Nici acest nou Război Rece nu pare să aibă parte de o declaraţie belicoasă explicită, dar zilele acestea preşedintele american Barack Obama şi preşedintele rus Vladimir Putin au negociat telefonic, peste capul celorlate cancelarii occidentale, modul în care criza din Ucraina trebuie dezamorsată.

Primul a declarat că NATO nu are intenţia de a se extinde, prin înglobarea Georgiei şi Ucrainei, iar al doilea a precizat că nu va continua operaţiile militare în estul Ucrainei (ceea ce nu se va întâmpla!). Diferenţa este că SUA, alături de UE, ezită să ia măsuri dure de sancţionare a Federaţiei Ruse, în timp ce aceasta îşi consolidează poziţia în estul Ucrainei. De fapt, sub presiunea trupelor ruseşti, masate la graniţa cu Ucraina, în interiorul acesteia, forţele speciale ruse au declanşat un război de gherilă împotriva actualei administraţii de la Kiev.

Cine sunt liderii acestora? Nu ştim, dar bănuim că sunt profesionişti din serviciile speciale ruseşti sau poate instruiţi de acestea. Terorismul, clamat de Kiev, are la bază separatiştii ruşi din Ucraina. Procesul de enclavizare a Ucrainei va continua (vezi exemplul Odessei) şi va avea ca rezultat o permanentă stare de nelinişte şi dorinţa de alipire la Maica Rusie, dar şi pregătirea unui nou lider pro-Moscova pentru Ucraina.

Relaţia bilaterală Moscova-Berlin constituie un element important în ecuaţia europeană, dar şi în criza Ucrainei. Putin a discutat cu cancelarul german Angela Merkel despre Ucraina. Aceste discuţii urmează o linie stabilită în timpul regimului comunist de oamenii lui Andropov, în anii când acesta era şeful KGB. Leonid Brejnev a stabilit existenţa a două diplomaţii, una condusă de Andrei Gromîko, ministrul de Externe, şi o alta, în spatele scenei, condusă de Iuri Adropov, şef al KGB din 1967 până în 1982 (El este acela care a definit şi impues conceptul de folosir a forţei militare în situaţii de felul celor petrecute în Ungaria, în 1956, în Cehoslovacia, în 1968, în Afganistan, în 1979, sau în Polonia, în 1981). Să nu uităm că, de curând, diplomaţia secretă a Germaniei s-a mobilizat pentru eliberarea lui Mihail Hodorkovski,  negociator fiind Hans-Dietrich Genscher, fostul ministru de Externe, în anii 1974-1992, şi membru în toate guvernele germane din 1969 până în 1992. El s-a întâlnit de două ori cu Vladimir Putin, în 2012 şi 2013, o dată pe aeroportul Tegel din Berlin şi apoi la Moscova, conform informaţiilor oferite Frankfurter Allgemeine Zeitung. Discuţiile telefonice sau întâlnirile cu diferite prilejuri dintre Putin şi Merkel sunt frecvente, ele fiind alimentate de investiţiile germane în Rusia şi de exporturile de energie în Germania.

Care este rolul Germaniei în această ecuaţie? Germania s-a opus aderării Ucrainei la NATO, în 2008, cu prilejul Summitului de la Bucureşti, iar acum s-a retras încet din competiţie, odată cu renunţarea lui Vitali Klitschko la cursa prezidenţială.

Germania nu doreşte un nou Război Rece, care ar accentua instabilitatea europeană şi ar deteriora relaţia bilaterală cu Moscova.

Evenimentele din ultimele zile ne arată însă dorinţa Moscovei de a anexa estul Ucrainei fără a rupe legăturile comerciale şi politice cu Europa şi, în special, cu Germania.

Sesizăm din evoluţiile evenimentelor, că punctele de vedere ale Moscovei şi Berlinului s-au apropiat în ultimii ani în atâtea probleme de politică externă, încât au ajuns uneori să se suprapună. Ceea ce spun experţii şi comentatorii deschis gândesc şi discută responsabilii ruşi şi germani.

Ce vrea Moscova de la Germania? Sprijin în liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii săi care călătoresc în UE, realizarea unui parteneriat strategic Rusia-UE şi unul ruso-german de modernizare.

Dar, şi mai mult, Putin vrea o nouă arhitectură de securitate pe continent

Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, alături de Vladimir Putin FOTO Reuters

Logica elementară ne spune că Moscova ar trebui să ofere ceva în schimb. Ce anume? Concentrarea pe gravele ei probleme interne, în detrimentul insistării pe conceptul aşa-zisei vecinătăţi apropiate.

Judecând după numeroasele precedente istorice, Moscova nu s-a retras niciodată de bună voie din zonele în care şi-a exercitat controlul militar şi economic.

Şi-au dat mâna cele două puteri, Germania şi Rusia, peste ţările din Europa Centrală şi de Est? Care va fi preţul? Criza energetică şi prăbuşirea economică a acestora? Doresc, pe termen lung, cele două puteri să scoată SUA din Europa? Ce ar trebui să facă Polonia şi România? Când vom găsi răspunsuri la aceste întrebări, vom avea o privire clară asupra situaţiei din Europa Centrală şi de Est în viitor.

Criza ucraineană este mediatizată în forţă de Rusia. Maskirovka pornită de Kremlin nu are limite. Maskirovka (înşelăciune, în româneşte) cere să-ţi minţi inamicul, să-l înşeli, să-l amăgeşti. Fără un motiv imediat. Cu cât minciuna e mai gogonată, cu atât mai bine. Ea nu va fi crezută, neapărat, dar va distrage atenţia. Va diminua atenţia. Va face ca duşmanul să nu te mai ia în serios. Este un procedeu veros care poate exploata slăbiciunile inamicului. Ruşii declară că sprijinul acordat organizaţiilor neguvernamentele de structurile de informaţii occidentale este la originea mişcărilor din Kiev şi, implicit, la căderea regimului Ianukovici. Aceleaşi structuri, în opinia ruşilor, au sprijinit Revoluţia Portocalie. Ei acuză, prin vocea fostului preşedinte ucrainean Ianukovici, prezenţa la Kiev, între 12-13 aprilie, a şefului CIA, John Brennen.

De partea cealaltă a baricadei, americanii văd o Rusie cu două leviere. Unul militar şi altul economic. Din punct de vedere militar, Rusia este pregătită în regiunea de sud a ţării, la graniţa cu Ucraina şi Georgia, şi datorită unităţilor militare constituite din timp de pace. SUA nu are baze militare în Europa de Est, cu excepţia bazei de la Deveselu, în construcţie, şi a bazei de la Mihail Kogălniceanu, devenită centru de defluire a trupelor americane din Afganistan, dar şi loc temporar de găzduire a 600 de militari americani din Special Purpose Marine Air-Ground Task Force-Crises Response (SP MAGTF-CR), dotate cu echipamentele necesare unor operaţii speciale. Dislocarea de forţe sugerează că SUA mută în avans pentru a preveni eventuali paşi înapoi ai aliaţilor vest-europeni, de foarte multe ori ezitanţi. În Polonia, mai este o bază americană, situată la 100 de kilometri de enclava rusă Kaliningrad, care găzduieşte bateriile de rachete antiaeriene Patriot. Reacţia unanimă a membrilor NATO din flancul estic, de la Marea Baltică la Marea Neagră, a fost solicitarea către Alianţă a dislocării urgente de forţe în această zonă. Situaţia este una complexă, care implică resurse financiare şi logistică specială.

Cât au durat pregătirile americane pentru Operaţia Desert Storm? Şase luni! În acest timp, Rusia poate să-şi îndeplinească toate obiectivele.

Ce fac ţările din flancul estic al Europei? Suferă de lipsa protecţiei militare din partea Alianţei. Dacă Polonia şi-a asigurat forţele aeriene prin cumpărarea de avioane F-16 de ultimă generaţie, România nu are capacităţi militare suficiente pentru a face faţă unor provocări militare convenţionale din Est. Însă recentul exerciţiu militar comun româno-american de la Câmpia Turzii, la care a fost prezent prim-ministrul Victor Ponta, ca şi intensificarea zborurilor avioanelor aparţinând Alianţei Nord-Atlantice deasupra României pentru supravegherea crizei din Ucraina dezvăluie determinarea NATO de a-şi securiza spaţiul aerian din proximitatea zonei de conflict.

Stabilitatea în zona flancului estic este dată numai de parteneriatele strategice ale Poloniei şi României cu SUA, care, la rândul lor, au opţiuni limitate în zonă (monitorizare, forţe aeriene şi forţe navale). Planificatorii NATO au început abia acum să elaboreze noile planuri de operaţii în zonele Mării Baltice şi a Marii Negre.

Potomac Foundation – o structură nonguvernamentală cu o lungă istorie de sprijinire a ţărilor din estul Europei şi, în special, a acelora care se pregătesc în Parteneriatul pentru Pace în vederea aderării la NATO – a sprijinit invitaţia adresată de consilierul de Securitate Naţională al Ucrainei şi de membri importanţi ai Parlamentului ucrainean generalului (rez) Wesley K. Clark, fostul comandant al trupelor NATO din Europa şi dr. Phillip A. Karber, fost asistent al secretarului apărării al SUA, Caspar Weinberger, pentru a evalua la faţa locului situaţia existentă şi a-şi exprima o poziţie non-partizană. Concluzia principală a Raportului a fost că Ucraina face faţă, în prezent, unei ameninţări situate pe un arc de cerc de 300 de grade, ameninţare care poate veni din ţările sau regiunile situate pe această circumferinţă: Belarus, regiunea Transnistria, Rusia, regiunea ocupată Crimeea şi zona Mării Negre. Ucraina, conform raportului, a efectuat cea mai mare mobilizare de forţe într-o ţară europeană, de la cel de-al Doilea Război Mondial până în prezent, fiind gata de un răspuns defensiv la un eventual atac convenţional. De asemenea, Ucraina are nevoie de sprijin militar care ar consta în avioane, tancuri şi echipamente antitanc. Până la alegerile din 25 mai, echipamente non-letale sunt extrem de necesare, conform raportului: veste de protecţie anti-glonţ pentru liderii militari care sunt ţinte frecvente ale lunetiştilor, ochelari de vedere pe timp de noapte, echipamente de comunicaţii şi combustibil pentru avioane. Sprijinul pe care Pentagonul poate să-l asigure este împiedicat de o regulă birocratică, denumită  Force Multipliers, ale cărei criterii de aplicare nu permit acest lucru. Un alt element prezentat în raport este lipsa de profesionalism a coaliţiei de guvernare de la Kiev în domeniul militar şi, implicit, nevoia de consilieri militari americani. 

Ucraina a luptat alături de forţele aliate atât în Irak, cât şi în Afganistan şi este îndreptăţită să ceară acest ajutor din partea SUA.

În acest moment, câteva din elementele planului rusesc de preluare a controlului asupra Ucrainei sunt vizible, din acţiunile derulate în ultimele zile. Oameni purtând uniformele militare ale fostelor forţe Berkut sau uniforme de camuflaj au ocupat structuri administrativ-guvernamentale în oraşele Doneţk, Sloviansk, Luhansk sau Kramatorsk. Forţele participante la manifestaţii sugerează un sprijin extern prin modul în care sunt echipate, cu ţinută militară de camuflaj, prin modul în care sunt dotate, cu pistoale mitraliere AK-47s sau prin modul de comportare. Sechestrarea echipamentelor militare ucrainene de către insurgenţi este una din metodele practicate în această perioadă de conflict. Sosirea misterioşilor soldaţi, amestecaţi printre localnicii furioşi, sugerează aceleaşi mod de acţiune care a dus la anexarea Crimeei.

