Clientul german al discounterului din colţul străzii caută atent, prin lada frigorifică a magazinului, ceafa de porc din care va pregăti prânzul de duminică. Să fie frumoasă, nici prea mare, dar nici mică, fără multă grăsime, să iasă o friptură sănătoasă. Cumpără de ani de zile de la acelaşi producător, un abator din apropiere de Dortmund, despre care ştie că nu îndoapă bietele animale cu tot felul de steroizi şi alte chimicale. Uneori, câte un măcelar nepriceput îşi mai scapă cuţitul prin palmă şi stropeşte cu sânge felia proaspăt tranşată.

„Împăratul şniţelului“

De unde să ştie clientul german asta? Nu ştie nici de unde vine porcul din farfurie şi nici cine i l-a tranşat. Nici nu îl interesează. De ani buni, marile abatoare germane şi-au mutat crescătoriile de porci înspre est, mai ales în Rusia, unde mâna de lucru este mai ieftină, iar normele de protecţie şi calitate pot fi negociate local, fără să existe riscul unor indiscreţii de ordin superior. Dimpotrivă, unul dintre cei mai apropiaţi tovarăşi ai şefului suprem de la Moscova este chiar liderul de necontestat al industriei porcilor din Germania.

Clemens Tönnies (picture-alliance/dpa/D. Inderlied)

Clemens Tönnies, proprietarul unui imperiu

Clemens Tönnies, supranumit de presa germană „împăratul şniţelului”, se pozează cu ţarul de la Kremlin, îl laudă sau scuză pe Vladimir Putin în media germană, a acceptat fără nici o reţinere ca Schalke 04, echipa de fotbal din Bundesliga, al cărei preşedinte este, să poarte pe piept numele companiei Gazprom, compania de extracţie şi comerţ cu resurse energetice recunoscută în lumea largă drept braţul economic al serviciilor secrete ruseşti.

Prietenul comun al celor doi se numeşte Gerhard Schröder. Fostul cancelar federal, ajuns om de casă al ţarului de la Kremlin, este oaspete permanent de onoare în loja vip a echipei minerilor din Gelsenkirchen prezidată acum chiar de Clemens Tönnies. Nu e de mirare că, la un astfel de anturaj, politicienii germani s-au făcut ani la rând că nu există nici o problemă în industria abatoarelor.

Pe lângă fermele, păşunile şi abatoarele din Rusia, imperiul lui Tönnies, care - scria toamna trecută revista germană Manager Magazin - înregistra vânzări globale anuale de peste 6,5 miliarde de euro, se extinde şi în China sau Serbia. Afacerea de acasă, din Germania, nu mai creşte cu viteza cu care şi-ar dori Tönnies, aşa că pentru a ieşi pe profit şi în Europa, a cumpărat recent un concern rival danez, cu care a intrat pe pieţele din Marea Britanie şi Polonia. Şi, în ciuda cifrelor de afaceri imense, măcelăriile lui Tönnies îşi tratează muncitorii, aduşi de unde mâna de muncă este mai ieftină, sub standardele specifice pieţei germane.

Nu este exclusiv vina concernului de măcelării dar, cum spunea într-o discuţie cu Deutsche Welle preotul catolic german Peter Kossen, unul dintre cei care au tras recent semnalul de alarmă în cazul Tönnies, este greu de înţeles de ce un om care câştigă atât de mulţi bani pune atât de puţin preţ pe condiţiile de muncă ale celor care-i aduc profitul.

Cei mai mulţi vin din România. Şi, până când nu a izbucnit focarul de coronavirus în coloniile în care aceştia trăiesc, Clemens Tönnies nici nu a acceptat să discute despre condiţiile precare în care est-europenii trăiesc pentru a munci în abatoarele din estul landului federal Renania de Nord-Westfalia.

„MGM e aici”

Numai la abatorul din Rheda-Wiedenbrück se sacrifică săptămânal 150.000 de porci. La nivelul întregului concern sunt circa 20 de milioane anual. Mare parte din afacere este subcontractată. O reţea întreagă de firme care îşi intersectează domeniile de activitate şi acţionariatele, o încrengătură tot mai greu de controlat. Despre nereguli se vorbeşte de mult. Niciodată, însă, din partea lui Tönnies. În parcarea deasupra căreia o văcuţă, un viţel şi un porc de plastic şi neon se învârt 24 de ore din 24, jurnaliştii curioşi sunt, de douăzeci de ani, puşi pe fugă de angajaţii firmelor de pază, care nu permit indiscreţilor să se apropie de abator. Tăcerea este impusă şi angajaţilor, povesteşte unul dintre măcelarii români, într-o discuţie recentă cu Deutsche Welle. „Nu ştiţi nimic, nu cunoaşteţi limba, aţi venit să munciţi, nu vreţi probleme”.

