Noua religie atee din Apus

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Iraţionalul atacă lumea prin tradiţie raţională a vestului. E o orbire iscată de vedeniile unei noi religii atee, propovăduite de fruntaşii actualei revoluţii culturale neomarxiste.

Atenţia unui public suprasaturat de ştiri se epuizează rapid. Chiar fulgerător, căci internautul e în căutare permanentă de frisoane. Or, şi-ar putea procura lesne palpitaţii, urmărind crimele comise de regimurile autoritare sau totalitare. Ori protestând contra martirizării creştinilor africani.

În hăul iraţionalului

Cum se explică, într-o societate care-şi clamează neobosit moralitatea, disproporţia dintre indiferenţa şocantă, imorală, faţă de un genocid, precum cel comis asupra uigurilor, şi atenţia maximă atribuită unor subiecte banale sau rezolvate, în bună măsură, de pildă prin arestarea şi punerea sub acuzaţie a poliţiştilor în custodia cărora a murit George Floyd?

Cum se explică insistenta sanctificare în massmedia a unor figuri ca Greta Thunberg, ecologista radicală, care a îmbrăţişat mai nou şi doctrina "woke" şi e stăruitor comparată cu Isus? Şi ce hram poartă obsesia condamnării permanente şi pentru te miri ce, în presa apuseană, a micului stat evreu, în timp ce duşmanii terorişti care-şi clamează dorinţa de a-l distruge, exterminându-i populaţia, se bucură de îngăduinţă, de critici blajine şi de absurde justificări?

Se cască aici vădit un abis al iraţionalităţii. Deloc tipic pentru o lume iudeo-creştină întemeiată de religii azi clasice şi marcată de iluminism şi de revoluţiile ştiinţifică şi informaţională, acest hău iraţional n-ar trebui să aibă drept de cetate şi, mai ales, de privilegii, în vestul secularizat şi democratic. Şi totuşi, e sursa tipicelor lui excrescenţe maligne.

Democraţia, cancerul care corupe şi religia

Aceste protuberanţe cancerigene, care, neamputate la timp, produc metastaze, sunt, în corpul politic al democraţiilor, mişcările totalitare. Netratate la timp, salvaţionismele, care demontează prezentul demonizat în numele unui viitor mesianic, clădesc un viitor ce riscă să provoace, precum nazismul şi comunismul, hecatombe de victime.

Nu altfel se arată a fi tumoarea aparent inexplicabilă a îngăduinţei sau a indiferenţei, manifestate faţă de tiranii ucigaşe. Indiferent dacă profită de aceste manifestări de sminteală dictatura chineză ori totalitarismul de sorginte islamistă, îngăduinţa şi nepăsarea faţă de crimele tiraniilor moderne, cărora li se substituie rele reale sau imaginare din trecut, le cauţioneaza teroarea, suprimarea libertăţii şi mutilarea demnităţii omului.

Acest iraţionalism face casă bună şi cu evacuarea credinţei din cetatea în care D-zeu e declarat "mort", dimpreună cu imperativul moral al Decalogului Său, şi cu nevoia acută de Dumnezeu, cu nevoia de transcendenţă a omului, magistral descrisă de psihiatrul Viktor Frankl. Care vobea de "patologia" a ceea ce se numeşte "Zeitgeist", "spiritul timpului". Şi de "paraclinice" nevroze colective.

Potrivit lui, omul e mai religios decât bănuieşte uneori el însuşi. Nu arareori, ruşinat de ea şi condiţionat de prestigiul pozitivismului şi de autoritatea elitelor laice, omul postmodern e ispitit să-şi refuleze religiozitatea.

Or, foamea lui de transcendenţă îmi pare a creşte pe măsură ce secularizarea societăţilor progresează impetuos, iar religia de tip clasic e discreditată în numele unei trufaşe, dar părelnice lucidităţi. Lăsat fară speranţă calmantă în lumea de apoi şi părăsit în vidul existenţial ivit prin suprimarea dimensiunii sale spirituale, omul se vede cuprins şi destabilizat de angoase şi nevroze. Trăieşte în provizorat, fatalism şi depresie. De aici la gândirea colectivistă nu mai e, potrivit lui Viktor Frankl, decât un pas. Următorul îl face pe om să cadă în genunea fanatismului.

În lumea secularelor democraţii apusene, frica de libertate şi responsabilitate ia proporţii, alimentată fiind de propagande, de presiunile şi de concesiile politice ale unor elite laşe, de ispita aderării la fanaticele construcţii doctrinare ale perdanţilor frustraţi ai pariurilor acestei lumi tot mai complexe şi, ca atare, mai înspăimântătoare.

Cultura anihilarii si natura ei religios-totalitară

Eric Hoffer explica persuasiv acest mecanism, tipic pentru mişcările de masă, de regulă religioase ori naţionaliste. Ce autojustificări să găsească oare frustraţii, invidioşii, angoasaţii într-o lume liberă, care le oferă toate şansele şi resursele, dar în care au eşuat sau riscă să eşueze jalnic?

Reacţia multor tineri educaţi ai unei modernităţi antinaţionaliste şi antireligioase e dictată de necazul care-i chinuie. Vor mima ateismul şi-şi vor clama aderenţa la globalism, dar vor cotiza, uneori inconştient, la altă ideologie totalitară, pseudoreligioasă. Vor găsi încă înainte de-a claca vinovatul viitorului lor insucces nu doar "în celălalt", ci şi în lumea care-l tolerează. Îi vor demoniza celei meritocratice prezentul. I-l vor  interpreta fals, spre a-şi explica prospectiva neizbândă şi a o anula preventiv. În acest scop se autoanihilează ca indivizi liberi şi responsabili. Se autidizolvă prin unirea în mişcări de masă colectiviste şi fanatice, promiţând (adesea în conjuncţie cu un presupus trecut glorios) un viitor în care indivizii, şi deci şi ei înşişi, să fie anihilaţi.

Acest viitor colectivist e prezentat ca apt să tămăduiască societatea de presupusele ei racile. Se propune deci eliminarea hibelor şi bubelor ei. Evreii, în nazism. Burghezia, în comunism. Necredincioşii, în islamism. Mai nou, partitura "păduchilor" de suprimat s-a atribuit prezumtivului "rasism structural" al albilor creştini şi heterosexuali, caracterului presupus "patriarhal" şi reacţionar al societăţii "privilegiilor" şi "suprematismului alb", promovat chipurile fatal de nereformabile "structuri de putere", pernicioase şi revolute, care s-ar opune progresului, salvării ecologice şi justiţiei sociale, fiind obligatoriu să fie desfiinţate pe loc.

Iată pretextele "culturii anihilării". Doctrina "woke" tinde să înlocuiască argumentul cu emoţia şi să substituie gândirii sentimentul umilinţei. E o credinţă ce rescrie istoria, spre a anihila o cultură şi o memorie promovând libertatea si toleranţa, astfel încât "societatea victimizării" să-i distrugă celei a "demnităţii" coloana vertebrală instituţională şi ce a mai rămas intact din valori şi gânditori, din universităţi şi presă, din poliţii, economii şi demnitari neobedienţi. Se netezeşte astfel calea edificării unor regimuri totalitare? Desigur. Ce regimuri? Contează mai puţin, căci sunt interşanjabile.

Împreună cu anticapitalismul ecologic şi antidemocratia islamistă, cu relativismul şi corectitudinea politică, această doctrină serveşte ca bază ideologică revoluţiei culturale neomarxiste demarate în universităţile americane.

Rătăcirea nordului şi fanatismul religios al ateului

Pretextele ei sunt atrăgătoare pentru intelectualul postmodern. Care tinde să fie laic, antinaţionalist şi însetat de aer curat şi justiţie socială. Dar e şi nevrozat nu doar de secularizare, ci şi de conformitatea reclamată de elite, care şi-au pierdut şi ele busola morală ori şi-au rătăcit-o, ferindu-se, din comoditate, prostie ori laşitate, să-şi regăsească nordul. Confuzia pe care o întreţin facilitează nu doar apariţia şi masificarea insului "woke" căzut pradă fanatismului unei religii atee, ci şi formarea "alianţei temporare dintre elite şi gloată", evocată de Hanna Arendt în "Originile Totalitarismului". 

Contrareligia ivită astfel e nihilistă. Pare nesângeroasă, dar e, potenţial, nu mai puţin implacabilă şi crudă decât inchiziţia sau iacobinismul. Despre asemenea religii seculare s-a scris abundent, dar insuficient, în trecut. Vladimir Tismaneanu relua în 2012, într-o carte omonimă, formula lui Leszek Kołakowski a "diavolului în istorie", despre "tragediile rezultate din ambiţiile...nesăbuite de a forţa cursul istoriei în numele unor idealuri abstracte, menite să rezulte în comunităţi politice perfecte, totalmente non-contradictorii". Tot el amintea de cartea istoricului franco-maghiar Francois Fejto intitulată "Dieu, l’homme et son diable", ca şi de Aurel Kolnai, "care nota, în 1952, că a combate comunismul, "Răul cel mai presant, era...sarcina majoră impusă umanităţii civilizate”.

Ce propune contrareligia "woke"? Anticivilizaţia. O presupusă izbăvire fundamentată pe antioccidentalism, antidemocraţie, antiamericanism şi, nu arareori, pe antisemitism. Fiindcă democraţiile sunt imperfecte şi resimţite de noii fanatici a fi sursa vexărilor lor. Iar cea americană şi israeliană sunt simboluri ale rezilienţei şi eficienţei unei lumi libere alcătuite din naţiuni pluraliste, religioase, capitaliste şi tolerante, care s-au impus în pofida tuturor contradicţiilor, câştigând pariuri improbabile, în ciuda unor duşmani formidabili.

E deci verosimilă teza ziaristului american Matti Friedman, potrivit căruia noua religie ”woke” s-a experimentat, iniţial, în strâmba şi militanta abordare mediatică a conflictului pentru Ţara Sfânta, în care jurnalismul, inconturnabil antiisraelian şi propalestinian, s-a transformat în activismul dominând azi şi presa mainstream, şi percepţia elitelor globale.

Interesant e că tocmai protestantismul de sorginte puritană al lumii anglosaxone pare, azi, credinţa cea mai vulnerabilă în faţa macroagresiunii fundamentalismului identitar. Cert e că religiile clasice nu imunizează, protejând automat de tentaţii totalitare, cum au probat fascismele catolice, integrismul hindus, iar în România episodul legionar. În fine, tentativele de modernizare orientale, de pildă iraniană sau turcă, trec prin tiranii neoimperiale susţinute doctrinar de recursul la fundamentalism religios.

Nu se va găsi răspuns dilemelor moderne decât prin abordarea lor comprehensivă. Una care să ţină seama de dimensiunea spirituală a omului, refuzând unilateralismul interpretărilor pozitiviste.

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite