Retragerea NATO din Afganistan reprezintă sfârşitul simbolic al unipolarismului

Retragerea ce se dorea ordonată a trupelor NATO din Afganistan, aflate acolo din anul 2001, transformată într-o operaţiune disperată de salvare a cetăţenilor occidentali, reprezintă finalul simbolic al ordinii unipolare, instaurate după colapsul Uniunii Sovietice. Lumea a obosit să stea într-un singur picior şi îşi caută noi poziţii de echilibru.

Atunci când autoritatea părintelui autoritar nu mai este recunoscută şi exercitată, reaşezarea ierarhiilor de putere înseamnă suferinţă şi orbecăirea în necunoscut.

La drept vorbind, unipolarismul nu mai exista de mult, unii autori plasând sfârşitul hegemoniei americane în 2008, odată cu agresiunea Rusiei asupra Georgiei, iar Moscova nu a putut fi împiedicată. Alţi autori identifică sfârşitul hegemoniei globale americane în anul 2014, atunci când, o parte din teritoriul unui stat cu funcţie de zonă-tampon, Ucraina, a fost preluată de Rusia. „Jandarmul mondial” a protestat, a făcut mişcări militare tactice în regiune, însă Putin a rămas cu ce luase. Dreptul forţei s-a impus, din nou, asupra forţei dreptului. Aceeaşi logică a istoriei, de la Alexandru Macedon, Iulius Cezar, Ginghis Han la Vladimir Putin.

Desigur, analiza de detaliu arată că decăderea Occidentului, nu doar a Americii, era inevitabilă, iar acest secol este al Asiei. Ca de atâtea ori în istorie, greutatea demografiei şi forţa tehnologiei construiesc în mod inexorabil destinul umanităţii. Imperiile sunt edificate cu armatele, dar acestea singure nu le pot menţine. Nici romanii şi nici britanicii, de exemplu, nu şi-au putut menţine imperiile doar prin forţa armelor.

Ascensiunea Chinei, forţa motrice a Noii Lumi, poate fi uşor înţeleasă prin două elemente simple. China a investit masiv în tehnologiile capabile să schimbe trendurile dezvoltării. Nu doar că numeroasele corporaţii chinezeşti din domeniul tehnologiei, controlate în umbră de guvernul de Beijing, sunt cele mai avansate în tehnologia 5G, dar ele pregătesc reţelele 6G, la care se va face trecerea în jurul anului 2030, sau chiar mai devreme. Companiile occidentale, din păcate, nu au investit suficient în dezvoltarea infrastructurii de telecomunicaţii, deoarece profiturile nu sunt imediate. Al doilea exemplu-simbol îl reprezintă starea infrastructurilor de transport. America a rămas în secolul XX, mizând pe clasicele autostrăzi, multe din ele din vremea New Deal-ului, în timp ce China investeşte masiv în căi ferate în care viteza medie este de peste 250 km/h. America a cheltuit resurse uriaşe în mai multe războaie, China s-a concentrat asupra dezvoltării interne.

Revenind la subiectul nostru, sfârşitul simbolic al unipolarismului înseamnă că acţiuni care păreau a fi normale în trecut nu vor mai putea fi purtate, deoarece vor purta stigmatul eşecului, iar opinia publică se va opune şi mai îndărătnic. Este greu de anticipat o nouă acţiune militară de „impunere a democraţiei” realizate de către NATO, al cărui scop fundamental este de a asigura apărarea membrilor săi în faţa unor agresiuni externe.

După eşecul „democratizării şi modernizării” Irakului, colapsul regimului-marionetă pro-american de la Kabul arată că intervenţionismul militar în numele construirii unei „democraţii globale” este doar o costisitoare fantezie ideologică de factură neo-liberală. Occidentul trebuie să accepte că modelul său de sistem politic, denumit „democraţie liberală”, nu poate fi replicat de sus în jos în alte spaţii civilizaţionale. Naţiunile democratice nu se construiesc prin export şi în absenţa consensului elitelor locale, cum s-a încercat în Afganistan şi Irak. Pur şi simplu religia, tradiţiile şi cutumele locale sunt mai puternice decât instituţiile de model occidental transplantate în alte societăţi. Afganistanul tribal şi islamic nu poate deveni o democraţie liberală, oricâte sute de miliarde de dolari ar fi împrăştiate din elicopterele militare. La fel se întâmplă şi în Irak. Să nu mai vorbim despre dezastrul din Siria ori Libia. În tot acest areal Occidentul a intervenit militar, iar consecinţa nu a fost instaurarea unor regimuri democratice în locul dictaturilor clasice, ci haosul domneşte, iar populaţiile din aceste zone au luat cu asalt porţile Uniunii Europene, cum s-a petrecut în trecut cu Imperiul Roman. Să fim oneşti, oricât de îngrijoraţi am fi de soarta populaţiilor din alte părţi ale lumii, prima datorie a liderilor politici occidentali este să asigure protecţia propriilor cetăţeni. Personal, sunt empatic cu soarta refugiaţilor de război, dramele acestora sunt nesfârşite, dar nici aducerea tuturor acestora în Europa şi America de Nord nu poate reprezenta o soluţie realistă. Ei trebuie găzduiţi în spaţii civilizaţionale mai apropiate geografic şi cultural, iar Occidentul bogat trebuie să contribuie financiar la acest efort.

