilizându-se muniţia de război de către forţele de ordine, fiind ucişi 500 de protestatari şi 27.000 au fost răniţi, potrivit trimisului ONU pentru drepturile omului în regiune.

Ambasada SUA în Irak, atacată în ajunul Anului Nou FOTO AFP

De data aceasta, în ajun de An Nou, protestele la adresa ambasadei SUA au fost organizate de miliţiile şiite pro-iraniene marţi şi miercuri, 31 decembrie şi 1 ianuarie, şi s-au soldat cu atacul la zona de recepţie a ambasadei, distrugerea ei şi tentativa de a ataca mai departe facilitatea – întâmpinată de soldaţii americani cu focuri cu gaz lacrimogen de pe acoperişul ambasadei – apoi, în prima zi a lui 2020 şi cu incinerarea acestei zone de primire a Ambasadei. În acest caz, guvernul irakian al lui Mahdi nu a mai reacţionat la fel de virulent şi nu a apărat Ambasada, spre nemulţumirea Washingtonului care a pus totul în cârca Iranului. Totuşi, pe 1 ianuarie, forţele miliţiilor şiite s-au retras din Zona Verde, cu Kataib Hezbollah ultima şi pe punctul de a nu respecta ordinul Forţelor de Mobilizare Patriotice – grupul umbrelă pentru puzderia de miliţii şiite pro-iraniene create în Irak.

Refuzul preşedintelui Irakului de a mai numi premieri făcuţi la Teheran

Iranul are acum probleme majore atât în alcătuirea unei majorităţi, cât şi în dominaţia asupra Irakului, din mai multe motive. Mai întâi protestele generale şi acuzaţiile la adresa sa pentru toate nemulţumirile economice, lipsa locurilor de muncă, serviciile proaste în Irak şi influenţa excesivă iraniană asupra Irakului, cu precădere prin intermediul miliţiilor şiite locale. Reacţia virulentă a guvernului demisionar asupra protestatarilor nu a făcut decât să-i incite şi mai mult şi populaţia de toate confesiunile să se opună în mod substanţial oricărei formule guvernamentale propuse de la Teheran sau sub influenţa acestuia.

În al doilea rând, preşedintele kurd Barham Salih – potrivit modului de împărţire a puterii în Irak, preşedintele mai degrabă decorativ al statului este un kurd, premierul un şiit, iar preşedintele Parlamentului sunnit – a anunţat că refuză să numească un premier pro-iranian şi ameninţând cu demisia din funcţie pentru a evita vărsarea de sânge şi a salvgarda pacea civilă. O asemenea abordare a fost aplaudată de către protestatarii de toate culorile care sunt în a 13-a săptămână de proteste şi cer alegeri anticipate şi sfârşitul dominaţiei blocurilor politice actuale şi a influenelor sectare asupra diferitelor instituţii ale statului, susţinând poziţia preşedintelui.

Nu în ultimul rând, după atâta investiţii în Irak şi în întreaga regiune, Iranul are probleme chiar cu şiiţi irakieni. Liderii şiiţi au cerut constant retragerea trupelor americane, dar şi iraniene din regiune, din Irak. Însă cum astăzi influenţa majoră aparţine Iranului, reacţiile sunt vehemente legate de actualele evoluţii din Irak. Marele Ayatollah Ali Al Husseini al-Sistani a avertizat că Irakul nu trebuie să devină câmp de rezolvare a disputelor regionale în timp ce atunci când miliţiile şiite pro-iraniene au atacat bazele americane din Irak, clericul Muqtada al Sadr a cerut retragerea SUA şi a Iranului din Irak şi a cerut miliţiilor pro-iraniene să înceteze “acţiunile iresponsabile”. Primul ministru Adel Abdul Mahdi a numit, fireşte, atacurile americane la adresa bazelor miliţiilor şiite pro-iraniene o violare a suveranităţii irakiene, lucru care nu a fost reproşat la atacurile succesive ale miliţiilor asupra bazelor irakiene şi americane din Irak.

Reacţiile miliţiilor şiite pro-iraniene din Irak

Reacţiile miliţiilor pro-iraniene din Irak, reunite sub numele de Forţele de Mobilizare Patriotice, au fost unele virulente, şi le-am văzut în condiţiile atacului la adresa Ambasadei Americane. În plus, forţele şiite pro-iraniene din Parlament au început să strângă semnături pentru a determina anularea sau denunţarea acordului irakiano-american privind prezenţa trupelor americane în Irak şi antrenarea trupelor speciale şi a armatei irakiene de către americani.

În Irak sunt câteva categorii de miliţii pro-iraniene, care mai de care mai violente şi mai periculoase. Mai întâi Kataib Hezbollah – Batalioanele Partidului lui Dumnezeu - are 5000 de oameni pregătiţi încă din 2003 de către Iran. În perioada confruntării cu Daesh, autointitulat Stat Islamic, au fost pregătiţi de Hezbollahul libanez. Au detaşat luptători în Siria, care luptă pentru Bashar Al Assad şi au ţintit trupele americane pe unde au putut.

