În ultimii ani, expansiunea iraniană a fost fulgerătoare şi agresivă: regimul de la Teheran şi-a asigurat un culoar larg prin Irak şi Siria, până în Liban. Înşurubat ca un şarpe constrictor în jurul Israelului, Iranul strânge Tel Aviv-ul în menghina organizaţiilor Hezbollah (în nord) şi Jihadul Islamic Palestinian (în Gaza). Forţe şiite similare, pe model Hezbollah (care nu mai e de prin 2006 o simplă miliţie de infanterie uşoară, ci o armată în toată puterea cuvântului când vine vorba de artilerie, intelligence şi forţe speciale) au fost fondate în toată Semiluna Fertilă şiită. În acest moment, prin intermediul armatelor sale proxy şi al forţei expediţionare coordonate de Qassem Soleimani, Iranul putea face aproape orice în Orientul Mijlociu, fără teama de consecinţe: atacuri asupra Israelului, atacuri asupra unor rivali sunniţi în Siria şi Irak, atacuri împotriva diplomaţilor americani la Bagdad. Cine crede că Statele Unite şi Israelul ar fi tolerat la nesfârşit această extindere necontrolată, se află într-o mare eroare. Nu e vorba doar de un actor agresiv, ci, mai ales, de unul care – acţionând prin intermediari pe care nu îi controlează întotdeauna integral – este imprevizibil şi parţial iraţional.

Aş mai adăuga aici faptul că nu sunt convins că dispariţia lui Qassem Soleimani e atât de deplânsă de marii actori zonali pe cât ar părea la prima vedere. Deşi Rusia şi China cultivă relaţii strategice cu Iranul (ipoteza dominării Persiei de către Occident fiind marea lor spaimă încă din secolul al XIX-lea, când se juca Mare Joc geostrategic pe seama Afganistanului şi Iranului), era evident că Putin nu-i tocmai mulţumit de faptul că trebuie să-şi împartă gloria şi bazele din Siria cu Teheranul. Cât despre blocul sunnit în ansamblul său, acesta îl privea pe Soleimani cu groază, pentru că perspectivele unui conflict sectar şiit-sunnit erau amplificate de strategia sa de extindere (e drept că primele acţiuni violente în acestă direcţie au fost pregătite de sunniţii radicali din al-Qaida şi ISIS, al-Zarqawi fiind teoreticianul măcelăririi şiiţilor pentru a stârni un război generalizat în Orientul Mijlociu).

Eliminarea de către US Army a lui Qassem Soleimani în replică la asaltul asupra ambasadei SUA din Irak reprezintă o mutare decisivă pentru că obligă Teheranul la un răspuns asumat, adică la o schimbare totală a paradigmei de până acum. Aşa cum spuneam, în ultimul deceniu strategia iraniană s-a bazat pe mutarea unor pioni care nu reprezentau nemijlocit şi asumat acţiuni ale statului dintre Golful Persic şi Marea Caspică. Şi acum, Teheranul va fi tentat iniţial să-şi activeze interpuşii din Hezbollah şi Jihadul Islamic, năpustindu-i asupra Israelului. Nu e deloc de glumit, din punctul meu de vedere, cu un potenţial program secret prin care Iranul a ascuns în toate marile capitale occidentale agenţi în adormire pentru momentul unui război decisiv cu Occidentul – dovezi discrete în acest sens au apărut la un moment dat la Londra (nu, nu al-Qaeda sau Hamas au inventat operaţiunile cu martiri – acestea sunt o specialitate şiită). Doar că, în acest moment, nu astfel de răspunsuri indirecte sunt aşteptate de la Teheran. Prin eliminarea asumată a lui Qassem Soleimani, Statele Unite provoacă practic Iranul să iasă din umbra acţiunilor conspirate şi să facă nişte paşi bărbateşti, la lumina zilei.

Iar asta reprezintă o mare problemă pentru Teheran. Pentru că, într-o confruntare la lumina zilei, regimul ayatollahilor e mult mai fragil decât în penumbre. Superioritatea aeriană americană şi israeliană sunt decisive când vine vorba de acţiuni militare clasice. Cu alte cuvinte, Teheranul va pierde în orice scenariu: dacă va răspunde deschis, la lumina zilei, va fi pedepsit sever (şi ştie asta); dacă nu va răspunde, prestigiul său în lumea şiită va fi grav afectat; dacă va opta tot pentru un răspuns neasumat, prin intermediari cu caracter terorist, furia internaţională la adresa ayatollahilor va creşte. Aparent, acţiunile tot mai agresive ale Iranului în ultimul an par a fi convins liderii de la Washington şi Tel Aviv să acţioneze decisiv. Teheranul a mers prea departe. E atât de adânc înşurubat în toate punctele strategice ale Orientului Mijlociu, încât soluţia logică pare mai degrabă o încercare de a dărâma regimul în ansamblu decât tentativa de a smulge fiecare punct de presiune în parte. O mişcare revoluţionară în interiorul Iranului va fi puternic încurajată în anul 2020 de către Occident – iar eliminarea lui Soleimani e un pas în această direcţie. Din acest punct de vedere, decisive pentru viitorul Persiei vor fi deciziile strategice pe care le iau la această oră Rusia şi China.