Ce a însemnat pentru Europa prăbuşirea guvernului afgan?

Prăbuşirea guvernului afgan, care a culminat cu intrarea talibanilor în Kabul şi declararea unui Emirat Islamic al Afganistanului, a uimit majoritatea observatorilor prin rapiditatea sa, chiar dacă rezultatul în sine nu a fost o surpriză. De când a devenit clar că preşedintele american Joe Biden va retrage forţele militare americane din ţară indiferent dacă s-a ajuns sau nu la un acord de pace şi la partajarea puterii, perspectiva unei victorii militare a talibanilor părea probabilă, dacă nu neapărat garantată. Viteza cu care forţele talibane s-au dezlănţuit s-a datorat faptului că liderii provinciali au schimbat loialitatea şi guvernul naţional s-a dizolvat. Acest fapt  a demonstrat că până la sfârşit, ipotezele occidentale despre Afganistan au fost modelate mai mult de ”gândirea doritoare” decât de realităţile de pe teren. La fel ca alte părţi interesate, guvernele europene implicate în misiunea NATO în Afganistan s-au bazat pe o perioadă de cel puţin câteva luni în care să evalueze potenţialele daune ale unei preluări talibane şi să facă planuri de urgenţă. Acum se trezesc luptându-se să-şi evacueze cetăţenii aflaţi încă în ţară. Dar declaraţiile lor de solidaritate cu populaţia afgană şi angajamentele de a lua un număr relativ mic sau mai mare de interpreţi afgani alături de personalul ambasadei proprii subliniază gradul în care Europa a fost retrogradată în rolul unui pasiv pasager, cu puţină capacitate de a modela evenimentele din Afganistan - sau din altă parte.

Lecţia Afganistan ne spune că: chiar şi la apogeul implicării europene în războiul din Afganistan, aceasta a fost întotdeauna o idee ulterioară atât în​​rândul clasei politice, cât şi al publicului larg. Cu toate acestea, războiul a avut un impact important asupra Europei, de la forjarea legăturilor sale cu SUA până la ambiţiile Bruxellesului de a deveni actor global de securitate. Modul în care s-a încheiat conflictul şi posibilele consecinţe din rezultatul său vor avea, de asemenea, repercusiuni semnificative în perioada care urmează.

”Out of area or out of business”

La început, războiul din Afganistan a servit la restabilirea şi consolidarea alianţei transatlantice într-un moment în care a fost pusă din ce în ce mai mult în discuţie. Urmând eşecul Europei de a aborda în mod semnificativ războaiele iugoslave şi pe fondul îndoielilor sporite de după Războiul Rece cu privire la relevanţa şi scopul continuu al NATO, răspunsul european la atacurile din 11 septembrie a servit pentru a demonstra valoarea solidarităţii alianţei. Dar a contribuit, de asemenea, la definirea naturii potenţialei contribuţii a Europei la apărarea Washingtonului, după atâtea decenii în care Washingtonul a asigurat-o pe cea a Europei. Pentru NATO, alegerea a fost de a ieşi “out of area or out of business,” (ieşirea din zona de confort sau din afacerile/falimentul-adică mai pe înţelesul tuturor- implicarea într-o situaţie sau falimentul), care a devenit nu numai emblema de ordine al noului scop al alianţei, ci şi schiţele unei logici strategice pentru rolul Europei în noul peisaj global de securitate al începutul secolului XXI. Prin acoperirea zonelor din spate şi a teatrelor secundare de operaţiuni militare, cum ar fi misiunile de stabilizare şi menţinere a păcii, militarii europeni  eliberau forţele SUA necesare pentru lupta împotriva grupurilor teroriste transnaţionale. La mai puţin de doi ani după 11 septembrie, invazia Irakului va evalua din nou legături transatlantice, provocând diviziuni între Washington şi Londra pe de o parte, şi Paris şi Berlin pe de altă parte. Şi aici, Afganistanul a servit ca o ofertă pentru calmarea acestor tensiuni, oferind un efort de cooperare cu o bază etică cu care ambele părţi au fost de acord. Până în 2007, aliaţii europeni au început să îşi intensifice desfăşurările în Afganistan, închizând în esenţă cărţile despre disputele asupra Irakului. Acest lucru nu a fost lipsit de propriul set de tensiuni.