Muncitorii români au de ales: locuiesc în condiţii civilizate, dar fac naveta, prelungindu-şi şi mai mult ziua de lucru, care nu se termină niciodată la ora stabilită în contract, sau acceptă dormitoare comune în imediata vecinătate a fabricii. Grupul Tönnies spune că nu are idee despre aceste detalii, pentru că muncitorii sunt în subordinea subcontractorului. Primăria din Rheda-Wiedenbrück îl contrazice, notează publicaţia Kölner Stadt-Anzeiger: abatorul trebuie să raporteze adresa angajatului. Una dintre acestea este în orăşelul Schloss Holte-Stukenbrock, renumit în Westfalia de Est printr-un castel, care îi şi dă numele, şi un parc safari iubit de copiii din jurul Bielefeldului. Cam 30 de minute de drum cu microbuzele până la abator.

Proteste îmotriva ”sistemului” Tönnies (Imago Images/teamwork/A. Duwentäster)

Proteste împotriva „sistemului” Tönnies la Gütersloh

Contactaţi de Deutsche Welle, muncitorii români cazaţi acolo au fost reţinuţi în a comunica. Principalul motiv: „MGM e aici”. Când spun MGM, oamenii se referă la chiar patronul firmei. MGM este un anume Dumitru Miculescu, antreprenor român care a dezvoltat, într-un vechi bloc de birouri din Westfalia, un mic imperiu de firme - şapte, la număr: MGM, MTM, MDS, MDI, DMI, DAN, DAS. Un pic de afaceri imobiliare şi multe domenii care au legătură cu munca în abatoare, inclusiv plasarea forţei de muncă. Pare un antreprenor de succes. Unii spun că, de când cu problema epidemiologică, a fost văzut de câteva ori în preajma lui Tönnies. „Întâlniri pentru discuţii strict de afaceri. Nu suntem prieteni”, a comentat Tönnies. În fond, Miculescu nu îi poate livra decât câţiva mii de măcelari, prietenii lui Tönnies îi pun la picioare ţări întregi.

Anonimi printre marile afaceri

Miculescu este unul dintre cei care au perfecţionat această veritabilă industrie a subcontractării în branşa măcelarilor. Nu este singurul. Unii au luat-o de jos: au venit ca simpli angajaţi în abatoare, au speculat nevoile colegilor lor, au cumpărat maşini de ascuţit cuţite, de exemplu, pe care le-au instalat în camerele în care şi dormeau, au încasat bani frumoşi de la colegi şi nu au raportat nimic fiscului german. Cu timpul, cei mai prosperi s-au mutat, la rândul lor, în zona importului de mână ieftină de muncă. Drumul lui Miculescu a mers, însă, pe alte căi.

Aparent, Dumitru Miculescu este un personaj irelevant în România. Numele lui nu apare niciunde, în presa centrală. La Bistriţa sau Calafat nu a auzit nimeni de el. Este cunoscut doar în fieful său, Dâmboviţa. La fel cum se întâmplă în mai toate judeţele României, la fel cum se întâmplă cu mai toţi baronii locali. În contextul unei culturi civice reduse, pe care o întreţin şi de care profită, trăiesc discret şi prosperă fericiţi, dacă nu emit pretenţii incomode şi nu tentează la sferele de influenţă ale altora. Sunt primii beneficiari ai falselor scandaluri ale politicii mari: adrenalina vine de la televizor, arde în mizele naţionale şi globale fals puse în scenă; în schimb, cârdăşiile locale se derulează sub radar.

În Dâmboviţa, de unde vine Dumitru Miculescu, afacerile cu carne se învârt în jurul tuturor partidelor. Aici a făcut şi Miculescu avere. Mai pe muncă cinstită, mai pe lângă lege. A primit, într-un dosar de mită la Banca Carpatica, printr-o decizie penală a Curţii Supreme, o condamnare definitivă cu suspendare la un an şi şase luni închisoare pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată şi întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor financiare şi fiscale. După o perioadă de timp, a solicitat şi a obţinut ştergerea numelui lui din portalurile oficiale ale justiţiei române, pe motiv că a obţinut în instanţă, la cerere, statutul de „persoană reabilitată”. Aceasta nu înseamnă, însă, că a fost absolvit de responsabilitatea faptelor comise şi de condamnarea primită.