Kataib Hezbollah a fost declarată organizaţie teroristă în 2009 de către SUA ameninşând stabilitatea în Irak. Şi fondatorul grupului, Jamal Jaafar Ibrahimi, alias Abu Mahdi Al Mohanes, consilier al lui Qassem Soleimani, a fost declarat terorist. În 2007 a fost condamnat la moarte în contumacie de un tribunal kuwaitian pentru implicarea în atacurile din 1983 la adresa ambasadelor SUA şi Franţei, ţinte ale atacurilor cu bombă. Mohanes e şi supervizorul Forţelor de Mobilizare Populare, legate de armata irakiană în timpul combaterii ISIS, cele care au atacat Ambasada SUA în ajunul Anului Nou.

Organizaţia Badr, după numele unei celebre lupte din secolul 7 a Profetului Mahomed, a fost înfiinţată încă din 1982 de către Hadi al Amiri, omul Teheranului în Irak. El a luptat în războul contra Irakului de partea iraniană între 1980 şi 1988 şi a luptat cu Saddam Hussein în toată perioada exilului în Iran. A trimis numeroşi luptători în Siria şi a participat ca principal forţă – alături de Peshmerga kurdă din Irak – la combaterea ISIS. Din 2014 a intrat în politică şi e un important aliat al Iranului în politica irakiană. Este sub ascultarea Liderului Suprem Irakian, Ayatollahul Ali Khamenei.

În fine, Asaib Ahl al-Haq sau Liga Celor Drepţi, este unul dintre cele mai cunoscute miliţii irakiene, format în 2006 de către Qais al-Khazali ca forţă sectară cu numeroase operaţiuni şi atacuri asupra forţelor irakiene şi americane. Deşi în 2012 a lăsat armele şi s-a alăturat proceselor politice din Irak, grupul a rămas violent şi cu acţiuni militare şi agresive. Liderul său Khazali a fost aresttat în 2007 de forţele americane pentru rolul în atacurile sectare din 2007, din Karbala, inima regiunii şiite din sudul Irakului, unde au murit 5 soldaţi americani. Şi el a lupta contra Stat Islamic.

Militarizarea conflictului SUA-Iran din Irak

Acţiunile miliţiilor şiite pro-iraniene din Irak, tirurile asupra bazelor americane şi uciderea şi rănirea cetăţenilor americani ca şi atacul la adesa Ambasadei SUA, pentru a protesta faţă de retalierea cu rachete asupra bazelor Kataib Hezbollah, arată o spirală a escaladării şi o militarizare a rivalităţilor din Irak. Dacă până recent acţiunile se reduceau la un război al cuvintelor şi presiunile pentru controlul Guvernului irakian respectiv acţiuni politice şi proteste paşnice, trecerea unei linii roşii ameninţă să ducă la escaladarea oricând într-un război deschis. Totuşi stoparea asaltului la adresa Ambasadei americane şi retragerea miliţiilor după o noapte în corturi arată şi limitele acţiunilor admise de Guvernul interimar irakian asupra Ambasadei SUA dar şi limitele influenţei politice iraniene la Baghdad.

Statele Unite au în Irak 5.200 de militari şi un număr neprecizat de contractori privaţi civili. Majoritatea soldaţilor sunt staţionaţi în baza din nord-vestul Baghdadului şi la baza din nord, din zona kurdă. Ambasada a fost deschisă din 2009 şi are 104 acri, cam cât statul Vatican. Aici şi în consulatul din Erbil, din zona kurdă se află 496 de membri ai personalului diplomatic American. Trebuie spus că în Irak erau 170.000 de militari în 2007 şi 16.000 numai în facilităţile ambasadei din Baghdad în 2012.

Atac aerian lansat de SUA în Irak pe 3 ianuarie FOTO AFP / HO / IRAQI MILITARY

După atacul de marţi, Pentagonul a trimis 120 de soldaţi la Ambasada din Baghdad, iar alţi 750 au fost detaşaţi imediat ca sprijin în Kuwait. De altfel forţele din regiune au fost suplimentate cu 14.000 de militari în regiunea Golfului începând din luna mai, între 3.000 şi 5.000 urmând să revină în proximitatea Irakului pentru a interveni la nevoie. De altfel, Ambasada SUA nu a anunţat nici o victimă şi nici retragerea din Irak. Ambasadorul Matthew Tueller, aflat în concediu, s-a reîntors de urgenţă la Baghdad. Doar operaţiunile consulare au fost întrerupte miercuri, 1 ianuarie şi Secretarul de Stat Mike Pompeo a fost obligat să rămână la Washington şi să-şi amâne vizita în Ucraina de pe 2 ianuarie. Aparenţa este că lucrurile au intrat în normal, disputele cu guvernul interimar irakian au loc în spatele uşilor închise dar tensiunile din regiune în relaţia cu Iranul continuă să se acumuleze. Acţiunea din 3 ianuarie a aruncat în aer orice echilibru şi ameninţă ca, după cele 3 zile de doliu decretate în Iran, să aibă repercusiuni majore în lansarea unui adevărat război SUA-Iran în întregul Orient Mijlociu.