Forţele speciale ruse, după unele surse, sunt deja în acţiune în diverse localităţi, sprijinind localnicii pro-ruşi în preluarea clădirilor administrative importante. În al doilea rând, trupele ruseşti sunt la graniţa cu Ucraina, în aşteptarea ordinului de luptă, realizând ultimele preparative logistice şi stabilirea reţelelor de comunicaţii.

Intrarea în Ucraina a trupelor ruse necesită constrângeri logistice şi politice suficiente pentru ca acest pas să nu fie făcut, deocamdată. Preşedintele Putin a obţinut madatul parlamentar pentru a da ordinul de luptă! Dialogul de la Geneva este, în opinia mea, ultimul pas înaintea unei invazii militare şi nidecum o soluţie a crizei.

De partea cealaltă, Kievul are o singură opţiune pentru soluţionarea divergenţelor din teritoriu– forţa, pe care, precauţi, liderii de la Kiev nu au folosit-o, încercând astfel să ocolească un conflict deschis, care i-ar fi oferit lui Vladimir Putin un motiv temeinic pentru invadarea Ucrainei. Actualele operaţii militare ale guvernului de la Kiev au fost precedate de operaţii logistice specifice, datorate faptului că Ucraina nu şi-a propus niciodată, de la câştigarea independenţei, să folosească forţele sale în Est. Un depozit de combustibil a fost construit la Izium, la 50 km nord-vest de Sloviansk şi Kramatorsk. De aici, o forţă mecanizată de aproximativ 500 de militari a plecat spre cele două oraşe, realizând puncte de trecere obligatorii. Acestor forţe li s-au adăugat militarii aparţinând forţelor speciale SBU, care au început raidurile împotriva separatiştilor.

Un fapt notabil este decizia Iuliei Timoşenko, viitor candidat la preşedinţia Ucrainei, de a crea centre de mobilizare (Kharkiv, Zaporozhie şi Dnipropetrovsk) pentru formarea de unităţi de rezistenţă armată, ce vor fi încadrate în Mişcarea Revoluţionară Naţională.

Prin avertismentele repetate date de preşedintele Putin sau de Prim-ministru Medvedev, Moscova inflamează şi mai mult situaţia. Ultima declaraţie a preşedintelui rus face referire la crimele făcute de actuala guvernare împotriva civililor ucraineni prin desfăşurarea de tancuri şi avioane împotriva acestora.

Care sunt opţiunile? Preşedintele Putin are două opţiuni acum: anexarea Ucrainei de Est, prin mijloace militare şi paramilitare, şi amânarea, apoi câştigarea alegerilor prezidenţiale (acum se poartă negocieri pentru un candidat pro-rus).

Care sunt scenariile? Toţi ochii sunt îndreptaţi spre Ucraina în zilele care vin. Putem vedea un nou scenariu similar cu cel din Crimeea sau declanşarea unui război civil în Ucraina cu intervenţia ulterioară a trupelor ruseşti în pasul al doilea. În ambele cazuri, un nou set de schimbări politice, economice şi militare va fi creionat, iar Operaţia Crimeea va părea o simplă prăjiturică, servită la micul dejun.

Urmează Transnistria şi apoi Moldova sau pasul următor va fi Georgia?

Războiul convenţional a fost readus pe planşeta planificatorilor militari. Am trecut din nou de la războaie asimetrice şi neconvenţionale la cele convenţionale sau am început să facem combinaţii între acestea. Oricum Rusia redesenează războiul convenţional prin folosirea integrală a forţelor speciale şi a operaţiilor psihologice.

Noi românii suntem pentru a doua oară într-o poziţie importantă, din anii 90 încoace (prima dată am fost în anii războiului din fosta Iugoslavie), pe care ar trebui să o valorificăm. Cine este liderul care va face din România un actor statal important în flancul estic al Europei în condiţiile crizei ucrainene?

Ironia istoriei este că la 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial Europa este bântuită de febra unor noi confruntări militare şi mai ales de ceea ce nu necesită o declaraţie de război sau un tratat de pace: Războiul Rece