Sarkozy a folosit diplomaţia pentru Afganistan în obţinerea de avantaje

Pentru a obţine creşterea numărului trupelor europene, a fost nevoie de o cantitate destul de mare de diplomaţie de la  Washington. Ciocnirea culturilor strategice - şi a regulilor de angajament - uneori au creat şi resentimente reciproce. Totuşi, în ansamblu, misiunea din Afganistan a servit la restabilirea solidarităţii alianţei şi la ridicarea NATO ca principal forum pentru angajarea transatlantică. Desfăşurarea militară franceză, suplimentară, în 2008, a evidenţiat o altă consecinţă indirectă a războiului din Afganistan asupra legăturilor transatlantice. Ordonată de preşedintele de atunci Nicolas Sarkozy, anunţată la Summitul NATO de la Bucureşti în 2008- în parte pentru a readuce Parisul în graţiile Washingtonului după opoziţia Franţei la războiul din Irak, opoziţie făcută în 2003- creşterea numărului trupelor franceze a fost, de asemenea, primul pas dintr-o serie de paşi care, în cele din urmă, au reintegrat Franţa pe deplin în comenzile strategice ale alianţei. ”Quid pro quo-ul” tacit al acestei mişcări a fost ridicarea veto-ului informal al Washingtonului - şi, la acea vreme, şi cel al Londrei – şi mai degrabă a continuării integrării apărării europene sub auspiciile Uniunii Europene decât a alianţei NATO, un obiectiv istoric cheie al politicii de securitate externe al Franţei. Ulterior, UE a organizat câteva misiuni ambiţioase de stabilizare, de exemplu în Ciad şi în largul coastei Somaliei.

Dar, în practică, presiunea lui Sarkozy pentru un pilon european de apărare autonom şi complementar a pierdut treptat din forţă, pe măsură ce francezii s-au simţit din ce în ce mai confortabili apelând la coaliţiile conduse de NATO sau SUA când a venit timpul să acţioneze, ca în Libia şi în campania anti-ISIS din Irak. De la acele eforturi, Parisul pare să fi crescut rapid la fel de diferenţiat faţă de Washington, dacă nu la fel de dependent, de restul. Astfel Macron s-a declarat stupefiat de ”moarte cerebrală” în care se află structura NATO. Emmanuel Macron, a pledat, în discursul rostit la ediţia specială din februarie 2021 a Conferinţei pentru Securitate de la München, pentru consolidarea autonomiei strategice a Uniunii Europene. El a argumentat că ideea autonomiei strategice a Europei şi investiţiile în apărare nu intră în contradicţie cu angajamentele în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Argumentul suprem adus de preşedintele Emmanuel Macron a fost că Statele Unite se concentrează mai mult spre zona Pacificului, astfel că Uniunea Europeană trebuie să-şi asume responsabilităţi mai mari în domeniul apărării.

Ideea este că apărarea europeană şi autonomia în domeniul apărării strategice pot fi un proiect alternativ la organizaţia transatlantică, dar foarte mult o componentă solidă a acesteia. Pe fondul acestor dezbateri, lansate de preşedintele francez, Rusia a profitat maxim de tensiunile create de fostul preşedinte Trump între SUA-UE şi a lucrat la mai multe capete, cum a ştiut dintotdeauna să facă. După 2 întâlniri succesive cu Vladimir Putin, preşedintele Franţei Emmanuel Macron a început să plăsmuiască în legătură cu nevoia unei relaţii bune cu Rusia în pline sancţiuni internaţionale datorate anexării ilegale a Crimeei. Mai mult, Macron a lansat două atacuri dure asupra NATO, alianţă care de 72 de ani asigură pacea şi securitatea pe ambele maluri ale Atlanticului. Am auzit din gura preşedintelui francez chiar ideea repetată obsesiv, fără argumente solide, că NATO nu îşi mai justifică existenţa după desfiinţarea Tratatului de la Varşovia. „NATO a fost creat să contrabalanseze Tratatul de la Varşovia”, afirmă Emmanuel Macron. Am avut brusc un deja vu, după ce în ultimii 30 de ani am auzit non stop acest argument anti-NATO venit din Est. Dar el să fie preluat acum, în 2021, de preşedintele unui stat fondator NATO, asta e chiar prea mult.

Din câte îmi amintesc eu, din ceea ce am citit în cărţile de istorie, NATO a fost fondat în 1949, prin Tratatul de la Washington. Tratatul de la Varşovia a fost semnat în 1955. Aşadar, cine pe cine a combătut şi cine a apărut primul? Logica elementară nu pare să fie familiară preşedintelui francez sau poate sunt alte interese şi mă refer în primul rând la presiunea oamenilor de afaceri francezi de a relua legăturile comerciale cu o piaţă uriaşă de desfacere a producţie franceze. Rusia lui Putin calcă din 1999 pe urmele URSS din punct de vedere al retoricii, comportamentului strategic şi de adversitate maximă în raport cu Vestul. Mai mult, dacă ai de 72 de ani pace şi securitate pe ambele maluri ale Atlanticului, brusc nu-ţi mai doreşti asta? Şi vrei să baţi palma cu adversarul, cu o Rusie asertivă şi agresivă, care atacă şi provoacă non stop spaţiul aliat?

De fapt să nu uităm că precedentul preşedinte Francois Hollande a oscilat o perioadă înainte să anuleze vânzarea de portavioane de luptă Mistral către Rusia.  Atacurile cibernetice ale hackerilor ruşi, dovedite de statele NATO, operaţiuni de otrăvire a unor disidenţi operate de serviciile secrete de la Moscova în spaţiul aliat, comportamentul extrem de agresiv al avioanelor de luptă şi bombardierelor ruseşti la limita spaţiului nostru aerian comun, ample operaţiuni de război hibrid prin campanii de fake news, manipulare, propagandă anti-occidentală derulate prin entităţi GRU, SVR şi FSB au marcat anii de-a rândul evoluţia evenimentelor de-a lungul şi de-a latul continentului european. Acesta este o parte din arsenalul Rusiei la adresa Occidentului civilizat şi democratic. Cu această Rusia vrea Franţa să se împrietenească? De reţinut ca situaţia militarilor francezi în Afganistan a fost una complet diferită de a celorlalţi militari ai Alianţei NATO. În februarie 2012, după ce un soldat afgan a împuşcat şi a ucis patru soldaţi francezi în estul Afganistanului, preşedintele francez Nicolas Sarkozy a ameninţat că va suspenda operaţiunile franceze în Afganistan. Noul preşedinte ales, Francois Hollande, a anunţat în iunie 2012 că va retrage 2000 din cei 3400 de soldaţi ai Franţei din Afganistan, lăsând 1400 pentru instruirea forţelor afgane şi pentru operaţiuni de logistică. În noiembrie 2012, trupele franceze au fost retrase din Afganistan, lăsând doar contingentul logistic din ţară.

Preţul plătit de Europa pentru prezenţa în Afganistan

Legăturile transatlantice mai strânse, care au rezultat atât direct, cât şi indirect, din războiul din Afganistan, au plătit dividende - atât diplomatice, în acordul nuclear multilateral cu Iranul, cât şi militare, în angajamentul Washingtonului pentru apărarea teritorială europeană împotriva Rusiei, după anexarea Peninsulei Crimeea. Ele au venit şi cu preţul avansării capacităţii Europei de a acţiona singură din punct de vedere militar, atunci când este necesar dar şi prin sporirea contribuţie la 2% din PIB pentru armatele aliate. În pofida reticenţei recurgerii la cererile de autonomie strategică europeană - nicăieri mai vocal decât Parisul sub preşedintele Emmanuel Macron - evenimentele din ultimele patru luni au evidenţiat încă o dată impotenţa Europei de a acţiona independent de Washington. Când Biden a declarat că SUA se vor îndrepta spre ieşire în Afganistan, capitalele europene s-au ”plâns” că nu au fost consultate cu privire la decizie, dar şi-au făcut rapid propriile planuri de renunţare la operaţiunile derulate la Kabul.

Există deja apeluri pentru ca Europa să înveţe lecţia dezastrului şi să se angajeze o dată pentru totdeauna în dotare cu o capacitatea de a proiecta forţa în mod colectiv şi autonom. Reacţia reflectă un sentiment de trădare care este real. La urma urmei, cei patru ani de preşedinţie a lui Donald Trump trebuiau să fie o aberaţie. Promisiunea lui Biden că „America s-a întors” capătă acum o conotaţie diferită şi lasă loc de interpretare: despre ce Americă este vorba? Dar este puţin probabil ca daunele legăturilor transatlantice să reziste, pentru simplul motiv că europenii nu au o alternativă reală la umbrela de securitate a SUA. Realitatea este că Europa va învăţa probabil o lecţie cu totul diferită din războiul din Afganistan, şi anume că este mai bine să nu te aventurezi în lume în căutarea unor demoni cu care să lupţi sau să te apuci să construieşti naţiuni a căror cultură nu o înţelegi. Acest lucru este cu atât mai probabil, având în vedere schimbările radicale pe care le-a suferit Europa în cei 20 de ani de la începutul războiului din Afganistan. În primul deceniu al secolului XXI, UE s-a descris ca un tip diferit şi nou de putere globală, una care şi-a avansat interesele prin forţa de atracţie, mai degrabă decât prin constrângere, forţă bazată pe deschidere şi integrare în interior şi implicare în exterior.

Acest lucru s-a schimbat în mod semnificativ în anii care au urmat crizei datoriilor europene, dar chiar şi aşa, când premierul maghiar Viktor Orban a închis pentru prima dată graniţele ţării solicitanţilor de azil, în apogeul crizei migraţiei din 2015, reacţia iniţială în cea mai mare parte a Europei a fost furia. Nici nu a trecut un deceniu iar construirea zidurilor este acum primul instinct al Europei atunci când vine vorba de abordarea migraţiei. Aceasta este aproape sigur reacţia la ieşirea afganilor care fug de stăpânirea talibanilor, ieşire care în curând va începe să ajungă la frontierele Europei.

Planurile unei armate europene datează din 1954!

După eşuarea Comunităţii Europene de Apărare în 1954, planurile de creare a armatei europene au dispărut în sertare pentru câteva decenii. Dar în prezent sunt din nou scoase la lumină. Dezinteresul administraţiei Donald Trump pentru Europa, interesul noii administraţii de la Casa Albă pentru China şi spaţiul Indo-Pacific, ameninţarea rusească şi ieşirea Marii Britanii din UE, au imprimat o dinamică nouă vechiului proiect. Pe post de posibil nucleu al unei armate europene a fost înfiinţată deja din 1989 brigada franco-germană. Brigada de infanterie care cuprinde aproximativ 6000 de militari este până acum singura unitate binaţională de amploare la nivel mondial. Ea are patru cazărmi în Germania şi trei în Franţa.

Batalionul de vânători 291 al armatei germane, parte a brigăzii, staţionat la Illkirch-Graffenstaden în Alsacia este singura unitate de luptă a Bundeswehr staţionată în permanenţă în afara Germaniei. Totuşi, militarii celor două ţări nu execută misiuni comune decât în batalionul de aprovizionare şi în structurile de comandă. Toate celelalte unităţi sunt separate din punct de vedere naţional. O altă trăsătură comună: de la înfiinţarea brigăzii soldaţii germani şi francezi folosesc aceeaşi armă de asalt. Dar tot restul dotării diferă şi în ziua de azi. Brigada, în întregimea ei, nu a executat în aceşti 30 de ani de existenţă nicio misiune de luptă. La doar câţiva ani de la înfiinţarea brigăzii franco-germane, Germania şi Olanda au înfiinţat în 1995 corpul germano-olandez, căruia îi sunt subordonate în caz de necesitate câte o divizie germană şi olandeză însumând mai bine de 40000 de militari.

Din acest corp fac parte direct un batalion de transmisiuni şi unul de sprijin, care sunt ambele unităţi binaţionale. Dacă la început doar comanda acestei mari unităţi era asigurată de ofiţeri din cele două ţări, acum şi eşalonul inferior este alcătuit din militari ai ambelor armate. Astfel, de exemplu batalionul de tancuri german 414 face parte din brigada mecanizată 43 a armatei olandeze. Totodată, din acelaşi batalion german face parte şi o companie olandeză compusă din 100 de militari, care sunt instruiţi să folosească blindatele germane. Astfel, pentru prima dată sunt integrate trupe germane şi olandeze, de la nivel de companie până la cel de divizie, în spiritul iniţiativei europene din anii 1950.

Borrell şi ”forţa de reacţie iniţială”

Oficialii blocului european se gândesc acum, după retragerea din Afganistan, la posibilitatea formării unei „forţe de reacţie rapidă” cu mii de soldaţi. Potrivit Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate, Josep Borrell, acest lucru ar putea lua forma unei „forţe de lovire iniţiale” de 5000 de soldaţi. „Uneori există evenimente care catalizează istoria, care creează o descoperire şi cred că Afganistanul este unul dintre aceste cazuri”, a declarat el.

Dacă ar trebui să ne luăm după Borell poate ca ar trebui să primim Rusia în NATO atât de confuze sunt consideraţiile lui (vezi vizita la Moscova unde a fost făcu KO de Lavrov). "Deficienţele în autonomia noastră strategică vin cu un preţ", a spus Borrell, adăugând: "Singura cale de urmat este să ne combinăm forţele şi să ne consolidăm nu numai capacitatea, ci şi voinţa de a acţiona". El a susţinut că o astfel de forţă de lovire iniţială „ne-ar fi ajutat să oferim un perimetru de securitate pentru evacuarea cetăţenilor Uniunii Europene în Kabul”. Poate că Borrell are dreptate dar exemplele de mai sunt concludente. Matej Tonin, ministrul apărării al Sloveniei, care deţine actuala preşedinţie a Consiliului UE, a sugerat că o forţă de reacţie iniţială ar putea cuprinde între 5000 şi 20000 de soldaţi, dar desfăşurarea nu ar trebui să depindă de o decizie unanimă a UE-27, decizie aproape imposibil de obţinut, scrie Reuters.

Diplomaţii UE speră să obţină un acord final privind proiectarea şi finanţarea până în martie 2022, după ce Franţa preia preşedinţia de şase luni în ianuarie. În timp ce UE a creat grupuri de luptă de 1500 de soldaţi în 2007[1], acestea nu au fost niciodată utilizate, deoarece au existat întrebări cu privire la finanţare şi la necesitatea obţinerii unanimităţii celor 27 de state ale UE pentru desfăşurare lor. În 2013, liderii europeni au intenţionat să trimită un astfel de grup în Republica Centrafricană, dar Marea Britanie s-a opus vehement şi intenţia nu s-a mai materializat. Nici considerentele financiare nu au ajutat, pentru că nu s-a găsit un răspuns acceptabil la întrebarea:

Cine plăteşte? Ministrul german al Apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer, a avertizat împotriva eforturilor de despărţire a Europei de SUA „Este adevărat că în Afganistan Occidentul a suferit o lovitură severă. Dacă este într-adevăr o înfrângere permanentă, va fi decis de concluzii ”, a scris ea pe Twitter şi a continuat „Dacă concluziile din Afganistan ar fi o divizare între UE şi NATO sau între Europa şi SUA sau o retragere din angajamentul internaţional, atunci Occidentul ar fi într-adevăr pierdut”. Un oficial NATO a declarat pentru Playbook că este „dezonorant” ca Franţa să lanseze un atac asupra coaliţiei, deoarece nu a ridicat obiecţii în cadrul Alianţei odată cu anunţul preşedintelui SUA Joe Biden despre retragerea SUA. "Dacă evaluarea Franţei este că Europa este prea slabă, cum poate fi soluţia de a o face mai slabă, împărţind-o intern şi separând-o de cei mai mari doi cheltuitori de apărare", a spus un oficial NATO, referindu-se la SUA şi Marea Britanie "Avem un singur set de forţe. Structurile paralele vor slăbi doar grupul existent. ”

Europa actor global? (reuniunea informală din Slovenia)

Plecarea din Afganistan lasă muniţii în valoare de milioane de lire sterline care ar putea ajunge în mâinile talibanilor după ce Marea Britanie a continuat să trimită arme la Kabul chiar şi după ce fostul preşedinte american Donald Trump a semnat un acord de retragere cu militanţi talibani. În 2020, anul în care Trump a semnat acordul, au fost aprobate licenţe de export de 22 de milioane de lire sterline - cea mai mare sumă dintr-un singur an din 2008. „Există un risc clar ca echipamentele de înaltă tehnologie să cadă în mâinile talibanilor, sau mai rău în mâinile ISIS-K sau în mâinile altor grupuri teroriste ”, a declarat secretarul apărării din umbră /Shadow Defense Secretary, John Healey.

Este numai una, vizibilă, din consecinţele unei retrageri precipitate. Playbook a vorbit cu Anze Logar, ministrul de externe al Sloveniei, care a găzduit întâlnirea informală cu ceilalţi 26 de omologi ai săi din UE, la Castelul Brdo[2]. Această întâlnire va „contribui la consolidarea rolului UE ca actor global”, a spus Logar. Oare aşa să fie sau numai a pus pe tapet câteva din cele mai acute probleme geopolitice cu care se confruntă o Europă dezbinată? „Scopul nostru trebuie să rămână pentru a împiedica Afganistanul să devină un refugiu pentru terorism”, a spus Logar. „Şi starea noastră trebuie să rămână cu un acces umanitar neîngrădit, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în special pentru femei, fete şi minorităţi, sprijinind la Kabul un guvern de tranziţie inclusiv şi reprezentativ prin negocieri”. Logar a respins sugestia că Europa a fost dezamăgită de SUA „Afganistanul va fi cu siguranţă discutat şi analizat pentru o lungă perioadă de timp, tot în binomul UE-SUA. Acestea fiind spuse, Slovenia este convinsă că legăturile transatlantice ... vor rezista la acest şi la orice alt test dificil, acum şi în viitor ”, a spus el. „În vremuri bune şi în vremuri grele, Europa şi America trebuie să rămână împreună”.

Ministrul danez de externe, Jeppe Kofod, întrebat despre planurile de extindere a forţelor militare a spus că UE ar trebui să dedice timp discuţiei. Ar trebui să se „poată analiza şi alte instrumente”, a spus el, şi să nu „se grăbească cu concluziile - cred că va fi o greşeală acestă grabă”. Dar a fost de acord asupra conceptului de a avea două căi de acţiune: NATO şi UE. Pe fondul temerii că Moscova şi Beijingul vor lua măsuri pentru a recunoaşte talibanii din faţa Occidentului, Kofod a spus: „Obligaţia întregii comunităţi internaţionale, inclusiv a Rusiei şi Chinei, este ca progresul care a fost realizat în două decenii ... să fie protejat. " Conferinţei de două zile a miniştrilor apărării şi a miniştrilor afacerilor externe a UE, găzduită de guvernul sloven la Brdo, guvern care şi-a asumat preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene, a fost dedicată în principal evaluării lecţiilor din criza de luna trecută din Afganistan. Chiar din prima zi a reuniunii informale din Slovenia, miniştrii apărării UE au început discuţii privind înfiinţarea propriei forţe de reacţie rapidă a blocului.

O lecţie a acestei întâlniri este clară:faptul că deficienţele în autonomia noastră strategică vin cu un preţ şi că singura cale de urmat este combinarea forţelor noastre şi întărirea nu numai a capacităţii noastre, ci şi a voinţei noastre de a acţiona”, a declarat şefilor politicii externe a UE, Josep Borrell, reporterilor după întâlnire. Dă-i Doamne mintea cea de pe urmă!

”Forţa de intervenţie iniţială”

După prima zi a întâlnirii din Slovenia, când s-a pus problema înfiinţării unei ”forţe de intrare iniţială”, Borrell a spus că o astfel de forţă militară „ne-ar fi ajutat să oferim un perimetru de securitate pentru evacuarea cetăţenilor Uniunii Europene în Kabul”. De asemenea, el a subliniat, că noua forţă „va consolida în continuare capacităţile noastre de comandă şi control militar” şi „va rezolva deficienţele de capabilităţi militare” prin proiecte militare comune. Miniştrii UE vor discuta în detaliu planurile privind forţa de reacţie rapidă a UE - numită oficial ”forţa de intrare iniţială” - în următoarea lor reuniune din noiembrie. Potrivit ministrului sloven al apărării, Matej Tonin, procedura de luare a deciziilor ar trebui accelerată, astfel încât aceştia să o poată finaliza până în primăvara anului viitor. Cu toate acestea, nu este sigur dacă planul va fi adoptat, deoarece necesită aprobarea unanimă a tuturor celor 27 de state membre ale UE.

Eforturile UE de a crea o forţă de reacţie rapidă au fost paralizate de mai bine de un deceniu, în ciuda creării, în 2007, a unui sistem de grupuri de luptă de 1500 de soldaţi, grupuri care nu au fost niciodată utilizate din cauza disputelor privind finanţarea şi a reticenţei în desfăşurare. Însă ieşirea trupelor conduse de SUA din Afganistan a readus subiectul în centrul atenţiei, deoarece UE are personal pentru pregătirea trupelor străine în ţări precum Mali. Borrell a cerut blocului să creeze o „forţă de primă intrare” rapidă pentru a reduce dependenţa de Statele Unite. El a spus că preşedintele Joe Biden a fost al treilea lider consecutiv al SUA care a avertizat europenii că ţara sa se retrage din intervenţiile în străinătate în ”curtea din spatele Europei”. Diplomaţii au declarat pentru Reuters că nu există nicio decizie cu privire la calea de urmat, UE fiind incapabilă să cadă de acord asupra modului în care va decide rapid autorizarea unei misiuni fără implicarea tuturor celor 27 de state, a parlamentelor lor naţionale şi a celor care doresc aprobarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Solicitat să comenteze apelul german, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA, Ned Price, a declarat că „o Europă mai puternică şi mai capabilă este în interesul nostru comun” şi că Washingtonul a susţinut cu tărie cooperarea consolidată între Uniunea Europeană şi alianţa militară NATO condusă de SUA.NATO şi UE trebuie să creeze legături instituţionale şi mai puternice şi să valorifice capacităţile şi punctele forte ale fiecărei instituţii pentru a evita duplicarea şi risipa potenţială de resurse limitate ", a spus el într-un briefing periodic.

Propunerea Germaniei, una dintre cele mai puternice puteri militare din UE, dar istoric reticentă în a-şi trimite forţele în luptă, s-ar baza pe o decizie comună a blocului, dar nu neapărat pe toţi membrii care îşi desfăşoară forţele. „În UE, coaliţiile voluntarilor ar putea acţiona după o decizie comună a tuturor celor care doresc sa participe”, a declarat ministrul german al apărării Annegret Kramp-Karrenbauer într-un tweeter. O forţă de reacţie rapidă este văzută ca fiind mai probabilă acum odată cu ieşirea Angliei din bloc. Anglia, una dintre principalele puteri militare ale Europei alături de Franţa, fusese sceptică faţă de politica de apărare colectivă a UE. Ministrul Apărării Kramp-Karrenbauer a spus că întrebarea cheie nu este dacă UE va înfiinţa o nouă ”unitate militară” important este ca discuţia să se oprească aici. „Capacităţile militare din ţările membre ale UE există”, a spus ea. „Întrebarea cheie pentru viitorul politicii europene de securitate şi apărare este cum ne folosim în cele din urmă capabilităţile militare împreună”. Ministrul sloven al apărării, Matej Tonin, a sugerat că "Dacă vorbim despre grupurile de luptă europene, problema este că, din cauza consensului, acestea nu sunt aproape niciodată activate". „Poate că soluţia- a spus ministrul- este că inventăm un mecanism în care majoritatea clasică va fi suficientă şi cei care sunt dispuşi vor putea merge (înainte).”

În loc de concluzie

Acum un deceniu şi mai mult, fostului ministru francez de externe Hubert Vedrine îi plăcea să spună: „Europa trebuie să aleagă între a deveni o putere globală sau o Elveţie enormă”. La vremea respectivă, când promisiunea globalizării părea un premiu demn de apărat împotriva ameninţărilor transnaţionale apărute la periferie din statele fragile precum Afganistanul, alegerea părea evidentă: Europa trebuie să reînveţe limba puterii dure. În urma eşecurilor colective occidentale din Irak, Libia, Somalia, Sahel, Republica Centrafricană şi acum Afganistan şi într-un moment în care cea mai mare ameninţare transnaţională - schimbările climatice - a apărut nu din periferie, ci din inima Occidentului dezvoltat, există mai puţin entuziasm pentru modelarea evenimentelor îndepărtate prin forţa armelor. Deci, un scenariu mai probabil este apariţia unei cetăţi fortificate, care îşi deschide porţile pentru călătorii de afaceri şi turiştii bogaţi. Dacă da, Afganistanul nu a  fost singura cauză sau chiar cea mai importantă, dar a contribuit cu siguranţă la transformarea Europei de la o putere care urmăreşte să atragă şi chiar să vindece lumea, la o putere care caută să se protejeze de lume!


[1] Grupul de luptă al UE (în engleză EU Battle Group, EUBG) este o unitate militară aderentă Politicii de Securitate şi Apărare Comună (PSAC, în engleză CSDP) care este o componentă esenţială a politicii externe şi de securitate comună (PESC, în engleză CFSP) a Uniunii Europene (UE). Deseori bazat pe contribuţiile la o coaliţie de state membre, fiecare dintre cele optsprezece grupuri de luptă constă într-un batalion (1500 militari), întărit cu elemente de sprijin de luptă. Grupurile fac prin rotaţie în mod activ, astfel că două sunt gata pentru desfăşurare în orice moment. Forţele sunt sub controlul direct unanim al Consiliului European (şefii de stat, sau de multe ori şefii de guvern din ţările în care şeful statului este în mare măsură o poziţie simbolică, ale statelor membre) ale Uniunii Europene (UE). Grupurile de luptă au atins capacitatea maximă pe 1 ianuarie 2007.

[2] Conacul actual a fost construit în 1510 de către nobilul Georg (Jurij) Egkh, administrator general al moşiilor private habsburgice din Ducatul Carniola. A fost iniţial construit în stil renascentist, dar a fost renovat frecvent de atunci. În secolul al XVIII-lea, a fost cumpărat de Michelangelo Zois, tatăl patronului artelor iluministe şi om de ştiinţă Sigmund Zois. În secolul al XIX-lea, a fost vandut de mai multe ori, interiorul său fiind complet renovat. În primele decenii ale secolului al XX-lea, a căzut în decădere până când a fost cumpărat de prinţul Paul al Iugoslaviei în 1935. Prinţul Paul l-a transformat dintr-un conac provincial eclectic şi biedermeier într-o reşedinţă regală de vară rafinată. Între 1935 şi 1941, mai mulţi oameni de seamă au fost oaspeţi la Brdo, inclusiv Edward al VIII-lea al Regatului Unit. După ce Iugoslavia a devenit stat comunist în 1945, conacul a fost confiscat de la dinastia Karadjordjević şi a devenit un refugiu de vară al liderului iugoslav Josip Broz Tito. Brdo şi Vila Bled de la lacul Bled din apropiere erau două foste reşedinţe regale la care, de obicei, Tito petrecea mult timp primăvara şi vara. În timpul unei astfel de vizite, în primăvara anului 1980, Tito a suferit o criză la Brdo şi a fost transferat la Centrul Medical Universitar din Ljubljana, unde a murit ulterior. După moartea lui Tito, în 1980, moşia a fost transferată Republicii Socialiste Slovenia şi ulterior a fost moştenită de guvernul statului independent sloven. În rolul său tradiţional de a găzdui conferinţe naţionale şi internaţionale, în 1990, a fost locul unei conferinţe între liderii celor şase republici iugoslave într-o încercare nereuşită de a preveni dizolvarea federaţiei.