A crescut industrial, de-a lungul anilor, porci, pui, tot ce se poate tranşa, procesa şi consuma, s-a mai ocupat şi de cafenele, produse farmaceutice sau standuri în pieţe. Împreună cu familia, a preluat, la începutul anilor 2010, şi un mic trust local de presă incomod pentru administraţia locală şi judeţeană de la Târgovişte, controlate pe atunci de personaje din anturajul Elenei Udrea. Unul dintre tovarăşii locali ai lui Miculescu, bucuros de preluarea televiziunii locale MDI, a fost liberalul Florin Popescu, ex-deputat şi fost preşedinte al Consiliului Judeţean, trecut mai târziu la PD-L şi apoi la PMP, condamnat definitiv pentru că a cerut unui om libanez de afaceri 60 de tone de pui grill, pe care le-a distribuit alegătorilor din Dâmboviţa, mită electorală, în campania pentru şefia Consiliului Judeţean din 2012. Un alt liberal care şi-a dorit prietenia trustului media cumpărat de Miculescu a fost ex-primarul din Târgovişte, Gabriel Boriga, condamnat definitiv la închisoare cu suspendare pentru corupţie. Şi acesta a plecat de la PNL la Mişcarea Populară. A fost ulterior recuperat de PSD, care l-a numit city manager, funcţie pe care o deţine şi acum.

Abator (picture-alliance/dpa/B. Thissen)

Tönnies: "tranşare” cu probleme

Proba de trecut în viteză prin toate partidele

De altfel, politica pare să fie unul dintre locurile de joacă preferate ale lui Miculescu. Nu doar că le-a fost de ajutor unora dintre politicienii locali, ci a intrat chiar el în bătăliile pentru funcţii şi mandate. În 2016 a aderat la PSD. Un episod scurt, însă: tot în 2016, a adunat o mână de pesedişti locali cu care s-a mutat la UNPR, formaţiunea fondată de generalul navetist politic Gabriel Oprea, a cărui imagine publică este de sinistră supravieţuitoare a vechii Securităţi ceauşiste. Instalat preşedinte al acestei filialei Dâmboviţa, Miculescu a urmărit scurt timp „interesul naţional”, adică a trădat şi a plecat la PNL. Este transferat direct la şefia liberalilor din acelaşi judeţ Dâmboviţa, în locul actualului premier Ludovic Orban, proaspăt înscris atunci, în acelaşi 2016, candidat pentru primăria Capitalei. Orban însuşi l-a recomandat pentru funcţia de la Târgovişte. Agitatul an politic al lui Miculescu avea să se curme brusc cu demisia de la PNL, din cauza rezultatelor slabe înregistrate în alegerile parlamentare din decembrie 2016.

Atacurile insistente ale lui Adrian Ţuţuianu, pe atunci pesedist influent, fost şef al Consiliului Judeţean Dâmboviţa şi senator, preşedinte al Comisiei de Control a SRI, trădează o teamă constantă a PSD faţă de omul de afaceri intrat în politică. „Administraţia judeţeană nu este abator”, i-a transmis Ţuţuianu care, prin comportamentul său, a confirmat influenţa lui Miculescu în judeţ, unde ar fi ameninţat oameni de afaceri, lideri locali sau ai romilor şi le-ar fi spus că are control şi drept de vătaf asupra şefilor de la Inspectoratul Teritorial de Muncă, ANAF şi Poliţie.

Nume multe, urme puţine

Din anul 2015, afacerile cu carne din România ale lui Miculescu îşi schimbă ambalajul. Principala afacere a familiei se rebranduieşte: din Bogdady Trans SRL devine Sud Fleisch SRL, cu sediul în Ghergani, localitate componentă a oraşului Răcari. Bilanţul oficial şi public pe ultimii 12 ani arată că firma a avut şi perioade mai bune, cu 147 de angajaţi şi cifră de afaceri de patru milioane şi jumătate de euro. Spre zilele noastre a decăzut la doar cinci angajaţi şi mai puţin de 400 de mii de euro cifră de afaceri. Administratorul Sud Fleisch era Ocnaru Andrei Lucian, care se mai ocupa şi de manageriatul unei firme numite MD-I Fleisch, nume asemănător uneia dintre cele şapte afaceri ale lui Miculescu din complexul de birouri de la Schloss Holte-Stukenbrock.

Abatorul Tönnies din Rheda-Wiedenbrück (picture-alliance/dpa/D. Inderlied)

Abatorul Tönnies din Rheda-Wiedenbrück

Nu este, însă, unicul loc din Westfalia de Est în care Miculescu are birouri şi firme. În 2009, o fostă firmă românească de selecţie şi plasare a forţei de muncă, Ninbog SRL, din Şotânga, Dâmboviţa, reconvertită la producţia şi conservarea cărnii, şi-a deschis filială la nici cinci kilometri distanţă de abatorul din Rheda-Wiedenbrück al lui Clemens Tönnies. Şefa filialei este Daniela Maria Munteanu, trecută prin mai multe poziţii cheie în afacerile lui Miculescu, inclusiv pe la Sud Fleisch. La Ninbog, printre asociaţi se numără politicieni locali din PNL şi UNPR, Marin Sebastian Valentin şi Maican Alexandru, cu care familia Miculescu mai face şi afaceri imobiliare.

