Ieri vă vorbeam despre istoria de tragedii generată de inconştienţa şi cinismul cu care britanicii au redactat planul Partiţiei Indiei. Exact aşa au stat lucrurile şi când, pe ascuns, britanicii şi francezii au decis frontierele unor ţări în Orientul Mijlociu, împărţire făcută doar în folos propriu şi lăsând populaţiile din zonă să se măcelărească până în zilele noastre. Adăugându-se la asta, decizia de a-şi abandona brusc, fără explicaţii, obligaţiile asumate ca Putere Protectoare a Palestinei, evacuând într-o noapte toţi soldaţii din zonă şi lăsând să izbucnească masacrul între evrei şi arabi, exact în aceleaşi zone contestate în sânge şi azi.

Iar acum, când a devenit vizibil că plăcile tectonice s-au pus în mişcare, cele două super-puteri scot la lumină propriile  variante individuale de refacere a hărţilor, apelând la înţelegeri de demult, iar ţările mici din zonă îşi caută cele mai bune variante de supravieţuire.

Demersul american, foarte previzibil, este o continuare a viziunii denumită Noul Mare Orient Apropiat, adică o conglomerare a de posibile de interese economice care să deschidă un orizont atât de tentant încât să poată să facă uitate deosebirile de tip conflictual între statele-naţiune. În plus, speranţa americană este că statele Orientului Apropiat vor accepta, în fine, un leadership american, cu menţiunea că aceste state se vor angaja să achite şi toate costurile ajutorului sau transferurilor tehnologice americane. Aceste avantaje sunt deja foarte amănunţit detaliate în documentele pe care vi le prezentam cu câteva zile în urmă, ele vor fi repetate în campania de lobby pentru „Proiectul Trump“ ce este iniţiată acum în câteva ţări arabe.

Planul are ambiţia să rezolve conflictul israelo-palestinian şi, de aici, să creeze o întreagă arhitectură de pace în zonă, mizând pe faptul că ar fi posibil ca, în căutarea unei prosperităţi dublate de garaţii de securitate, statele din întreg Orientul Apropiat să accepte o mediere americană urmată de implementarea unui comprehensiv protectorat pe o perioadă nedefinită. Evident, asta implică şi schimbări de frotiere şi, până la urmă, noi contururi ale unor state, poate chiar apariţia ulterioară a unor noi entităţi. Axa acestui demers novator este recalibrarea relaţiei israelo-palestiniene, concretizarea „soluţiei celor două state“ şi, repet, acceptarea SUA ca garant al procesului în sine, dar şi al supravegherii ulterioare a situaţiei din teren. Din start, Autoritatea Palestiniană a refuzat totul, în bloc, într-o manieră care lasă puţine speranţe negociatorilor.

Şansa posibilă - şi pe asta mizează americanii – este să convingă statele arabe din zonă că Proiectul Trump este singura şansă de pace, în speranţa că vor face presiunile necesare asupra palestinienilor şi, astfel, să le impună să semneze acordul sub ameninţarea tăierii stipendiilor.

Ibn Saud şi Roosvelt pe crucişătorul Quincey

Interesant demers, dar vine să reamintească tuturor obligaţii de demult, asumate în termenii „Pactului Quincey“, numele dat unui acord care, pentru lumea arabă, a avut aceeaşi însemnătate uriaşă ca cel de la Yalta pentru Europa. Pe scrut, istoria spune că, fără ca britanicii să ştie, Roosevelt a propus regelui saudit Ibn Saud şi regelui Faruk al Egiptului o întâlnire undeva, pe traseul drumului de întoarcere al preşedintelui american care venea de la Yalta. Întâlnirea are loc pe 14 februarie 1945 la bordul crucişătorului USS Quincey. Ocazie cu care regele Ibn Saud, spun istoricii, a obţinut menţionartea faptului că ţara sa face parte din „interesele vitale“ ale SUA care vor urma să asigure protecţia necondiţionată a familiei Saud şi a regatului împotriva oricărei ameninţări externe. Prin extensie, stabilitatea Peninsulei Arabice şi leadershipul regional al Arabiei Saudite erau declarate şi ele parte integrantă a „intereselor vitale“ ale SUA. Celelalte puncte ale Acordului, cu o durată de 60 de ani, priveau parteneriatul economic, comercial şi financiar între americani şi saudiţi precum şi non-ingerinţa SUA în treburile interne ale Arabiei Saudite. Acordul a fost prelungit cu încă 25 de ani, pe 25 aprilie 2005, cu ocazia unei întâlniri între preşedintele George W. Bush şi prinţul moştenitor Abdullah (vezi aici Declaraţia comună).

Va fi acum momentul în care cele două prietenii contradictorii însoţite de jurăminte de credinţă eternă ale SUA cu Israelul şi Arabia Saudită să poate fi reunite, formând noua axă de putere în Orientul Apropiat? Va putea impune „Pax Americana“ preluând cumva şi Iranul, şnsă încercată şi eşuată în perioada de tristă amintire a Şahului? În acest moment, imposibil de făcut preziceri.

De partea cealaltă, tradiţia de prietenie între Rusia şi palestinieni este cel puţin la fel de puternică. Nu uitaţi că, încă din 1922, guvernul sovietic descria sionismul drept „expresia marii puteri exploatatoare a burgheziei evreişti“, iar Cominternul admite ca membru Partidul Comunist din Palestina format în 1919 de către imigranţi evrei, iar URSS, alături de cea mai mare parte a statelor comuniste, denunţă Partiţia Palestinei chiar dacă va recunoaşte şi noul stat Israel. Dar marele sprijin rusesc, realmente enorm, timp de decenii, va veni în favoarea mişcărilor auto-intitulate „eliberare a Palestinei“, folosindu-şi întreaga forţă de influenţă în favoarea lui Arafat şi OLP-ului, apoi diversificând atenţiile financiare şi transporturile de arme şi către alţi actori din regiune.

Yasser Arafat şi Leonid Brejnev

Pe de altă parte, organizaţiile mişcării palestiniene au oferit sovieticilor servicii dintre cele mai diverse, fiind mereu în linia întâi a ceea ce, pe bază de probe, arhivistul KGB Mitrokhin denumea „războiul împotriva sionismului“ (dacă vă interesează, aveţi aici un link).

Nu întâmplător am amintit acest aspect, căci Rusia încearcă acum o mişcare surprinzătoare. E vorba despre recenta organizare, la Moscova, a unei întâlniri între Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, cu 12 lideri reprezentând mişcarea palestiniană, unii (precum Fatah şi Hamas) cu poziţii profund divergente, alţii (precum Jihadul Islamic) pare-se cu mult mai deschişi la compromis atâta timp cât Hezbollahul a anunţat o deschidere masivă către relaţia cu Rusia. Este a treia reuniune de acest fel (precedentele organizate în 2011 şi 2017), iar valoarea sa reală este de a transmite un avertisment conţinut în discursul de deschidere al lui Serghei Lavrov:

Nu avem niciun fel de îndoială că nou refăcuta unitate în rândurile palestinienilor va îndepărta cartea câştigătoare din mâna celor care ar vrea să distrugă tot ce s-a clădit prin rezoluţiile ONU şi Iniţiativei Arabe de Pace... Acordul (propus de Trump. n.n.) va distruge absolut tot ceea s-a îndeplinit până acum.“

Serghei Lavrov prezidând reuninea de la Moscova

Puţine dubii în interpretare. De aici, comentarii din ultima săptămână care sună destul de îngrijorate căci, realmente, greu de estimat care ar fi urmările unui sprijin direct dat de ruşi unei eventuale reuniri a „organizaţiilor de eliberare palestiniene“, multe declarate drept teroriste de către diverse state ale lumii sau organizaţii internaţionale.

Nu ştiu dacă se şi poate materializa un asemenea demers, ceea ce este însă pe masă, chiar de mai mult timp, e oferta rusească de mediere în conflictul israelo-palestinian, iar mesajul lui Lavrov arată care ar putea fi, la nevoie canalul suplimentar pe care l-ar putea deschide doar ei şi pe care americanii nu-l au la dispoziţie. Deocamdată, e adevărat, totul este în stand-by, negociatorii americani şi ruşi pentru Afganistan s-au întâlnit în Turcia, speranţa tuturor fiind că, odată reglată şi termenilor retragerii americane din Afganistan, se vor vedea că există condiţii agreate pentru chestiunea esenţială, cea a angajamentelor talibanilor de a împiedica forţele Al-Quaeda să iasă în afara graniţelor şi, în consecinţă, să ajungă în Siria pentru a se alătura din nou unora dintre organizaţiile palestiniene.

Negocieri la Ankara între trimişii speciali americani şi ruşi pentru Afganistan, Zalmay Khalizad şi Zamir Kabulov

Şi ce mai ştim sigur este că Netanayahu a fost acum la Moscova, încercând un acord cu ruşii pentru „coordonarea retragerii tuturor forţelor străine din Siria“. Ceea ce Putin ar putea accepta să negocieze, cu perspectiva că el va fi cel care va fi garantul unei păci extinse în zonă, pace pe model sirian, alături de turci şi iranieni ca garanţi ai procesului şi cu mica paranteză a problemei kurde încheiată în termenii impuşi de Ankara.

Totul poate fi o alăturare de elemente fără o legătură cauzală directă. Poate. Numai că istoria reală a Orientului Apropiat este calibrată de aceste procese de profunzime şi care, asemeni erupţiilor vulcanice, au puncte de explozie. Şi este foarte posibil ca ,acum, în zona Gaza şi Liban cineva să joace o partidă de „ruletă rusească“ care să aibă exact acest efect.