Schengen, coşmarul nostru, dilema lor

Pentru noi e un coşmar care tinde să se acutizeze pe măsură ce jocurile politice interne vin să alimenteze o situaţie care, până la urmă, este profund nedreaptă şi chiar jignitoare pentru statutul pe care ni l-am asumat şi pentru care am plătit cu atâtea eforturi, cea de ţară membră în comunitatea europeană.

Dar, dincolo de toate acestea, în fundal, coşmarul nostru este generat de o mare problemă a sistemului instituţional european şi a modului în care este generat, prin Tratate, echilibrul de putere. Problema are mai multe paliere, fiecare foarte important dacă vrem să înţelegem în ce context se poartă această bătălie.

Primul palier este acela al aşteptărilor fireşti ale României, absolut legitime din momentul în care, odată cu demararea procesului de pre-aderare, leit-motivul prezentat tuturor decidentilor români a fost că, da, merită orice efort, orice sacrificiu, deoarece la capătul tunelului există ceritudinea că se intră într-un club select în care toţi partenerii sunt egali. În plus, s-a spus că grila de evaluare este una singură pentru toţi, criteriile sunt unanim aplicabile şi că nu există sau nu va putea exista discriminare.

Din acel moment, intrând cu bună-credinţă în proces, România şi-a asumat o serie de obligaţii şi angajamente în cele mai diverse domenii, unele extrem de dificil de realizat tehnic, mai toate presupunând costuri sociale importante. Exact aşa s-a întîmplat şi în cazul procesului de aderare la Spaţiul Schengen, operaţiune extrem de complexă care a presupus costuri foarte mari dar şi alocări de resurse umane, mobilizare reală de energii şi personal.

Având în faţă o promisiune: criteriile tehnice sunt acestea, îndepliniţi-le şi totul se va rezolva de la sine! Atenţie, s-a mai spus şi repetat de nenumărate ori, e vorba de criterii tehnice, fără nimic altceva. Sigur că decizia finală este una politică, dar nu şi criteriile, în cazul nostru spunându-se la nesfârşit că nu există şi nu va exista nicio legătură între MCV şi evaluarea finală.

Criteriile tehnice s-au îndeplinit în totalitate. Nu noi spunem asta, ci rezoluţiile adoptate în Parlamentul European, declaraţiile succesive, foarte ferme, făcute de oficiali de rang înalt ai Comisiei Europene, totul culminînd cu poziţia mai mult decît limpede exprimată acum cîteva săptămîni de dl. Barroso care spunea că România a îndeplinit absolut toate criteriile cerute.

Atunci care mai e problema? Mai e una, cea mai importantă, cea legată de sistemul pe bază căruia se decid lucrurile la nivelul UE. Căci, în definitiv, pe ce sistem se merge: relaţie inter-instituţională sau inter-guvernamentală? Pe de o parte, deci, avem instituţiile europene (Parlamentul şi Comisia) care au dat verde aderării României la Schengen.

De cealaltă parte, vedem că relaţia inter-guvernamentală tinde să devină esenţială, iar în cazul nostru această aduce posibilitatea ca unele state să poată ignora evaluările şi recomandările celor două instituţii europene, blocând procesul la nivelul Consiliului, invocând acum criterii politice, cele legate de raportul MCV.

Suntem o ţină? Sigur, dar indirect, deoarece schimbarea de atitutine este generată în primul rînd de presiunea pieţelor politice interne din unele ţări membre, de apropierea sau iminenţa unor alegeri, de faptul că, în definitiv, este aşa de uşor să transformi ţara noastră, din nou, în ţap ispăşitor. Din nefericire, un lucru care este posibil, de ani şi ani de zile, de patimă, ură, intoleranţă şi orbirea care sunt elementele componente a ceea ce numim viaţa politică romanescă, acum, toate, transferate într-o căldare cu laţuri pe care am deversat-o cu inconştienţă şi profesionalism desăvîrşit la Bruxelles. Ceea ce avem acum sunt doar consecinţele logice.