Asociatul controlorilor

La o astfel de încrengătură de firme şi în anturajul unor politicieni prietenoşi, nu mai rămâne decât controlul instituţiilor de control. Miculescu a rezolvat şi această asociere. O firmă, Mialdy Impex SRL, pe care a înfiinţat-o alături de fiica sa în 2006 pentru recrutarea de muncitori, şi-a schimbat domeniul de activitate, doi ani mai târziu, specializându-se în prelucrarea cărnii. Apoi şi-a schimbat patronii şi numele. Noua firmă, M-T Agro Branis SRL, îi avea ca proprietari pe Miculescu şi Sandu Marius Tolea şi se ocupă de acum de creşterea porcinelor. Treptat, Tolea a preluat toată partea lui Miculescu şi a numit-o administrator pe soţia sa, Laurenţia. În aprilie 2012, pentru a accede la funcţii executive în Direcţia Sanitar-Veterinară Dâmboviţa, i-a transferat afacerea unei tinere de 22 de ani. Alexandra Raluca Stoica, o nepoată pe care a crescut-o ca pe o fiică, după cum declara Tolea. Ea este în prezent asociat unic la M-T Agro Branis, dar a început recent şi o carieră în structurile supreme de control a industriei alimentare, Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, unde este consilier asistent.

Rheda-Wiedenbrück | casă dezafectată (DW/M. Soric)

Casă dezafectată la Rheda-Wiedenbrück, în care au locuit lucrători români

Unchiul Tolea, fost patron al afacerii fondate de Miculescu, este director executiv al Direcţiei Sanitar Veterinare Dâmboviţa. În 2016, Agenţia Naţională de Integritate a constatat că unchiul Tolea era în conflict de interese deoarece a semnat contracte către firmele administrate de soţia sa. Deşi a susţinut că este nevinovat, s-a îngrijit să nu mai fie prins în vreo situaţie similară: în 2019, când pesta porcină a afectat judeţul Dâmboviţa, şi-a delegat atribuţiile unui adjunct care a semnat despăgubiri de peste două milioane şi jumătate de lei pentru firma nepoatei, M-T Agro Branis. Întrebat de jurnaliştii de la Recorder despre moralitatea situaţiei în care ocupă o funcţie din care controlează sau subvenţionează afacerile propriei familii, a răspuns că ”Dacă o luăm pe moralitate, cine să crească animale, dacă nu medicii veterinari? Dacă eu am învăţat să cresc porci, nu e normal să cresc porci?” Surse din ANSVSA au declarat pentru Deutsche Welle că Tolea are sprijinul liberalilor pentru poziţia pe care o deţine la Târgovişte, dar că, de fapt, ar avea grijă de interesele PSD în industria agroalimentară.

Precedentul Ideke

Un număr exact al celor pe care Miculescu i-a adus la muncă în Germania le este necunoscut oficialilor germani. Portiţele exploatate din legislaţia germană a muncii şi încrengătura de firme subcontractoare, pe care le administrează direct sau prin interpuşi în Germania şi România, fac greu de urmărit circuitul forţei de muncă recrutată pentru abatoarele deservite.

După erupţia focarului de coronavirus de la Tönnies, politicienii federali şi regionali din Germania au lansat în discuţie o lege care să oprească această cascadă de subcontractori specializaţi în eludarea fiscului şi de pe urma căreia au de suferit şi angajaţii aduşi de firmele de recrutare din Europa de Răsărit. Dar nu este prima oară. În 2004, acelaşi demers legislativ a fost iniţiat după aşa-numitul caz Ideke, despre care Deutsche Welle a scris la vremea respectivă. Era vorba despre trafic cu măcelari români, la adăpostul unor contracte de muncă aparent legale, binecuvântate de un senator PSD de Bihor, Vasile Duţă. Cetăţeanul german Wilfried Ideke a adus peste 1.000 de oameni recrutaţi prin firme româneşti în abatoare din Germania. Duţă, care era membru în comisia pentru combaterea corupţiei şi cercetarea abuzurilor din Senat, a facilitat urgentarea obţinerii documentelor de calificare pentru măcelarii selectaţi, contra sumei de 400 de euro pentru fiecare dosar.

Fostul senator a primit o condamnare definitivă de cinci ani închisoare. Firmele de intermediere din România, care au făcut plasarea măcelarilor, au scăpat nepedepsite. Asta, în ciuda faptului că se ştia că intermediarii practicau ceea ce se numeşte sclavie modernă: le confiscau documentele angajaţilor, le înjumătăţeau salariile, îi brutalizau sau chiar îi ameninţau cu pistolul. Procuratura germană a transmis un dosar întreg colegilor din România. Nici una dintre firme nu a fost deranjată de instituţiile statului român.

 Adrian Mogoş, Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle