Iţele unui război mărunt întins pe două decenii: cum au supravieţuit talibanii ofensivei americane

Iţele unui război mărunt întins pe două decenii: cum au supravieţuit talibanii ofensivei americane

Patrulă americană în Afganistan 11 decembrie 2001 FOTO Joseph R. Chenelly/Getty Images

Talibanii sunt pe punctul de a-şi împlini cea mai arzătoare dorinţă: să-i vadă pe americani plecaţi din Afganistan. Pentru asta nu a fost nevoie să lase prea mult de la ei.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cum au reuşit talibanii să reziste ofensivei unei supraputeri timp de aproape două decenii? The New York Times a vorbit cu ambele tabere, dar şi cu oficiali afgani pentru a reconstitui iţele unui război mărunt ce pare să se apropie de final.
 
În martie talibanii au semnat un tratat de pace cu americanii, SUA urmând să-şi retragă trupele din Irak. În ultimul deceniu insurgenţii talibani au suferit pierderi devastatoare în urma dublei ofensive americane şi afgane, dar au găsit strategii să se recompună.
 
„Lupta noastră e slujire religioasă. Un frate e ucis, iar un altul nu va dezamăgi dorinţa Domnului şi îi va călca pe urme”, a spus Mawlawi Mohammed Qais, şeful comisiei militare talibane din provincia Laghman.
 
După ce au pierdut puterea în 2001, talibanii au descentralizat reţeaua de luptă: liderii seniori s-au refugiat în Pakistan, iar munca de recrutare şi gestionare a resurselor a revenit comandanţilor locali. Mişcarea rebelă şi-a creat un sistem eficient de subzistenţă: atacuri teroriste pentru a ţine sub presiune constantă guvernul afgan şi extinderea unui mecanism de finanţare infracţional cu reţele de trafic de droguri în pofida ideologiei islamice austere.
 
Actualmente, talibanii se pregătesc să negocieze direct cu guvernul afgan, dar ideologia lor fondatoare a rămas inflexibilă şi au o intoleranţă profundă faţă de marea majoritate a schimbărilor pe modelul vestic din Afganistan din ultimele două decenii.
 
„Am prefera implementarea completă a acordului astfel încât să avem pace pretudindeni, a spus Amir Khan Mutaqi, şeful personalului liderului taliban suprem într-un interviu rar acordat The New York Times la Doha, Qatar.
 
„Dar nici nu putem sta cu mâinile în sân aici câtă vreme oamenii noştri zac prin închisori, sistemul de guvernare e totuna cu cel vestic, şi nouă ni se spune să stăm cuminţi acasă.  Este inacceptabil, oricum am întoarce lucrurile, să nu vedem nicio schimbare după atâtea sacrificii. Guvernul actual funcţionează cu bani, arme şi fonduri străine”, a argumentat acesta. 
 

O luptă justiţiară neîncheiată

 
Talibanii au preluat puterea după izgonirea ocupaţiei sovietice de către mujahedinii sprijiniţi de SUA. Acum însă cei care pleacă sunt americanii şi talibanii caută o nouă supremaţie.  
 
După încheierea acordului cu SUA, rebelii şi-au intensificat atacurile asupra forţelor afgane. Un armistiţiu de trei zile prilejuit de sărbătoarea Eid, la finalul Ramadanului, le-a pus capăt pentru moment, dar Afganii se tem că insurgenţii îi vor hărţui pe negociatori până când aceştia le vor ceda pârghii importante ale puterii.
 
Comandanţii talibani au subliniat de mai multe ori că încetarea focului se referă doar la trupele americane pentru a le permite să plece în siguranţă - de fapt, să plece odată. În acelaşi timp, au fost tranşanţi în privinţa continuării atacurilor asupra forţelor de securitate afgane.
 
„Lupta noastră a început înainte să vină americanii - împotriva corupţiei. Corupţii i-au implorat să vină, pentru că ei nu sunt stare să lupte”, a spus un comandant tânăr din forţele de elită talibane din Alingar.
„Jihadul nostru va continua până vom stabil un sistem islamic sau până la moarte”, a apăsat el.

 

Maşinăria de război talibană

 
Potrivit estimărilor afgane şi americane, talibanii au între 50.000 şi 60.000 de luptători activi şi alţi zeci de mii de facilitatori şi soldaţi part time.
 
Insurgenţii au construit o maşinărie de război din celule dispersate care funcţionează de sine stătător. Talibanii guvernează din umbră în anumite zone de influenţă sau control.
 
Este o reţea de insurgenţă descentralizată la maxim, iar comandanţii au capacitate deplină de mobilizare a resurselor şi pregătire logistică”, a explicat un cercetător afgan, fost înalt oficial guvernamental. 
„Dar legitimitatea se obţine de la un singur lider”, a spus acesta.
 
De ani de zile liderii sunt refugiaţi în Pakistan, cu sprijinul Inter-serviciilor de informaţii, agenţia de spionaj militar din Pakistan. Mişcarea a putut astfel să dăinuie, chiar dacă se murea pe capete în Afganistan.
 
Cum uneori pierderile erau masive -chiar şi de sute de luptători pe săptămână în bombardamentele americane (SUA au lansat aproape 27.000 de bombe din 2013), talibanii au început să-şi creeze forţe de rezervă care să-i înlocuiască, astfel încât ritmul luptei să fie menţinut. Anul trecut oficialii afgani au declarat un număr de morţi fără precedent printre rebeli- peste 1.000 de luptători pe lună, adică, estimativ, un sfert din efectivele lor. Americanii au pulsat şi ei cu atacuri aeriene, cele mai multe din ultimul deceniu.
 
Talibanii au reuşit să recruteze soldaţi chiar şi în momentele de prezenţă militară intensă americană contra unor eforturi susţinute de a câştiga afganii din zonele rurale de partea forţelor guvernamentale. Tinerii continuau să se înroleze şi talibanii aveau şi resursele financiare care să le alimenteze lupta.
 
Mawlawi Qais a povestit despre un comitet special de recrutare în Alingar, provincia Laghman, care mergea la moschei şi la lecţiile coranice în căutare de recruţi. Dar cei mai mulţi noi luptători erau prieteni sau rude ale soldaţilor. Era mereu nevoie de sânge proaspăt, pentru că unităţile de luptă pierdeau şi 80% din luptători odată care trebuiau înlocuiţi. 
 
Comandantul spune că problema nu este lipsa recruţilor, ci sistemul. Acolo unde nu pot face recrutări local, apelează la cei circa două milioane de refugiaţi afgani din Pakistan.
 
Luptătorii nu primesc salarii, ci le sunt plătite cheltuielile. O parte din banii adunaţi locali ajunge la vârf, dar mari profituri de pe urma crimei organizate şi drogurilor sunt folosite local şi banii ajung la recruţi adăugând un spor financiar binevenit războiului sfânt.
 
În zonele controlate de talibani, luptători sau chiar lideri au şi joburi obişnuite. Mawlawi Qais de exemplu lucrează la o moară. Cei mai mulţi recruţi ai săi au servicii când nu sunt în misiune.
 
Recrutarea are loc şi prin campanii agresive în online. Mesjele se bazează pe simboluri puternice: Liderul lor suprem, Mawlawi Haibatullah Akhundzada, şi-a trimis propriul fiu la moarte împotriva unui guvern sprijinit de o armată invadatoare. Aceşti oficiali îşi protejează familiile ducându-le peste graniţe. 
 
După acordul cu americanii, propaganda nu doar că s-a intensificat dar căpătat nuanţe triumfale. Miercurea trecută, cu prilejul mesajului anual pentru sărbătoarea Eid al-Fitr, liderul suprem a promis amnistia celor care se leapădă de guvernul afgan.
 

O guvernare din umbră

 
Alingar este un exemplu de guvernare din umbră a talibanilor. Ei colectează taxe şi trimit 20% din valoarea lor liderilor centrali, păstrând restul. Au şi comitete de monitorizare a servicilor publice, între care sanitare, educaţie şi administrarea bazare-lor locale.
 
Totuşi materialele sanitare şi salariile personalului medical şi şcolar sunt plătite de guvern alături de donatori internaţionali. Talibanii însă administrează banii cum cred de cuviinţă - un compromis acceptat de organizaţiile umanitare din cauza necesităţii serviciilor.
 
Talibanii îşi urmează vechile cutume, reprimând femeile, arta şi cultura. În Alingar, doar o treime din şcoli sunt de fete. Talibanii spun că educaţia unei fete trebuie să se încheie după clasa a şasea. Cultura nu e admisă ca materie pentru că promovează vulgarităţi ca muzica.
 

Anarhia era deja acolo

 
Talibanii au venit la putere în anii 1990 ieşind învingători din lupta cu alte facţiuni în urma vidului politic creat de retragerea trupelor sovietice. SUA au fost în mare măsură nepăsătoare faţă de regimul lor opresiv până în 2001, când liderii al Qaida din Afganistan au comis atacurile de la 11 septembrie.
 
Liderul saudit Osama bin Laden a stat vreme bună în Afganistan şi chiar a luptat de partea americanilor contra sovieticilor la sfârşitul Războiului Rece. Liderul taliban Mullah Muhammad Omar i-a permis acest lucru şi cei doi au devenit apropiaţi, bin Laden jurându-i loialitate în calitate de emir al Islamului.
 
Rănită şi dornică de răzbunare imediată, administraţia Bush n-a mai stat să asculte propunerile talibane de a scăpa de bin Laden fără a-l preda americanilor şi a invadat Afganistanul
 
Mişcarea a fost slăbită rapid de atacurile aeriene americane: luptătorii talibani au plecat acasă şi Emiratul Islamic s-a dezintegrat. Liderii au fugit în Pakistan sau au sfârşit în închisorile americane.
 
Mulţi dintre comandanţii talibani intervievaţi au spus că în primele luni după invazia militară nu puteau întrezări clipa în care să fie capabili să riposteze. Regruparea lor a devenit posibilă după ce Pakistanul a pus la dispoziţie refugii pentru liderii talibani, în pofida faptului că populaţia primea ajutoare umanitare americane de sute de milioane de dolari.
 
Talibanii au lansat apoi un război de uzură contra SUA şi trupelor NATO: insurgenţii şi-au întărit poziţiile chiar acolo unde americanii i-au ajutat contra sovieticilor. Cum majoritatea liderilor talibani luaseră parte la acel război, erau familiarizaţi cu acel teritoriu: „Era pământul nostru pe care mulţi dintre ai noştri îl cunoşteau”, a spus Mutaqi, şeful de personal al talibanilor care subliniază că însăşi istoria Afganistanului era în favoarea lor: toţi cei care mai veniseră - britanici, sovietici, au fost superiori militar.  
„La fel şi cu americanii - erau mult mai puternici decât noi. Asta ne-a făcut să sperăm că în cele din urmă şi ei vor pleca”, a spus el.
 
De la bun început insurgenţii au ţintit abuzurile şi corupţia guvernului afgan instaurat cu sprijin american şi s-au erijat în arbitrii justiţiei şi tradiţiei - atrăgându-i astfel de partea lor în special pe afganii din zonele rurale. Talibanii au profitat de faptul că americanii erau ocupaţi cu războiul din Irak: mişcarea a căpătat avânt şi s-a extins tot mai mult.
 
În 2009, când Obama a devenit preşedinte, americanii şi-au mărit capacitatea de luptă la sol cu 100.000 de soldaţi. Pe lângă armata şi poliţia afgană care au ajuns să numere 300.000 de oameni, SUA au instituit de urgenţă miliţii locale.
 
Războiul a devenit o maşinărie alimentată continuu de tot mai multă moarte de ambele părţi.
 

Culmi ale violenţei

 
Al doilea deceniu al insurgenţei a fost marcat de noi culmi ale cruzimii şi violenţei, dar şi de o nouă putere de a lovi după voie în cele mai asigurate zone din Kabul.
 
Talibanii au lovit în inima capitalei cu maşini capcană, s-au infiltrat în rândurile forţelor de securitate afgane şi au deschis focul asupra comandanţilor afgani şi chiar asupra unui general american sădind o atmosferă de suspiciune care i-a adus pe americani în pragul renunţării: afganii nu pot fi antrenaţi, au avertizat ei.
 
Talibanii au resuscitat reţelele de finanţare din ţările arabe folosite în trecut contra sovieticilor. Dar insurgenţii au devenit tot mai eficienţi în găsirea resurselor de finanţare la nivel local ajungând la venituri interne de milioane de dolari anual prin minerit ilegal, taxe pe transport şi trafic, dar mai ales afacerile cu opiu.
 
Vechiul război de gherilă a fost reluat la noi niveluri ale brutalităţii prin integrarea reţelei Haqqani în structurile de putere. Patriarhul grupării Jalaluddin Haqqani, fost aliat al americanilor contra sovieticilor, s-a transformat într-un inamic crud: în aşa fel că americanii au decretat-o organizaţie teroristă.
 
Gruparea a reorganizat vechile rute ale traficanţilor şi reţelele în platforme pentru atacuri sinucigaşe şi operaţiuni antiamericane şi de destabilizare a agenţiilor guvernamentale vitale. În 2015, Fiul său, Sirajuddin, originar din estul Afganistanului, a devenit mâna dreaptă a liderului suprem şi coordonator al operaţiunilor. Luptătorii săi de elită au fost trimişi în rândurile insurgenţilor talibani din sud adăugând dimensiuni noi ale violenţei, potrivit oficialilor afgani şi vestici.
 

Negocieri laborioase

 
Începutul negocierilor între talibani şi americani, în 2018, la Doha, a prilejuit întâlnirea cu arhitecţii insurgenţei deveniţi supravieţuitori: aproape jumătate din delegaţia talibană era compusă din oameni care petrecuseră un deceniu la Guantánamo. Şeful delegaţiei, Mullah Abdul Ghani Baradar, fusese eliberat recent după 10 ani într-o închisoare pakistaneză; acuzaţia: negociase pacea cu guvernul afgan pe la spatele Pakistanului care a alimentat în tot acest timp mişcarea rebelă.
 
Discuţiile se desfăşurau în felul următor: delegaţia lui Mullah Baradar sosea la locaţia diplomatică luxoasă în maşini Chevrolet Impala, iar agenţi în robe albe îl conduceau pe fragilul lider în sala de marmură unde aşteptau americani nerăbdători să încheie războiul. 
 
În tot acest timp talibanii desfăşurau în continuare atacuri, ameninţând să pună capăt negocierilor deja fragile. Oficialii afgani şi americani aveau mai multe motive de îngrijorare: va putea aripa politică talibană să-i ţină în frâu pe comandanţii militari? Cum se vor raporta  talibanii la grupări teroriste precum ISIS după retragerea americană? În ce măsură vor fi dispuşi să întoarcă armele împotriva lor după ce i-au adăpostit?
 
Comandantul forţelor americane şi ale NATO, generalul Austin S. Miller, acelaşi general care se afla prin preajmă când un taliban infiltrat în forţele de securitate afgane a deschis focul, a pus în discuţie misiunea contrateroristă comună.
 
„Oamenii noştri se pot ucide în continuare unii pe alţii sau am putea ucide ISIS împreună”, a spus el.
 
Oficialii amercani au declarat că preşedintele american Donald Trump a revenit la sentimente mai bune vizavi de negocieri când talibanii au început să livreze pe acest front. Insurgenţii au mărit presiunea asupra ISIS în estul Afganistanului, punând umărul la încolţirea grupării din toate direcţiile.
 
În privinţa Al Qaida însă spaţiul de negociere s-a restrâns considerabil: mişcarea insurgentă a respins descrierea „teroristă” şi nu s-a arătat dispusă să denunţe cooperarea din trecut angajându-se doar să nu permită atacuri de pe pământ afgan.
 
La două săptămâni de la semnarea acordului dintre talibani şi americani, Al Qaida l-a decretat o mare victorie împotriva Americii.
 
Talibanii şi-au demonstrat abilitatea de a-şi controla soldaţii: după condiţionarea pactului de o săptămână de încetare parţială a focului, atacurile au scăzut cu 80%. Dar talibanii nu au putut oferi o siguranţă totală după cum a dovedit-o refuzul negociatorului şef Mullah Baradar de a impune un armistiţiu complet.
 
Au fost şi alte semnale că Mullah Baradar avea un spaţiu mic de manevră: serviciile de informaţii afgane au aflat că acesta a dat un ultimatum aripilor militare talibane: dacă vreţi o victorie prin forţă, ce sens mai are să mai pierd şi eu timpul tratând cu americanii până la virgulă, le-ar fi spus el.
 
În cursul săptămânii de încetare a ostilităţilor, comandanţii talibani s-au străduit să-şi aducă trupele la unison pe Whatapp şi comunicaţii radio. Potrivit interceptărilor serviciilor de informaţii afgane mesajul lor a fost: victoria e aproape, uite ce aveţi de făcut, v-o cer liderii voştri.
 
Negocierile cu SUA au fost laborioase din pricina faptului că liderii politici nu acceptau nimic până nu aveau undă verde de la comandanţii militari: se asigurau astfel că toată lumea e pe aceeaşi lungime de undă şi nu vor exista rebeliuni şi rupturi.
 
Consultările cu liderii se duceau pe două fronturi: pe WhatApp imediat după pauzele de rugăciune şi prin delegaţii în Pakistan. Telefoanele vibrau pe tot parcursul rugăciunii.
 
Oficialii talibani spun că sunt organizaţi astfel încât să prevină rebeliuni precum cele care au îndreptat facţiunile unite împotriva sovieticilor unele împotriva altora: luptătorii răspund în faţa a peste 10 lideri. Mişcarea de insurgenţă a debutat sub autoritatea unui singur emir: Mullah Omar. De atunci însă a atins niveluri superioare de organizare în care structurile puterii funcţionează pe bază de consens pedepsind aspru orice insubordonare. 
 
Iniţiatorii insurgenţei sunt încă pe baricade şi recunosc că se confruntă cu provocări fără precedent, încercând să atingă măsura corectă a acţiunilor lor: liderul suprem şi clericii stabilesc cât va dura şi unde va duce până la urmă războiul sfânt.
 
Analiştii apreciază că talibanilor le-a fost uşor să rămână uniţi în faţa unui inamic comun. Însă odată regăsiţi într-un Afganistan liber de americani, „relaţia dintre liderii politici şi comandanţii militari care deţin monopolul resurselor şi controlul violenţelor va fi pusă la grea încercare”.
 
„Războiul civil din anii 1990 nu a izbucnit pe fondul dezacordurilor dintre liderii politici, ci al ambiţiilor comandanţilor militari care doreau să acceseze mai multe resurse. Liderii politici au fost neputincioşi în faţa lor”.
 
Tratatul dintre americani şi talibani prevede retragerea treptată a trupelor americane şi stabileşte reperele încheierii războiului: eliberarea a până la 6.000 de prizonieri şi deschiderea  negocierilor directe între părţile afgane.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: