Făcând loc extremei drepte

Una din consecinţele eşecului stângii ca alternativă la guvernele de dreapta ce au impus austeritatea e ascensiunea forţelor naţionalist-radicale şi anti-europene. De la alegerea lui Hollande la Elysée, socialiştii francezi au pierdut toate alegerile care au avut loc. Este grăitor locul trei obţinut la europarlamentare de partidul celui mai impopular preşedinte francez din ultimii 56 de ani, ai celei de-a V-a Republici.

Între timp, Marine Le Pen et comp înregistrează constant performanţe istorice. De jumătate de an, lidera Frontului Naţional conduce în sondajele privind opţiunile într-un prim tur al alegerilor prezidenţiale. 60% din francezi au considerat-o, în această toamnă, principala opozantă a lui Hollande, pe care l-ar învinge detaşat într-un prezumtiv tur secund. Pare acum foarte probabil că Franţa va trăi, în 2017, un scenariu asemănător finalei Chirac-Jean Marie Le Pen din 2002, dar cu şanse mult sporite pentru moştenitoarea liderului extremist. Câţi din votanţii anti-Sarkozy de acum doi ani îşi imaginau că vor fi nevoiţi să-l crediteze vreodată pentru a nu lăsa Franţa în braţele Frontului Naţional? (E ca şi cum i-ar fi spus cineva, în 1996, Doinei Cornea că, peste patru ani, va îndemna electoratul CDR să voteze cu Iliescu.) 

Într-un ritm asemănător au prins aripi şi alte formaţiuni eurofobe din UE, cum e Partidul Independenţei, în Marea Britanie – cotat la 20% în sondaje, după ce la europarlamentare s-a clasat pe primul loc, cu 27% din voturi. Extremiştii austrieci din Partidul Libertăţii, la rândul lor, au obţinut aproape un sfert din voturi la ultimele legislative, la mică distanţă de conservatori şi social-democraţi şi numai „marea coaliţie” a celor două partide tradiţionale a salvat la limită guvernarea, după ce au încasat cel mai slab scor postbelic.  

O fotografie de ansamblu – alegerile europarlamentare – arată că Socialiştii Europeni n-au reuşit să capitalizeze nemulţumirea electoratului faţă de politicile de austeritate bugetară.

Singura lor performanţă – după ani de opoziţie în majoritatea ţărilor UE – a fost menţinerea scorului din 2009. În schimb, după scrutinul din 25 mai, şi-au consolidat poziţiile grupurile radicale şi anti-europene, care au şi depus – fără succes, e adevărat – o moţiune de cenzură la adresa Comisiei Europene, în prima sesiune plenară după învestirea acesteia.

O aniversare într-un context îngrijorător

Deşi ferită de ameninţarea unei forţe eurosceptice semnificative, Germania oglindeşte, într-o măsură relevantă, criza social-democraţiei europene: tabăra cancelarului Merkel a obţinut, la ultimele alegeri parlamentare, cel mai bun rezultat după reunificarea ţării, înregistrând un avans de aproape opt procente faţă de precedentul scrutin, în timp ce SPD a bătut pasul pe loc în opoziţie. Cu un candidat pentru conducerea guvernului, Peer Steinbrück, care se remarcase în campanie doar prin degetul mijlociu arătat germanilor, social-democraţii au fost în situaţia de a se bucura că Merkel – lipsită de partenerii liberali ce n-au mai trecut pragul parlamentar – i-a convocat într-o mare coaliţie.

E evident că SPD n-a mai reuşit să-şi recupereze treimea de electorat pierdută de când Schröder, pe când era cancelar, a lansat programul ”Agenda 2010”.

Aniversarea, anul trecut, a unui secol şi jumătate de la naşterea social-democraţiei germane, a determinat o serie de evaluări critice, dintre care, probabil, cel mai elocvent bilanţ a fost realizat de Zygmunt Bauman, sub auspiciile Fundaţiei ”Friedrich Ebert - ”150 Years of German Social-Democracy”, conferinţă susţinută la Wroclaw, textul analizei fiind publicat ulterior în ”Social Europe Journal”.

Sociologul polonez, stabilit în Marea Britanie din 1971, a evocat ironic convingerea fostului cancelar social-democrat, Gerhard Schröder, că nu există economie socialistă ori capitalistă, ci numai economie bună sau rea. De altfel, pragmatismul lui Schröder în relaţia cu Gazprom ori abilitatea lui Peer Steinbrück de a câştiga peste un milion de euro din conferinţe în decurs de trei ani ilustrează convingător abdicarea, în practică, a social-democraţiei de la principiile fondatoare. Tony Blair şi Bill Clinton, promotorii celei de-a treia căi, teoretizate în anii ’90 de Anthony Giddens, sunt renumiţi, la rândul lor, pentru talentul de a exploata financiar zestrea de imagine din politica "de stânga".

E aceasta numai o faţetă a ”stângii-caviar”, bântuită adesea, la guvernare, de ispita corupţiei. O stângă care şi-a făcut, de asemenea, o tradiţie din îndepărtarea, sub pretextul realismului politic, de mase şi de valorile pe care le-a propovăduit.

Lipsa de alternativă

Criza de lideri şi cea ideologică în urma compromisului cu neoliberalismul n-au făcut decât să acutizeze deficitul de încredere al unei stângi care a ales, treptat, să joace pe terenul dreptei politice, acceptând ”imaginarul burghez”. Bazat pe creşterea economică şi a consumului, acest imaginar a fost stigmatizat elocvent de Bauman:

”Toate drumurile spre fericire trec acum pe la shopping.

Când omenirea utilizează cu 50% mai mult din capacitatea Terrei decât poate suporta planeta fără să fie distrusă, când cea mai educată generaţie tânără din istorie e şi cea mai lipsită de locuri de muncă, când decalajele sociale cresc revoltător (93% din valoarea adăugată produsă din 2007 încoace în SUA a fost însuşită de numai 1% din americani) – în acest context al unor dezechilibre tot mai ameninţătoare, subliniate de gânditorul polonez, social-democraţia nu are, încă, nici un răspuns credibil.

Lipsa de viziune alternativă în vremuri de criză e firească, însă, pentru o stângă care a ajuns să accepte ideea că sărăcia e determinată de trăsăturile individuale, nu de cauze sociale.

Desigur, lipsa de solidaritate într-o societate tot mai bazată pe competiţie şi suspiciune îşi are originea şi în declinul clasei muncitoare. Reprezentând sub 20% în Europa, proletariatul trăieşte acum soarta ţărănimii din secolul al XIX-lea. În urmă cu 200 de ani, agricultorii reprezentau 90% din populaţie, pentru ca la 1900 ponderea lor, la nivel european, să ajungă la 10%. Categoriile vulnerabile, observa Bauman, sunt acum lipsite de solidaritate, cu excepţia a ceea ce el numeşte ”solidaritate explozivă” şi care contribuie doar la sincronizarea strigătelor de protest, nu la transformări efective.

Un Valls cu Marine Le Pen

Acest lucru a fost vizibil mai ales în cazul mişcării de stradă a Indignaţilor spanioli. În aceste condiţii, formaţiunile populist-radicale au reuşit să devină supapele electorale ale nemulţumirii. Şi asta nu numai pentru că oferă posibilitatea unui vot-sancţiune pentru clasa politică tradiţională, ci şi pentru că ştiu să adune în aceeaşi matcă tot mai multe tendinţe protestatare.

Acumulat în ani de criză economică şi socială, valul nemulţumirii poate ameninţa tot mai serios un eşafodaj politic încremenit, incapabil să propună soluţii unei Europe excedate de şomaj, sărăcie şi lipsă de speranţă.

Iar când singura cale prin care un premier socialist ca Manuel Valls ştie să-şi sporească popularitatea este preluarea unor idei din programul lui Marine Le Pen înseamnă că stânga europeană are, într-adevăr, o gravă problemă.

Populismul poate deveni fatal stângii democrate europene, dacă aceasta nu-şi regăseşte, cât mai e vreme, curajul şi generozitatea fondatorilor săi de a gândi şi de a lupta dincolo de termenele electorale, pentru a se reinventa în slujba unei lumi mai juste.

Critica lui Zygmunt Bauman poate fi utilă celor care se vor încumeta, poate, să construiască un partid autentic al stângii democratice şi în România. Deocamdată, eşecurile la guvernare şi în ultimele alegeri ale PSD şi al echivalentului său bulgar indică falimentul acestor formaţiuni ex-comuniste, nereformate timp de 25 de ani, conservatoare ale unor periculoase tendinţe populist-autoritariste. Dacă PSD se dovedeşte în continuare incapabil de adecvare la realităţi, sfârşitul monopolului său asupra stângii devine un imperativ democratic, nu doar o necesitate politică.