în special în ce priveşte relaţiile comerciale. Mai precis, nu te puteai dovedi cu adevărat luptător dedicat democraţiei şi economiei de piaţă dacă nu aveai şi comportamentul corespunzător care, după cum s-a văzut, a presupus micşorarea treptată a listei de furnizori şi parteneri agreaţi, asta până când s-a ajuns la “lista scurtă” : cei care, în ţările lor de origine, erau pilonii dezvoltării lor economice. În paralel - şi aici mi se pare că a fost lovitura cea mai importantă – situaţia asta a determinat o schimbare profundă în modul în care unele ţări-pieţe emergente îşi concepeau nu numai lista zilnică de vânzare/cumpărare, ci a afectat chiar modul în care ele îşi construiau perspectivele economice de dezvoltare pe termen scurt şi mediu. Din ce în ce mai mult debalansate spre relaţii unilaterale cu ţările din spaţiul euro-atlantic, accentuându-şi treptat o dependenţă faţă de unul sau altul dintre furnizori, în special în domeniul economic şi de securitate.

Raţionament care a fost dominant până foarte de curând când a început să se producă, foarte vizibil în cazul unor ţări, un proces de dezideologizare a raţionamentelor naţionale care a început cu statele-motor ale spaţiului occidental (Franţa şi Germania), apoi, aproape imediat, cu ţările sărace din sudul european, apoi cu schimbarea unora dintre opţiunile blocului de ţări din centrul şi sud-estul Europei (exceptând România).

Întrebarea iniţială a fost simplă şi a început să fie pusă cu disperare după ce grupele de analişti de risc au prezentat rezultatele reale ale marii crize financiare, precum şi concluzia lor foarte fermă: dacă se va mai produce o criză de asemenea amploare, sistemele financiare actuale nu vor rezista şi sistemele bancare din spaţiul euro-atlantic vor intra în colaps, începând cu cele americane. Acesta a fost momentul în care, chiar dacă cu strângere de inimă în raport cu lecţiile învăţate de la familiile politice tradiţionale, noii lideri au decis să meargă mai departe şi să caute un nou orizont geografic, acolo unde se putea afla combinaţia câştigătoare bani-oportunităţi-pieţe de desfacere infinit mai ofertante decât mica aventură dovedit mult prea costisitoare a extinderilor conjugate ale UE şi NATO.

Sigur că, vrând-nevrând, au ajuns la redescoperirea Chinei. Dar una complet nouă, care a luat pe toată lumea prin surprindere prin proiectul inovator al Noului Drum al Mătăsii, ofertă globală, participativă şi cu potenţial uriaş de dezvoltare ulterioară în sistem secvenţial, deschizând noi şi noi pieţe şi oportunităţi de conectare pe măsură ce caravanele virtuale sunt trimise tot mai departe, unind astfel teritorii cu potenţial economic uriaş. Europa este zona terminus a noilor drumuri de caravane. Contează acum o singură bătălie teribil de interesantă: care sunt ţările unde se vor construi marile terminale unde să fie depozitate mărfurile, silozurile de grâne şi rezervoarele de carburant din haub-urile care vor asigura exportul de energie pe reţelele secundare înspre continent. Apoi urmează a doua bătălie, cea a reţelelor de infrastructură care deja sunt trasate şi au început să fie construite în ritm intens pentru a asigura transportul de mărfuri pe autostrăzi de mare viteză, aerian şi feroviar.

Giganticul proiect chinez are Grecia ca poarta de intrare în Europa, canalul central de transport va pleca înspre Serbia şi apoi înspre noul central-european de la Budapesta. Preşedintele chinez Xi Jinping a început luni o vizită de trei zile în Grecia, prima ţară în care China a început să investească masiv începând cu 2008, atunci când a achiziţionat o parte importantă a portului Pireu. După 11 ani, Xi Jinpin a venit în China “pentru a celebra colaborarea profundă între două civilizaţii străvechi”, odată cu semnarea a 16 contracte în valoare de peste 600 milioane euro, privind dezvoltarea investiţiei chineze în Pireu (pe acolo trec acum 10% din exporturile chinezeşti către Europa, China deţinând două terminale, achiziţionându-l şi pe al treilea pe care va începe să-l exploateze din 2052).

Costul total al “operaţiunii Pireu”: 1 miliard Euro. Plus cooperarea în sectorul energiilor neconvenţionale precum şi deschiderea în Grecia a două filiale de bănci chineze (Banca Chinei şi Banca comercială şi industrială a Chinei). Alte acorduri privesc domeniul judiciar (extrădarea), exportul de produse agricole şi cooperarea între flotele comerciale ale celor două ţări.

Iar deschiderea de acum este susţinută cu entuziasm de noua echipă politică din Grecia, conservatorii puri şi duri ai lui Mitzotakis, cei pe care Mike Pompeo încerca, fără succes, să-i convingă să nu asculte de propunerile mult prea frumoase ale chinezilor. Dimpotrivă, ca să zic aşa: acum o săptămână premierul grec s-a dus la Beijing (imediat după vizita lui Macron) şi întins covorul roşu pentru sosirea preşedintelui XI. Greşeală ideologică majoră? Depinde pe cine întrebi. 

Iar răspunsul se conturează acum în reorientarea unor ţări europene spre această dezideologizare a soluţiilor economice acceptate ca politici naţionale de supravieţuire de ţări precum Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Ungaria, Serbia care şi-au deschis masiv porţile pentru Noul Drum al Mătăsii. Se schimbă paradigmele de putere, atunci ne schimbăm şi noi criteriile? Nu cred că aşa trebuie raţionat, ci, mai degrabă, ar trebui să concepem totul ca pe o serie de ecuaţii care se deschid iar vectorii în discuţie, necunoscutele de integrat în calcul nu sunt convingerile politice, ci variabilele determinate de capacitate de inovare şi adaptare a economiilor naţionale la viteza extraordinară a schimbării.

Un exemplu: cine va fi prima economie naţională din Europa care, indiferent de opţiunje ideologică a liderilor, va reuşi saltul de supravieţuire pe care-l va implica primul contract cu chinezii pentru fabricarea de maşini electrice la costuri mici datorită bateriilor din noua generaţie produse de Beijing? Cine va câştiga pariul, va avea parte de un asemenea stimul economic încât îşi va asigura o autonomie de dezvoltare pentru următoarele decenii.      

Uitaţi al doilea exemplu, perfectă ilustrare a supremaţiei demersului non-ideologic atunci când e vorba despre interese reale şi nu de demagogie ieftină pentru consumul pe reţelele sociale. Din Grecia, preşedintele Xi pleacă în Brazilia unde are loc Summitul BRICS, decisiv pentru continuarea discuţiei privind proiectul global de construcţie al unei soluţii sustenabile în raport cu falimentu modelului actual. Un şoc pentru cei care credeau că apropierea ideologică între Trump şi preşedintele Bolsonaro al Braziliei ar fi însemnat cumva demantelarea structurii BRICS şi renaşterea unei uniuni americane patronată de Washington. Nu se poate.

Ce vor decide ţările din UE? Veţi vedea foarte curând, atunci când vor fi enunţate şi noile angajamente de securitate în spaţiul euro-atlantic. Până atunci, rămânând la enunţul care dă titlul acestui articol, vă reamintesc spusele lui Confuncius: “Nu caut să cunosc răspunsurile, încerc să înţeleg întrebările”.