În schimb, va urma o prioadă de mari întrebări, dubii, epurări şi procese în curţi marţiale de urgenţă care vor avea efecte certe asupra armatei deoarece este posibil ca, în final, să se ajungă la discuţia esenţială, cea mereu începută şi niciodată finalizată, asupra rolului, locului şi misiunii pe care armata o are în statul turc.

Este însă foarte important să vedem că aceste evenimente tragice nu au cum să fie rezultatul unei întâmplări oarecare, nu e vorba despre o revoltă spontană sau de o "mişcare de oportunitate" cum este cazul în situaţii similare petrecute în statele africane de tipul "failed states". Acestea de acum din Turcia au fost pregătite, au urmat o strategie ofensivă care a implicat unităţi militare şi a avut ţinte precise, de la bombardarea vilei unde stătea Erdogan, până la atacul împotriva sediului Marelui Stat Major şi arestarea celui mai înalt reponsabil militar al ţării, atacarea sediului serviciului de informaţii, ocuparea principalelor sedii ale organismelor de preă naţionale şi internaţionale...Asta arată foarte clar că planficarea a fost îndelungată, complexă şi făcută de profesionişti.

Cine sunt aceştia? Cine avea interesul să ducă până la capăt un proiect de asemenea anvergură care, evident, avea ca urmare directă să pună Turcia, cel puţin pentru o perioadă de timp, în stand-by, urmând să fie ridicutate, raformulate, poate chiar întrerupte, toate marile acorduri de securitate active în acest moment?

Primul răspuns, cel mai la îndemână, este să situăm această tentativă de lovitură militară de stat doar în seria celor care au zguduit profund această ţăară, cele din 1960, 1971 şi, mai ales, a celui din 12 septembrie 1980 când armata turcă, în frunte cu generalul Kenan Erven, organizează lovitura de stat care instaurează un regim militar extrem de dur care se va menţine până în 1983.

Ce este nou acum? Faptul că acum Turcia este, mai mult ca niciodată, elementul esenţial de securitate şi de garant al stabilităţii cu mult dincolo de frontierele sale. Astfel încât o lovitură destabilizatoare asupra Turciei urma să afecteze pe o perioadă oarecare capacitate sa imediată de a mai acţiona pe principalele direcţii în care este angajată, introducând instantanu un haos geo-politic de mari dimensiuni. De aici reacţia extrem de rapidă de susţinere pentru Erdogan venită din partea tuturor marilor actori politici ai scenei internaţionale.

Domeniile care puteau să explodeze imediat:

1. acordul cu UE care conţine angajamentul luat de Turcia pentru oprirea fluxului de refugiaţi înspre Europa, angajament ţinut în termenii promisiunii iniţiale şi care a dus la oprirea exodului pe această linie.

2. acţiunile militare împotriva ISIS, Turcia fiind unul dintre principalii actori în coaliţia internaţională împotriva organizaţiei teroriste

3. punerea sub semnul întrebării, în imediat, al statutului operaţional al bazelor NATO de pe teritoriul Turciei, acesta deoarece trebuia aşteptată negocierea politică cu eventuala nouă formulă de putere de la Ankara, cel mai probabil, măcar pentru o perioadă, o dictatură militară pură şi dură

4. punerea sub semnul întrebării a situaţiei de securitate din Marea Neagră deoarece, din nou, ar fi trebuit să urmeze o perioadă de tatonare şi negocieri privind angajamentele luate de Turcia la Summitul NATO de la Varşovia, în special cele care urmau să ducă la configurarea unei noi arhitecturi de securitate în Marea Neagră.

5. necunoscuta enormă în ce priveşte relaţiile următoare ale Turciei cu Rusia ale cărei reacţii pot fi uşor de presupus în cazul care, de azi, la Ankara s-ar fi instalat dictatura militară, cu poziţii poate noi şi care să bulverseze şi situaţia din vecinătatea apropiată a Turciei, în state care sunt şi aşa într-o poziţie dificilă sau instabilă de securitate

6. apariţia unei dictaturi militare punea problema imediată a relaţiei cu Grecia şi a prezenţei militare maritime în primul rând în zonele sensibile, în Marea Egee în primul rând, dar aducând şi incertitudine în ce priveşte sprijinul Turciei pentru operaţiunile navale prezente NATO-UE din Mediterana centrală, noua Operaţiune Sea Guardian decisă la Summitul de la Varşovia.

7. introducerea unui semnal de instabilitate profundă pe care-l reprezintă o lovitură de stat militară ar fi oprit pe termen nedeterminat orice fel de discuţie privind procesul de aderare al Turciei la UE, posibil motiv de anulare de facto al acordului complex UE-Turcia din care problema controlului fluxului migraţiei nu este decât un capitol. Cu consecinţe evidente asupra notaţiei de ţară, investiţiilor străine, turismului, etc.

Deci, din nou, cine a dorit destabilizarea profundă a Turciei şi aruncarea în haos a structurilor statului, cu aceste efecte asupra relaţiilor sale internaţionale? Răspunsul nu poate fi unul teoretic şi cred că pe nimeni nu poate să mulţumească un răspuns care ar considera că doar elemente rebele au fost la originea tentativei puciştilor. Nu se poate crede asta deoarece, în acest moment, miza pe care o reprezintă destabilizarea Turciei este la fel de importantă pentru câţiva dintre actorii care urmăresc ceea ce, într-un articol anterior, denumeam ca fiind un posibil master plan al terorismului statal şi non-statal vizând dinamitarea din interior, prin toate mijloacele, a ordinii stabilite în statele europene şi cele ale zonei euro-atlantice.

Ea trebuie ruptă, anihilată şi în locul ei , în urma unor evenimente violente, să fie instalate regimuri de forţă, cazul ideal fiind dictaturi militare care, pentru o perioadă mai mult sau mai puţin lungă, să închidă contactele cu exteriorul, să încerce să-şi consolideze puterea absolută şi controlul asupra resurselor şi locaţiilor strategice. Redimensionând urgent relaţiile cu ţările partenere, introducând haos în relaţii, acorduri sau înţelegeri bi sau multilaterale, fenomen logic în măsura în care partenerii sau aliaţii respectivi aveau sau nu să recunoască noul regim de forţă.

Provocarea acestui haos este cheia de boltă a master planului care, după cum vedeţi, programează evenimente care se succed acum cu o viteză care ar trebui să pună pe gânduri, foarte serios şi imediat, pe decidenţii politici ai zonei euro-atlantice. Aflată sub atac. Este război, vrem să recunoaştem sau nu, fie că ne e frică sau nu să spunem deschis acest lucru.

Iar factorul care leagă toate aceste elemente este introducerea în toate raţionamentele violenţei extrem din aceste zile a elementului religios care să motiveze planuri, acţiuni, gândiri de reorganizare a spaţiilor geo-politice. Iată, azi, Preşedintele Erogan invoca acest lucru atunci când afirma că încercarea de lovitură de stat "era ceva în care Statul Paralel a avut un rol de jucat". Formulare care reprezintă o acuzaţie directă la mişcarea cu vaste ramificaţii internaţionale condusă de Fethullah Gülen care trăieşte acum, precum Khomeini odinioară, într-un auto-exil luxos în SUA. Povestea lui şi a ideologiei sale de sorginte sufită, în alt articol.

Iar banii lui, într-adevăr uriaşi şi funcţionând într-un sistem organizatoric foarte apropiat de cel al reţelelor mormone, chiar dacă importanţi pentru a susţne o parte a infrastructurii puciului eşuat, nu reprezintă explicaţia completă. Mai trebuie adăugate interesele imediate ale marilor susţinători au Statului Islamic, dar şi o serie de alte raţionamente legate de proiectele NATO din Marea Neagră, de influenţa turcă asupra unora dintre statele din Caucazul de Nord şi mai departe...

NATO a fost pus, este pus în continuare, alături de UE cu care a încheiat noul protocol de colaborare, nu numai în faţa unei noi oarecare situaţii de criză. Ambele organizaţii se află într-un context de ameninţare directă şi, după cum se vede, în progresie geometrică, aproape zilnică.

Răspunsul lor trebuie să vină acum, înainte să fie prea târziu. Master planul distrugerii continuă după propria sa logică. În acest caz, care este logica de reacţie rapidă a spaţiului euro-atlantic?