În ultimele trei decenii au fost mai multe situaţii în care intervenţiile militare pentru democratizare (Irak, Libia) sau pedepsirea teroriştilor (Afganistan) se transformă, în final, în uriaşe operaţiuni umanitare. „Primăvara arabă” nu a rezolvat problema lipsei de democraţie din nordul Africii şi Orientul Apropiat. Chestiunea migraţiei spre Uniunea Europeană din Siria, Irak, Afganistan şi nordul Africii a facilitat Brexit-ul. Opiniile publice din statele europene sunt tot mai anxioase, iar dacă nu suntem atenţi riscăm să punem pe tavă populiştilor eurosceptici cheile parlamentelor noastre şi, implicit, ale guvernelor. Dorind să instaurăm democraţia globală să nu punem în pericol chiar democraţia de acasă!

Principala lecţie pentru Occident în lumea post-unipolară este aceea că nu mai poate garanta de unul singur funcţionarea umanităţii. Organizaţia Naţiunilor Unite trebuie reformată, iar Consiliul de Securitate trebuie democratizat, prin includerea altor puteri relevante, precum India, Japonia, Brazilia sau Africa de Sud. Germania sau Italia sunt şi ele îndreptăţite pentru un loc în Consiliul de Securitate, însă formula de compromis ar fi includerea Uniunii Europene în rândul membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate.

Subsecvent, Occidentul, şi Statele Unite în principal, nu trebuie să intre în noi războaie reci, sperând că îşi va împiedica propriul declin prin blocarea ascensiunii puterilor emergente. Occidentul nu are resursele pentru a împiedica ascensiunea altor puteri, ci, dând dovadă de înţelepciune şi realism, ar putea contribui la scrierea regulilor Noii Lumi. Pentru a fi lipsită de mari conflicte armate, aceasta nu poate fi decât multipolară.  

Amurgul unipolarismului nu trebuie să fie un motiv de panică pentru România, deoarece este parte dintr-un uriaş proces istoric, anticipat de mai multe decenii. Pentru Noua Lume România nu trebuie să-şi schimbe aliaţii, ci trebuie să fie pregătită pentru viitoarele turbulenţe atât din interiorul Uniunii Europene cât şi în relaţia trans-atlantică, tensiuni care se vor simţi mai puternic aici, la graniţa lumii occidentale. În faţa acestor schimbări gigantice, cel mai înţelept lucru pe care ar trebui să-l facă România ar fi să se poată autoguverna mai eficient. În România, politica este în deficit, politicianismul în exces.

Populaţia este demoralizată şi orientată valoric spre un model social bazat pe autosupravieţuire. Eşecurile au devenit un mod de viaţă. Degradarea şi mediocritatea par inexorabile. Vedeţi situaţia sportului, un barometru fidel al vitalităţii unei societăţi, în care succesele sunt tot mai puţine. Defetismul blazat a devenit un stil de viaţă. Partidele politice sunt cuprinse în războaie fratricide iar guvernarea ţării este ultima preocupare. Este evidentă nevoia de revigorare a naţiunii, însă ea pare tot mai greu tangibilă, pe măsură ce speranţele politice eşuează iar numărul celor care merg la vot este tot mai mic. Totuşi, trebuie să ne încăpăţânăm să credem că afundarea în mlaştină mai poate fi stopată, iar societatea revigorată. Suntem condamnaţi la speranţă şi acţiune, într-o lume tot mai puţin predictibilă! 

Deoarece subiectul are o mare complexitate, iar tratarea lui într-un scurt articol ar putea să pară superficială, am câteva recomandări de lectură pentru aprofundarea temei:

Richard Haass, A World in Disarray: American Foreign Policy and the Crisis of the Old Order, 2017;

Josef Joffe, The Myth of America's Decline: Politics, Economics, and a Half Century of False Prophecies, 2014;

Michael Pembroke, America in Retreat: The Decline of US Leadership from WW2 to Covid-19, 2021.