Dispariția „liniilor roșii”: riscurile și avantajele haosului strategic

Excepțional este curajul de care dă dovadă premierul Netanyahu care, în numele țării sale, anunță că puțin îi pasă de ceea ce zic sau fac Statele Unite de aprobarea și sprijinul cărora nu are nevoie pentru a ordona masiva ofensivă terestră iminentă în Rafah.

Dincolo de acest anunț spectaculos și depășind cu mult chestiunea umanitară care începe să nu mai intereseze pe nimeni, sunt realmente imense problemele pe care le ridică refuzul israelian și promisiunea că vor lupta și cu mâinile goale dacă vor fi lăsați de izbeliște de americani, ultimul lor aliat necondiționat pe scena internațională.

Este vorba despre consecințele multiple – și aproape total imprevizibile – în ceea ce înseamnă regulile războiului, tehnica negocierilor internaționale și, pe fundal, capacitatea marilor puteri de a dictata „linii roșii” care să fie respectate, de bunăvoie sau sub amenințarea sancțiunilor, tocmai pentru a preveni evoluția unor conflicte care să se transforme, cu puțin ajutor din partea unor prieteni, în conflicte majore.

Context în care să ne amintim, chiar cu nostalgie, că odinioară, chiar nu cu mult timp în urmă, prestigiul SUA , al UK și Franței, spre exemplu, era atât de mare încât, pentru rezolvarea unei situații conflictuale tocmai în Orientul Mijlociu, imediat după  căderea Imperiului Otoman, au fost trasate pentru primă oară asemenea „linii roșii”. Era vorba despre un tratat rămas în istorie ca „Red Line Agreement” între marile companii pe6roliere din cele trei țări care-și împărțeau teritoriul învinșilor. Și fiindcă, în momentul semnării, lucrurile nu păreau încă foarte clare pe hartă, afaceristul american Caluste Gulbenkian a luat un toc și, folosind cerneală roșie, a trasat, arbitrar și cu maximă hotărâre, frontierele teritoriilor ce reveneau fiecăruia dintre învingători.

Sintagma „linii roșii” a devenit acum un bun comun în tehnica negocierilor și în sistemul de referințe predat la unele dintre școlile unde sunt pregătiți negociatorii pentru managementul crizelor. Principiul de bază, li s-a spus timp de decenii, este că marile puteri dispun de o forță uriașă de presiune datorată nivelului extrem de mare (în unele cazuri, chiar total) de dependență al statelor aflate în orbita lor de influență. Ceea ce transforma „liniile roșii” în armă foarte importantă în negocierea la nivel stratosferică, fiecare dintre actorii de tip super-putere dispunând de argumentul legat de activarea sau oprirea în orice moment a oricăreia dintre acțiunile miilor state din subordine.

De data asta, premierul Israelului face o mișcare ce poate fi interpretată ca o frondă declarativă (poate știind că, pe alte căi, sprijinitorii săi americani îi vor aduce arme din alte țări sau de pe alte baze de tranzit). Posibil, dar nu cred.

Mai degrabă semnalizează faptul că, în cazuri extreme, acele țări care dețin un arsenal nuclear, pot renunța la „liniile roșii” tradiționale, dezechilibrând irevocabil ordinea internațională existentă, aplaudați fiind de toți cei care sunt în așteptarea unui context favorabil pentru a spune că, în asemenea context, au tot dreptul să-și dorească să dezvolte sau să achiziționeze propriile sisteme de arme nucleare.  Și sunt multe aceste țări, chiar în zona respectivă, începând cu Iranul, Arabia Saudită, Egiptul, Turcia....

Dar și asta era mai demult previzibil, atunci care-i mare problemă? Doar că mor  alte câteva zeci sau sute de mii de palestinieni? Problema care apare odată cu ignorarea și abolirea unilaterală a „linii roșii” trasate de americani și, de altfel, susținute de majoritatea țărilor lumii occidentale și nu numai, este, din acest moment, un precedent dintre cele mai periculoase care, cu absolută siguranță, va fi invocat și folosit de oricine. Se va putea asta pentru dacă nu mai există „linii roșii”, în cazul oricărui tip de conflict, nu mai există nici criterii după care să se judece acuzații de genocid, crime de război sau crime împotriva umanității. Ne întoarcem, cu toate avantajele pentru bunii și riscurile pentru ceilalți, la vechiul principiu înscris odinioară pe o stemă regală care proclama „Dieu et mon droit!”.

A intuit corect Netanyahu amploarea viitorului proxim haos strategic mondial? Cred că da. Să vedem ce urmează și, mai ales, cine se va simți scăpat din lesă.