Secolul XIX – Primul Război Mondial

Filozofi ca Thomas Paine, John Stuart Mill şi GWF Hegel au extins conceptual de universalitate în ceea ce priveşte drepturile omului – drepturile omului se aplică tuturor fiinţelor umane indiferent de caracteristici secundare (sex, etnie, naţionalitate etc.). În 1849, Henry David Thoreau a scris ”Datoria neascultării (lipsei de obedienţe) civice” ce a influenţat conceptele din drepturile civile şi cele ale omului.

Un pas mai important a fost făcut în secolul XX cu mişcarea americană şi vest-europeană de acordare de drepturi muncitorilor, mişcarea drepturilor femeii şi mişcările naţionale de îndepărtare a puterilor coloniale. Una din cele mai importante figuri din această perioadă şi probabil una dintre cele mai cunoscute la nivel global în ceea ce priveşte drepturile omului  a fost Mahatma Gandhi care a luptat să elibereze India de conducerea Marii Britanii exercitată în calitate de putere colonială.

Tot în această perioadă au fost puse bazele dreptului umanitar internaţional, în 1863-1864, prin înfiinţarea Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (1863, CICR), adoptarea Codului Lieber (1863) şi a Primei Convenţii de la Geneva (1864) – ce a fost adăugită şi înlocuită cu versiunile din 1906, 1929 şi 1949. Pe scurt, dreptul umanitar internaţional este dreptul conflictelor armate şi reglementează compotamentul părţilor beligerante, naţiunilor neutre şi a indivizilor ce sunt implicaţi în conflict.  CICR are mandatul de a proteja victimele conflictelor. Dar vom reveni cu mai multe detalii în părţile următoare.

 

Între Primul Război Mondial şi cel de-al II-lea Război Mondial

Liga Naţiunilor a fost înfiinţată în 1919 în cadrul Tratatului de la Versailles (unul din tratatele de pace de la încheierea Primului Război Mondial). Printre ţelurile Ligii erau incluse dezarmarea, prevenţia războiului prin intermediul securităţii colective şi îmbunătăţirea bunăstării globale.

 

După cel de-al II-lea Război Mondial

Au fost două puncte principale în istoria drepturilor omului în perioada de după cel de-al doilea Război Mondial – drepturile pe timp de război –Convenţiile de la Geneva şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Convenţiile de la Geneva conţin patru tratate şi trei protocoale adiţionale:

Dincolo de protecţia conferită combatanţilor, Convenţiile acordă drepturi şi protecţie non-combatanţilor. Ceea ce aceste convenţii nu fac este să reglementeze utilizarea armelor şi tipurile acestora, reglementări ce se găsesc  în Convenţiile de la Haga  şi Protocolul de la Geneva.

Încălcările dreptului umanitar internaţional(DUI) şi implicit ale Convenţiilor de la Geneva se află sub jurisdicţia naţională, dar pot intra, în anumite condiţii, sub jurisdicţie universală şi aici pot interveni tribunalele penale internaţionale de tipul Curţii Penale Internaţionale, Tribunalului Penal Internaţional Pentru Rwanda şi Tribunalului Penal Internaţional Pentru Fosta Iugoslavie. Cele mai grave încălcări sunt crimele de război.

 

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este o declaraţie adoptată Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1948 ca un răspuns majoritar la atrocităţile comise în timpul Celui de-al II-lea Război Mondial. Documentul nu obligă ţările să respecte proviziile trecute în el, dar a reprezentat unul din cele mai importante puncte din istoria drepturilor omului, având articolele dezvoltate în tratate, convenţii şi legi ulterioare ce obligă statele să respecte aceste drepturi într-o formă sau alta. Declaraţia a fost adoptată de 48 de ţări, iar ziua adoptării este Ziua Internaţională a Drepturilor Omului – 10 decembrie.

Declaraţia este unul din cele mai traduse documente din lume şi este considerat a fi unul din cele mai puternice instrumente legale din drepturile omului ce face parte din dreptul internaţional cutumiar (proviziile din acest drept nu obligă în mod oficial statele, dar prin aplicarea lor de către ţări în mod constant se întăreşte ca practică asimilată legii la nivel internaţional).

După acest document de bază în istoria drepturilor omului, au apărut şi alte instrumente la nivel internaţional, regional şi naţional pe care le vom discuta mai în detaliu pe parcurs.

 

  • Va urma



Ana Budeanu este juristă. A absolvit un master în Drepturile Omului la Universitatea Nottingham din Marea Britanie. 

 


Partea a II-a din serie - Totul despre drepturile omului II - O scurtă istorie a drepturilor omului I