În spatele acestei întâlniri de imagine, s-a derulat o negociere dură, în forţă şi întâlniri cu uşilor închise, animate de divergenţele dintre cele două părţi în Siria şi Libia unde forţele lor susţin părţi diferite şi unde soldaţii ruşi şi turci se înfruntă şi se omoară reciproc. Rezultatul a fost unul în care Rusia şi-a luat partea leului, câştigând, practic, pe toată linia, dar lăsând spaţiu pentru a clama anumite elemente de avantaj şi o victorie măcar secvenţială şi Turciei. O înţelegere care marchează asimetria dintre cei doi actori, dar anunţă şi frustrarea, şi nemulţumirea în creştere a Ankarei.

Abordări comune, zâmbete şi înţelegere în partea publică

În comunicatul comun, declaraţia de presă şi în declaraţiile publice, Vladimir Putin şi Tayyip Recep Erdogan au abordat o figură serioasă, dar bine dispusă. Apropierea a continuat în gesturi ostentative, capturate şi difuzate de presa turcă cu ostentaţie. Însă realitatea este că cei doi lideri au avut două întâlniri tete a tete dure, una înainte de ceremonia de inaugurare, de două ore, alta de jumătare de oră după, în timp ce ceremonia a fost ocazia schimburilor subtile de cuvinte şi continuării discuţiei personale. Ceea ce părea manifestarea a doi prieteni a fost continuarea, în cadrul ceremoniei de inaugurare a TurkStream, a discuţiei contradictorii dintre cei doi.

E adevărat că relaţia şi, mai ales, chimia dintre preşedintele rus şi cel turc este una bună. Atât de bună încât întâlnirile şi negocierile dintre ei par să nu implice pe deplin establishmentul din ambele părţi. Pentru o inaugurare a unui gazoduct, la Istanbul au venit prea mulţi oficiali din Externe şi Apărarea rusă şi turcă, cei care au participat la reuniunile cu uşile închise, în format în care au intrat doar colaboratorii apropiaţi şi translatorii. Observatorii internaţionali au remarcat că nu este o întâlnire uzuală, nici măcar în aparenţă.

Elementele comune şi aplaudate public de părţi au fost mai întâi conducta TurkStream, apoi poziţia comună pe tema Iran-Statele Unite şi situaţia din Irak, în fine, declaraţia comună care conţine referiri agreate la temele Libia şi Siria. Pe fond, divergenţele au fost evidente, şi Vladimir Putin a răspuns bunei relaţii personale avantajând şi privilegiind evitarea antagonizării şi pierderii definitive a lui Erdogan.

TurkStream, criza iraniano-americană şi Irakul ca puncte de înţelegere deplină

În privinţa conductei de 930 km între Anapa, pe coasta rusă a Mării Negre şi Kiyikoy, la vest de Istanbul, TurkStream urmează să ducă 31,5 miliarde metri cubi pe an dintre care jumătate, 15,75 miliarde metri cubi, către consumatori turci şi Istanbul şi altă jumătare către consumatori europeni, cu precădere Bulgaria, Serbia şi Balcanii de Vest. Conducta a fost construită de companiile de stat Gazprom şi Botas şi este supusă sancţiunilor americane pentru ocolirea Ucrainei şi blocarea competiţiei corecte pe piaţa europeană cu Gazul Natural Lichefiat exportat de SUA pe continent. De altfel, la inaugurare au participat şi premierul bulgar Boyko Borisov şi Preşedintele Serbiei, Aleksandr Vucici.

La această oră, acest proiect ajută ambele părţi. Rusia are un culoar prin care exportă gaz către Serbia şi Balcanii de Vest, ameninţând să închidă tranzitul prin Ucraina în 5 ani, când expiră actualul acord iar Nord Stream intră în exploatare. Cât despre Turcia, dependentă de gazul şi petrolul rusesc, ea îşi asigură şi gazul necesar inclusiv în perspectiva creşterii economice în următorii ani, dar şi sume interesante din tranzit.

La fel de interesantă, la capitolul declaraţiei comune, a fost referirea la situaţia dintre SUA şi Iran. Deşi sunt parteneri în formatul Astana privind Siria, Rusia şi Turcia au inclus în declaraţie, în formulă diplomatică, şi criticarea Iranului pentru atacurile la adresa bazelor irakiene ce găzduiesc soldaţi americani. Documentul menţionează faptul că operaţiunea americană de lovire a generalului Soleimani, la 3 ianuarie, la Bagdad, a fost un act ce subminează securitatea şi stabilitatea în regiune în timp ce atacurile cu rachete ale Iranului împotriva bazelor coaliţiei în Irak şi schimburile de atacuri nu contribuie la găsirea soluţiilor problemelor complexe ale Orientului Mijlociu.

Chiar dacă nu sunt neapărat echivalente, formulările nu condamnă atacul american şi nu numeşte eliminarea lui Soleymani asasinat – cum a făcut-o Rusia independent – şi admonestează ambele părţi pentru comportamentul lor. De altfel, individual, Preşedintele Turciei şi-a anunţat deschiderea pentru căutarea unei soluţii de reconciliere între cele două părţi. Şi cum a treia temă comună este Irakul, acolo unde părţile au afirmat susţinerea pentru suveranitatea, independenţa şi integritatea statului irakian şi au avertizat despre fragilitatea situaţiei interne, senzaţia înţelegerii depline a rămas în urma acestei declaraţii. Însă convergenţa s-a oprit aici.

Rusia i-a făcut loc Turciei în Libia

Negocierile sunt departe de a asigura buna înţelegere, mai ales că obiectivele gazdei, preşedintele Erdogan, nu au fost îndeplinite. Iar divergenţele au două ţinte, Siria şi situaţia din provincia Idlib şi Libia. Turcia şi Rusia se confruntă faţă în faţă în cele două teatre, susţinând părţi diferite, iar soluţiile găsite în Siria şi la Idlib nu se aplică, din contra, confruntările continuând din plin, cu larga participare a avioanelor de atac ruse în Estul provinciei controlate de rebelii susţinuţi de Turcia ai Armatei Siriene Libere.

În cazul Libiei, Turcia abia a intrat în teatru formal, deşi se află deja de ceva vreme cu proxy sirieni, specialişti şi tehnicieni care operează drone în favoarea guvernului recunoscut legal de către ONU, Fayed al Sarraj, în timp ce Rusia îl susţine pe generalul rebel Khalifa Haftar şi ofensiva sa către Tripoli, capitală pe care o asediază de 7 luni. Aici Rusia a fost de acord parţial cu cererile Turciei şi cele două părţi susţin un armistiţiu şi încetarea focului începând cu noaptea de 12 ianuarie la miezul nopţii. Acesta e destinat inclusiv instalării depline în teatru a trupelor turce – deşi Rusia ceruse iniţial, prin vocea preşedintelui Putin, ca Turcia să nu o facă direct şi nici prin intermediari.

De fapt, armistiţiul şi încetarea focului, ca şi îndemnul la soluţia politică, avantajează ambele părţi: Turcia reuşeşte să-şi aducă forţele şi să se instaleze la Misurata, acolo unde doreşte să-şi stabilească o bază navală şi aeriană, în timp ce poate avea un respiro să pregătească apărarea guvernului legitim la Tripoli şi să blocheze dorinţa lui Haftar de a încheia ofensiva în forţă şi a prelua toată puterea din Libia; Rusia reuşeşte să intre în negocierile privind Libia legitim, după ce afirmase că trupele sale nu sunt pe teren, prin asocierea cu Turcia, cu care a mai făcut asemenea negocieri în Siria.

Ambele state afirmă că susţin negocierile din Germania pe tema discuţiilor de pace din Libia, asigurându-şi un loc la masă. Chiar şi Haftar a mai câştigat un pas, preluând oraşul Sirte, până la sosirea trupelor turce şi asediind şi Misurata, o poziţie pe teren mai importantă pentru a putea amplifica pretenţiile la viitoarele negocieri. Asta dacă nu cumva încetarea focului nu va fi respectată şi ofensiva va continua.

În plus, acordul turco-libian privind delimitarea zonelor economice exclusive şi recunoaşterea reciprocă a frontierelor în Estul Mediteranei e substanţiat şi susţinut de pătrunderea trupelor turce în Libia şi permite potenţarea Turciei spre a fi considerată în negocierile privind Estul Mediteranei şi resursele de gaz, în condiţiile unei explorări şi exploatări de facto a Turciei în zona turcă a zonei economice exclusive a Ciprului şi a Conductei EastMed care o ocoleşte, fiind o afacere Israel, Egipt, Cipru, Grecia, Italia. Rusia doreşte intrarea Turciei în afacere pentru a avea un partener de negociere în consorţiu, altfel independenţa transferului gazului spre Italia şi Europa intră în concurenţă deplină cu propriile gazoducte şi propriile afaceri.

Divergenţele majore rămân

Şi în cazul Libiei, există divergenţe majore. Ele vin cu precădere din faptul că trupele ruse şi turce se confruntă direct şi se împuşcă reciproc. Dronele turce au lovit mercenari şi trupe speciale ruse, în timp ce rachetele ruse au ucis şi rănit operatori turci. Nu e vorba doar de faptul că armele livrate de fiecare parte fac ravagii între resortisanţii adversarului. Mai nou, staţiile de bruiaj şi operatorii aduşi de ruşi au început să afecteze zborurile cu drone ale turcilor în beneficiul guvernului legitim. Sirienii pro-turci sunt în confruntări directe cu trupele lui Haftar, fiind loviţi inclusiv de aviaţia rusă(alături de cea emirateză şi egipteană), la Tripoli, Sirte şi Misurata.

În plus, Turcia şi Premierul Erdogan au formulat public explicit plângeri faţă de susţinerea de către Rusia a generalului rebel Khalifa Haftar. Preşedintele Erdogan a reproşat public prezenţa mercenarilor ruşi lângă generalul rebel şi a pronunţat şi cifre, 2500 de ruşi de partea lui Haftar, cu livrări de armament şi asigurarea acoperirii aerienecu susţinerea Rusiei faţă de rivalii din Golf. Aceste reproşuri şi referiri nu au încetat niciodată, chiar dacă vorbim deja de un acord/declaraţie publică de miercuri, care este mai degrabă reflectarea unei înţelegeri şi crearea spaţiului necesar pentru ca Turcia să intre în teatrul de operaţiuni în Libia, cu trupe regulate. Ankara îşi doreşte, însă, asumarea deschisă de către Rusia a prezenţei pe teren.

O situaţie şi mai gravă este în Siria, acolo unde, dacă există înţelegere ruso-turcă în zona kurdă, în fâşia de securitate controlată de Turcia, apariţia la frontieră a patrulelor comune formate din militari ruşi şi trupele loialiste ale lui Assad, pe anumite porţiuni, au expus trupele ruse la schimburile de focuri dintre turci şi armata siriană, ca şi între turci şi kurzi. Dar situaţia cea mai gravă a rămas în provincia Idlib, acolo unde aviaţia rusă loceşte constant zonele rurale, unde forţele loialiste şi ruse au înconjurat şi atacat un număr de posturi de observaţie turce, acolo unde au loc schimburi constante de focuri.

Dar cea mai mare problemă o constituie valurile de refugiaţi care sunt alungaţi şi epuraţi sectar de Al Assad şi de tirurile ruse şi sunt împinşi spre Turcia. Asta în timp ce problema refugiaţilor a început să creeze costuri publice şi electorale lui Erdogan. În plus, populaţia turcă nu mai acceptă un nou val de refugiaţi, în timp ce 250.000 au luat deja calea frontierei cu Turcia.

Pe această temă, Erdogan nu a reuşit să obţină nici o concesie. Din contra, şi în ajunul sosirii preşedintelui Putin la Ankara, şi mai ales a doua zi, tirurile şi bombardamentele s-au accentuat în toată zona de est rurală a regiunii. În documentul final semnat, pe tema Siriei, Turcia a obţinut doar referirea la memorandumurile cu Rusia semnate anterior şi menţiunea integrităţii teritoriale, a suveranităţii şi a independenţei Siriei unitare, cu condamnarea atât a terorismului, cât şi a separatismului. În schimb nu a obţinut încetarea focului pe care şi-o dorea şi reluarea unui proces politic măcar din această situaţie.

Rusia susţine forţele loialiste ale lui Assad pentru a prelua controlul deplin al Siriei înaintea oricărei negocieri. Rusia susţine şi politica de epurare etnică, fiind cea care sdă loviturile ţintite în zona civilă, la spitale şi în taberele de refugiaţi, pentru a alunga sunniţii din Siria. În plus, nu-şi doreşte acord negociat înaintea obţinerii controlului total al lui Assad pe tot teritoriul sirian şi eliminării zonelor de dezescaladare stabilite în Siria, inclusiv Idlibul controlat de turci şi forţele pro-turce. De aceea Turcia nu a obţinut în document decât o formulare de apel la calm în Siria şi Idlib.

Nemulţumirile perene ale Turciei şi avertismentul din Bosfor

Dar nemulţumirile Turciei se accentuează, iar punctele de divergenţă se acumulează în relaţia bilaterală. Asimetria dintre cele două state şi formulele pe care le găseşte Moscova tot timpul în relaţiile bilaterale satisfac doar parţial partea turcă. Ankara resimte tot mai mult că nu este o relaţie între egali, şi, în mod paradoxal, deşi are câştiguri la fiecare pas, e nemulţumită de înclinaţia Rusiei de a-şi rezerva partea leului.

Practic, Rusia nu a pierdut nimic din interesele sale în nici una din temele abordate cu Turcia. În plus, a lăsat-o să înţeleagă în fiecare din elementele cedate – de fapt care constituiau cel mult interes comun, cu câştiguri sigure pentru Rusia – că i-a făcut Ankarei o favoare şi că îi este datoare. Pe de altă parte, în multe dintre înţelegeri, Turcia s-a trezit că Rusia formal respectă înţelegerile, dar că alte părţi din teatre sunt cele care continuă pe direcţia apărată iniţial de Rusia şi care subminează câştigurile sperate şi aşteptate de Turcia, menţionate în acordurile ruso-turce.

Avantajul gazului şi a coridorului energetic e clar. Însă el crează dezechilibru şi dependenţă, iar în materie financiară, Turcia plăteşte sume importante şi câştigă moderat comparativ cu Moscova şi din TurkStream. Apoi achiziţiile de armament, despre care Rusia transmite că sunt o favoare pentru Turcia, au alienat Ankara de partenerul american, au creat tensiuni în NATO, şi asta pe seama unor plăţi substanţiale pentru o categorie intermediară de rachete anti-aeriene, nicidecum ultima generaţie aşteptată, şi care ar fi trebuit să aibă caracteristici substanţial mai bune. Însă cele arătate Turciei s-au dovedit a nu fi pentru export.

Şi de această dată, acordul pe Libia pare să fi făcut Turcia datoare Rusiei. Pe de altă parte, dacă ceilalţi combatanţi – Haftar în primul rând, apoi Egiptul şi Emiratele Arabe Unite pe de altă parte – nu respectă încetarea focului, câştigurile de pe hârtie se pot dovedi mai degrabă iluzorii. Acest tip de păcăleli, puse pe seama întâmplării sau a terţilor, otrăvesc relaţia bilaterală şi consolidează senzaţia de dominare şi tutelare din partea Rusiei, aşa cum e şi cazul privitului de sus şi a ignorării unora dintre doleanţele Turciei. De exemplu, abordarea ruşilor la solicitările de încetare a focului în Idlib cu refuz tranşant şi, din contra escaladarea acţiunilor stârneşte frustrări majore.

Potrivit analiştilor turci din spaţiul apropiat preşedintelui, care au fost autorizaţi în mod substanţial, în ultima vreme, să exprime şi public aceste nemulţumiri, relaţia este otrăvită de acest comportament. În plus, această abordare debalansată şi de sus face ca bunele relaţii să nu poată fi menţinute pe termen lung, indiferent de relaţia personală excelentă Putin Erdogan. Presiunile se acumulează. De altfel, Turcia a semnalizat deja o primă temă de contencios, respectiv anularea Convenţiei de la Montreux, din 1936, care tutelează regimul strâmtorilor, odată ce va fi construit canalul Istanbul care ocoleşte strâmtorile. Traficul de aici nu e supus regulilor Montreux, adică liberului acces şi limitării staţionării navelor militare la statele riverane, ci va introduce plata şi accesul oricui vrea să tranziteze – inclusiv militar, la orice tonaj.

Mai mult, construcţia canalului ar schimba situaţia juridică şi prin strâmtori, motiv de blocare a traficului cu produse petroliere, inflamabile şi periculoase prin inima Istanbulului şi de anularea deplină a acordului Montreux, care a fost o referinţă constantă până azi a Turciei, gardianul strâmtorilor dintre Marea Neagră şi Marea Caspică. Nu am ajuns la o decizie în acest sens, deşi declaraţiile ambigue pe această temă a Preşedintelui Erdogan lasă loc de interpretare.

Canalul Istanbul mai are nevoie de autorizaţii de construcţie şi de 5-6 ani cel puţin spre a fi o alternativă, însă avertismentul devine clar şi transmite faptul că ieşirea Rusiei din Marea Neagră şi intervenţia flotei sale din Nord şi din oceane în regiunea Mării Negre depinde de Ankara, iar acesta e un avantaj strategic ce poate afecta pe deplin capacitatea Rusiei de a naviga în Mediterana liber, cu nave plecate din Novorossisk şi Crimeea, spre mările calde.