"Poliţia noastră a primit primul dintre elicopterele sale de atac ATAK. Urăm bun venit elicopterului ATAK. Vă mulţumim, domnule Preşedinte. Vreau să vă exprim gratitudinea noastră din partea poliţiei" - scria Suleyman Soylu, ministrul turc de interne. 
 
 
Cu siguranţă că o asemenea mişcare, astfel subliniată, nu putea să se facă decât după o consultare cu partenerii din NATO, întotdeauna deosebit de sensibili (şi bună dreptate) la modul în care fiecare dintre Statele membre ale Alianţei respectă foarte severa (în principiul său teoretic) separare între dotările specifice unei armate şi cele de care beneficiază unităţile componente ale forţelor de ordine. Este foarte uşor de înţeles nu numai recomandarea insistentă - în spiritul Cartei ONU - de a nu se amesteca tipurile de armamente şi tehnologii folosite, tocmai fiindcă, cel puţin în principiu, armata beneficiază de aramentul şi tehnologia care să-i permită să se angajeze cu succes în operaţiuni pe câmpul de luptă împotriva duşmanului extern, pe când forţele de poliţie, jandarmeria sau cele cu profil similar acţionează pe teritoriul naţional, în contact cu grupuri mai mult sau mai puţin dezordonate de cetăţeni nemulţumiţi. Desigur că armata (în primul rând prin componenta sa de poliţie militară) dar şi poliţia civilă şi jandarmeria pot îndeplini misiuni externe, în operaţiuni aprobate de ONU sau în urma deciziei luate de partenerii din NATO, spre exemplu, dar în acest caz nivelul de armament şi limitele de acţiune sunt codificate la începutul misiunii şi comunicate ca atare, cât se poate de transparent.
 
În plus, au existat şi sunt în funcţiune protocoale care stabilesc (cel puţin în cazul ţărilor democratice) tipurile de armamente letale de care poate dispune poliţia şi jandarmeria, descriindu-se în amănunt calibrul armelor, tipul de muniţie folosită şi caracteristicile specifice ale acesteia, nivelul letal al echipamentelor standardizate care pot fi folosite în cazul unor manifestaţii în punctul în care acestea devin violente şi pun în primejdie securitatea populaţiei dar şi a forţelor de ordine. 
 
 
 
Îmi amintesc de discuţiile foarte interesante care au însoţit prezentarea în Parlamentul European a unui raport al STOA despre caracteristicile echipamentelor de care beneficiau forţele de ordine la momentul respectv (inclusiv echipamentele sonore, optice şi altele), ideea fiind că decidenţii politici trebuie să fie extrem de atenţi în a urmări cererile de dotări speciale făcute de instituţiile de forţă, tocmai pentru ca ponderea principală să fie întotdeauna de partea armelor şi echipamentelor non-letale. Sigur că nimeni nu exclude, din nefericire, momentul în care se poate trece la folosirea armelor letale, dar după ce au fost epuizate absolut toate posibilităţile oferite de arsenalele non-letale, ajunse acum la un nivel de extraordinară diversitate. Dar chiar şi în acest caz extrem, nivelul de răspuns trebuie să fie calibrat cât este posibil de exact la nivelul de ameninţare şi să fie strict proporţional cu nevoia de a opri o dezvoltare a ameninţării din teren şi a apăra propriile trupe şi populaţia totodată. Asta înseamnă că niciodată nu se va trage din principiu, folosind maximum de nivel de forţe.

În acest caz, să vedem pe ce bază s-a luat deciza din Turcia. Contextul este dat de un decret prezidenţial publicat în luna inauarie în termenii căruia se permite poliţiei să transfere necondiţionat armament şi tehnică militară, dar şi de autovihule specifice (transport, intervenţie, dotate cu armament greu şi blindaj) din dotarea armatei în cazul în care securitatea naţională, ordinea publică sunt serios ameninţate de "acte de terorism, revolte civile şi acte de violenţă".  
 
Chestiunea devine foarte interesantă în care discuţia are loc în cadrul schimbării de profunzime a percepţiei din statele cele mai avansate democratic, SUA spre exemplu. Acolo evoluază definiţiile permisibilităţii intervenţiei cu mijloace militare în cazul unor situaţii de urgenţă civilă în sensul cel mai larg, adică implicând tocmai "actele de terorism, revoltele civilă şi actele de violenţă". În cazul SUA, pentru prima oară, doctrina clasică a tipurilor de intervenţie a fost pusă la încercare de apariţia evenimentelor din 6 ianuarie, carcaterizate drept "atac insurecţional" împotriva Capitoliului. A fost nevoie de intervenţia Gărzii Naţionale cu efective aduse din mai multe state, dar astfel s-a clamat situaţia. Dar dacă degenera în continuare? 
 
Turcia oferă acum un răspuns în premieră din care se pot inspira toate statele din NATO şi care poate fi, în afară de avertismul direct pentru toate tipurile de opozanţi ai lui Erdogan, şi o posibilitate ca în toate constituţiile naţionale ale membrilor Alianţei să se prevadă asemenea tipuri de transfert necondiţionat de echipamente şi armament greu, de tip militar, către poliţie şi jandarmerie. Consecinţele unei asemenea deschideri legislative sunt enorme pentru rgeimul democraţiei în Turcia şi ar putea schimba fundamental regulile de joc aplicabile legal la cea mai mică mişcare de protest a unui grup oarecare, acuzată de a parte, fie şi numai principial, la susţinerea unui oarecare act de violenţă? 
 
Caz în care, instantaneu, poate urma ordinul de ridicare de la sol a unui asemenea elicopter dotat cu tunuri de 20 mm şi rachete de 70mm pentru luptă apropiată precum şi rachete ghidat cu laser aer-sol? Evident că nu, ar fi o interpretare brutală şi rău voitoare. 
 
Dar cu siguranţă că noile condiţii vor impune apariţia unei noi doctrine turce de intervenţie pentru forţele de poliţie şi jandarmerie puse să reacţioneze la situaţii ca acelea descrise în decretul de autorizare de echipamente militare. Împotriva kurzilor din zona de sud-est? Desigur, dar cine garantează, de acum, care vor fi limitele impuse unor asemenea misiuni în Turcia? Ce fac turcii înseamnă oare o nouă tendinţă conceptuală pe care este posibil s-o regăsim în noua concepţie strategică a NATO care va fi supusă aprobării liderilor Alianţei în această vară, tocmai pentru a lărgi şi întări capacitatea de reacţie din evantaiul de răspunsuri la ameninţările asimetrice care, prin diverse formule de terorism, vor să destabilizeze echilibrul intern al naţiunilor noastre? Am ajuns oare la acest stadiu în care, în faţa unor situaţii disperate, să se răspundă cu măsuri extreme?
 
Nu ştiu, ni se va spune şi nouă ce să facem, ce este permis şi ce nu şi, în definitiv, ce înseamnă aplicarea democratică a principiilor constituţionale în acest timp în care nici război n-avem, dar nici de pace nu ne putem bucura.